Act filosofic la Gara de Nord

- Omul este cel mai crud animal. E atât de simplu, îți zic eu, spuse, ridicând tacticos paharul de plastic cu cafea aburindă, cu gust de carton, și luând o gură zdravănă. Ăsta e adevărul, micuțule. Și nu mă refer la bătaie, la strigăte, nu! Omul e mai crud de atât. E crud în simțăminte, și asta zău că e mai rău decât orice violență.

Afară viscolea de nu vedeai la doi metri în față. Calea ferată era complet acoperită de zăpadă pe la Ploiești și, ca de obicei, CFR-ul făcea tot posibilul să remedieze avaria. Desigur, trenul avea întârziere; eram blocat în Gara de Nord deja de 2 ore și nu aveam nicio idee pentru cât timp. Era spre 4 după-amiaza.

Mă adăpostisem într-o cafenea de duzină, pe un scaun scorojit, la fereastră; sprijinită lângă piciorul stâng, valiza mea de piele tocită pe la colțuri apăra cu strășnicie singurele bunuri pe care le posedam. Nu eram nici măcar nervos - mă găseam așa, într-o stare latentă, încercând din răsputeri să refuz orice gând tulburător. Aici dădusem peste interlocutorul meu - un personaj interesant și puțin exotic, cu alură de om al străzii, dar care emana un farmec ce întorcea cu succes o mulțime de priviri la fiecare pas pe care îl făcea. Avea în jur de 50 de ani. Faciesul său eritematos îmi transmitea clar pasiunea lui pentru băuturile alcoolice tari. Asta nu m-a dat înapoi de la a dialoga cu el - nebunii și bețivii au cele mai bune povești. Se apropiase să mă întrebe cât e ceasul - tertip ca să-mi verifice disponibilitatea - și când a văzut că nu mă împotrivesc dialogului, s-a așezat comod și a început să povestească. La o adică și mie îmi prindea bine să omor clipele dilatate de așteptare și gândurile ce se strecurau, totuși, perverse, și nu-mi dădeau pace. Avea chef de vorbă omul, dar după o vreme mă rătăcisem, fără de știre, prin propria-mi încrengătură de gânduri - mintea îmi fugise la călătoria mea și la motivele care mă aduseseră în Gara de Nord în acea zi geroasă de ianuarie. Cum se întâmplase oare totul?... Aveam inima grea de parcă aș fi cărat în spate tot bagajul călătorilor din Gară.

Atenția mi-a fost din nou captată atunci când l-a citat pe Nietzsche; nu știu cum ajunsesem să vorbim - pardon, să vorbească - despre cruzimea omului, pierdusem de mult șirul ideilor; dar atunci m-am hotărât să-l numesc Filosoful Gării de Nord. Lui nu i-am spus asta, desigur. Mi-am întors privirea întrebătoare către el și omul, sensibil din fire, a prins din zbor interesul meu și a profitat de el cum a știut mai bine. Și-a întors trupul mătăhălos, înveșmântat în haine ferfenițe, și și-a continuat monologul:
- Micuțule, nu știu dacă tu știi povești din astea crude de-ale oamenilor, dar dacă nu știi, lasă-mă să ți le zic eu. Știu o poveste de ți se face părul măciucă, pe onoarea mea. Oamenii sunt cruzi, monșer, și nu le pasă decât de ei. Ce o să îți povestesc acum e sută-n sută adevărat și tragic.

