Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Scrieți un text subsumat noțiunii de Acasă. Model recomandat: proza scurtă Soldier's Home de Ernest Hemingway. Trop: ca figură de stil, aș dori să introduceți în text o litotă. În plus, sugerez ca fiecare dintre voi să strecoare în textul propriu un regionalism sau un arhaism (ce vă vine mai la îndemână). Mult succes!"
A-casă
Codruța Ene
Codruța Ene
Acasă - postul TV unde mi s-au modelat pe viață vederile deformate despre ce înseamnă iubirea, numai iubirea. Locul unde am învățat o spaniolă rudimentară ay, Dios míos! și unde fetele bune din mahalale, acele diamante din noroi, erau culese de către un prinț frezat și bineînțeles, ultra bogat, și scoase din mizerie, nu la produs cum s-ar întâmpla, probabil, în lumea reală. Povești pentru copile proaste care m-au aranjat pe viață. Mai exact, pentru o viață plină de așteptări irealizabile. Așa că îmi așteptam și eu craiul, care sigur va să vie, că doar am văzut la televizor și, dacă e la televizor, sigur trebuie să fie adevărat. Dureri, sărăcie și umilințe suportasem destule, hai cu prințul ăla odată, să ne trăim viața aia de milioane galopând către apus, călare pe un cal alb, capul meu răzimat pe umărul lui vânjos. Dar ce să vezi? Viața bate "telenoveaua". Prințul meu nicăieri, iar mie mi s-a cam acrit de pupat broscoi pentru potențialul lor extraordinar de a se transforma.
Acasă. O casă cum altfel decât tradițional-românească, post-decembristă? Coliba idilică semi-scufundată în pământ, unde domnesc pacea, înțelegerea și sprijinul reciproc. Decorată în stilul proto-românesc cu milieuri, ciucuri aliniați la dungă, blănuri de oaie și ștergare imaculate din in, brodate de mâna stră-strămoașelor tale. Că doar strămoșii erau, evident, mult prea ocupați cu sapa. Sau cu parul, de ce să ne ascundem după copaci? Dar vezi tu... liniștea colibei nu am ajuns nici să o miros, nici măcar de trei ori pe an, ca pe cozonaci, de Crăciun, la Hram, la Paște. Dar dacă dragoste nu e, parul e. Pacea era un cuvânt din dicționar, parte din prezentul idilic al altcuiva.
Am crescut fără să cunosc buna înțelegere a unui cămin. În spatele ușilor închise am plâns, m-am legănat, m-am alinat tot singură. Eram tristă și mă îndoiam de mine, de rostul meu pe lume, de tot rostul lumii de la care nu mă așteptam vreodată la mai mult. Nici măcar nu știam ce înseamnă mai mult sau mai bine. Oare un limax știe care e diferența dintre el și un melc, oare știe ce-i lipsește? Melcul e mereu acasă, oriunde ar fi, the world is his shell. Chiar dacă nici mie nu îmi era prea clar ce îmi lipsea, aș fi fugit cu un Hose Armando fără să clipesc. El, iubitul meu, are să mă atingă doar cu flori. Îmi va servi numai căpșuni trase în ciocolată. Cu batista lui cu monogramă, el îmi va șterge prompt orice urmă de pe chip. Urmă de ciocolată, desigur, de lacrimi nu poate fi vorba. Sigur are să mă învețe ce înseamnă să mă simt iubită cu adevărat, într-o idilă ce are să dureze o viață. Dar fix atunci primeam o scatoalcă, suficient cât să mă trezească din orice reverie. Mișcă-te și șterge spurcăciunea de pe jos, că stăpânul casei a făcut baie într-o infuzie de lavandă și sclavul perfect trebuie să curețe gresia inundată cu cârpele alea infecte, cu mâinile goale. După care trebuie curățată cada, cu palma ei de mâzgă de jur-împrejur. Între noi fie spus, nu era chiar cel mai suplu dintre boi... dintre noi! Ar fi putut umple liniștit cada de unul singur, fără să mai fie nevoie de apă. Nu ne mirăm că apa se revărsa, oripilată și ea, de contactul direct cu cașalotul.
Cursul de cenușăreasă, modulul intensiv, l-am absolvit. Magna cum Laude. Sau, în fine, i-am supraviețuit. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să mă simt acasă, fugind, în același timp, de ce a însemnat acasă pentru mine. Am fugit de suferință, urlete, scandal, privare de libertate. Îmi lipsea până și libertatea de a visa că toate astea se vor termina și că viața nu e toată doar amar și fiere. Îmi doream libertatea de a gândi pentru mine, de a alege, de a încerca, de a greși, de a trăi fără frică, plenar, cu încredere pentru ce are viața de oferit. La auzul expresiei "simte-te ca acasă" aveam frisoane și un mare chef să întreb "dar ce, eu v-am înjurat de mamă?".
Acasă... Acel acasă m-a urmărit și după ce, în sfârșit, am plecat definitiv de acasă. Parcă tot ce vedeam în jur era un tunel de oglinzi sparte, deformate, care perpetuau caleidoscopic aceeași realitate. Deși mi-am jurat că nu o să mă las niciodată să repet istorii, am dat de același individ, deghizat în altă formă, având mereu un alt CNP. Am căutat să mă simt acasă în altcineva, dar nu am făcut decât să schimb stăpânul. Nu am ajuns decât să simt că sunt a-casă, din ce în ce mai alienată. Un a-melc, practic. Dar, în timp, după o mică avere - greutatea mea în aur - investită în terapii clasice și alternative care de care mai exotice, psihologi, șamani, magicieni sau scamatori, narațiunea a început să se schimbe. Pacea începea să facă frecvent parte din vocabularul meu. Și se părea că și tunelul avea un capăt. Și atunci când am pășit, în sfârșit, în lumină... mi-am dat seama că mi-am fost și prinț, și tată bun și mamă pe care nu am simțit-o, deși am avut-o, înrobită cum era și ea, la rândul ei. Nu a venit nimeni să mă salveze, dar eram indiscutabil salvată. Viața mea, în cele din urmă, bate la fund orice producție sud-americană. Mi-am crescut cochilie, un acasă nesperat a devenit o realitate palpabilă. E luminos la mine și curat, plin de cărți, plante și viață. Dacă i-ar dedica casei mele ceva, un mare fante, zis Nicu, i-ar ghiersui, în cor de corifei:
Nu e prea mare căsuța mea,
Da-i multă viață, aici, în ea
Prieteni pe lustră, vorbesc pe dos
Ne mai mirăm? Sunt cu capul în jos!
Vin mereu sus oricând îi plouă
În casa mea, un bob de rouă.
Un acasă pe care l-am construit cu mâinile goale, pentru fetița din mine. Un loc cu verdeață, fără întristare și suspin. Un loc pentru care n-a trebuit să mor ca să-l obțin. Un rai mic pe un pământ mare. Acasă, la mine acasă. Ce? Nu pare prea mult? Pentru mine, este!