Își înclină puțin capul în timp ce se apropia de mine cu o privire iscoditoare, teatrală, doar ca să se asigure că îi acord toată atenția mea. Barba deasă și neîngrijită îi acoperea aproape întregul chip, dar ochii debordau de o sclipire de profunzime. L-am privit fix în ochi, ca să-l asigur că m-a captivat. În definitiv, unde era să plec? M-am făcut comod și am ascultat. Deodată, plecarea mea părea atât de departe și eu îmi găseam tihnă în compania unui necunoscut un pic lunatic.
- Domnul meu, treaba stă în felul următor: acum vreo... să tot fie 30 de ani, mă aflam în Capitală, la studii. Sunt de loc din Zalău și venisem la București la facultate - intrasem la Agronomie, făcu o pauză aproape dramatică ca să-mi surprindă privirea cu care era atât de obișnuit, neîncrederea că un om cu aparențele lui ar fi putut vreodată studia la facultate; n-am mișcat niciun mușchi pe chip, ascunzându-mi cu mare abilitate prejudecata, și el și-a continuat povestea. Și tata, și bunicul fuseseră ingineri agronomi și îmi insuflaseră și mie dragostea pentru agricultură și plante - până la urmă e baza piramidei lui Maslow, nu, să ne asigurăm hrana? Întâi de toate hrana! În sfârșit, eram deja de vreun an în București și locuiam la cămin, în Regie. Ai mei aveau bani cu duiumul, dar au considerat că mai bine îi stă studentului în cămin decât prin vreo gazdă pe cine știe ce coclauri, să-și piardă capul cu niște ușuratice și să se lase de școală. Așa că stăteam la cămin. Nu eram eu prea mulțumit și consideram că sunt nedreptățit, dar, în sfârșit, asta-i altă poveste și ne mai trebuie vreo 5 ceasuri ca să ți-o spun cap-coadă. Să revenim. Stăteam deci la cămin și în anul al doilea de facultate, chiar la început, mi s-a schimbat pe nepusă masă colegul. Am fost mâhnit, să-ți spun drept, mă obișnuisem cu mătăhălosul Nae care învăța de rupea, dar avea cele mai ciudate obiceiuri personale - nu putea să doarmă fără sunet de greieri pe fundal, mânca întotdeauna doar cu furculița lui cu mâner portocaliu, se spăla doar cu săpun de trandafiri bulgărești, și alte asemenea. În sfârșit, fiecare cu păsărelele lui, mă-nțelegi. Una peste alta, un an de zile mă obișnuisem cu excentricitățile lui Nae și uite-acu' cum își lua Nae tălpășița și pleca în gazdă, iar eu rămâneam la voia întâmplării, cu cine știe ce alt coleg cu cine știe ce alte păsărele... și uite așa l-am cunoscut pe Tudor. Când l-am văzut prima oară, mi-am zis că sigur e un băiat perfect normal, nu părea să fie nimic în neregulă cu el: era zvelt, curat, vioi, politicos, cu un vraf de cărți sub braț, în sfârșit, înțelegi tabloul. Avea, țin minte și acum, o cămașă de in din ăla de calitate...
- Domnul meu, să trecem peste detalii că acușica deszăpezesc ăștia linia și tre' să plec. Zi de Tudor ăsta, dar las' la o parte cămășile și rufăria, că nu-i vreme.
- Da, da, ai dreptate, hai să-ți zic, chiar dacă, zău, povestea asta are farmec cu toate detaliile în ea. În sfârșit! - zise Filosoful meu, dar mă privi așa, cam pe sub sprâncene, cu un soi de jignire în privire, ca și cum i-aș fi rănit sentimentele cu remarca mea. - Așa, deci Tudor, își drese glasul și mai sorbi o gură de cafea. - Auzi, dar nu mai bine luăm noi o vodculiță, că mai abitir ne încălzim așa, zic și eu, nu dau cu parul.

Îl privii amuzat - era pișicher tare omul meu și știa să-și vândă bine povestea. Eram curios până la Dumnezeu și, în acest punct, indiferent ce mi-ar fi povestit, zău că nici nu mai conta; mă captivase și felicitări lui pentru așa iscusime. Făcui semn chelneriței și îi cerui un pahar de vodcă din aia mai bună. Eu am rămas la cafeaua aia nasoală și l-am îmbiat să continue.
- Bun, Tudor. Am ajuns să ne împrietenim, chiar pot să zic că-mi era mai mare dragul de el. Avea așa un farmec aparte și era dezinvolt, dom'le, nu ca mine - îl privii neîncrezător cu colțul ochiului: el nu era dezinvolt?! -, învăța bine, era frumușel, dădea sfaturi bune. Ce să mai, o bomboană de băiat. Umblam mult împreună și trebuie să recunosc, aveam ceva ciudă pe el, chiar dacă mi-era drag - că prea roiau fetele în jurul lui ca muștele la miere. Și el le învârtea uite-așa pe toate și în fiecare seară alta și alta și a doua zi nici nu mai știa cum le cheamă. Asta, îți zic sincer, nu mi-a plăcut prea mult la el, dar ce să-i faci, e om fără meteahnă pe pământul ăsta?

Cu fiecare pauză pe care o făcea, mă întrebam dacă voi ajunge oare să aud toată povestea până la plecarea trenului.
- E, și întâmplarea face că Tudor al nostru a cunoscut-o pe Veronica. Da' stai așa, că matale nu știi cine-i Veronica, stai așa! Terminase de mult paharul cu vodcă și îndrăzni: - Auzi, dar nu mai luăm o vodculiță că uite, o îndoaie ăștia cu apa și nu mai înțelegi nimic din ea.

Am repetat gestul de cu doar câteva minute înainte, am cerut altă vodcă și m-am uitat doar o clipă pe fereastra localului, înspre peroane. "Ce mult îmi lipsești, Aida...", îmi auzisem deodată gândul în incursiunea lui prin mintea mea.
- Veronica era o fată tare bună. Nici nu știu dacă mai are rost să mai zic altceva despre ea. Era un înger pe pământ. O cunoșteam printr-o prietenă a ei, Geta, pe care o știam de la facultate. Geta era o înțepată perversă, fuste scurte, sâni mari, tot tacâmul! Dar avea suflet bun și o luase cumva sub aripa ei protectoare pe Veronica - părinții ei o abandonaseră de mică la niște măicuțe la mănăstire. Trăise acolo cu ele, muncind munca câmpului, trăind în natură și învățând pioșenia și bunătatea. Nu că măicuțele ar fi ele niște sfinte, știm cu toții care-i treaba cu păcătoasele alea, dar fata asta, zău, fata asta era altceva, își trase nasul și înghiți cu zgomot și apoi continuă: - Când a venit în București la facultate - pesemne la 18 ani, că dacă fata nu vrea să se facă măicuță tre' să părăsească mănăstirea la majorat, iar Veronica voia să fie profesoară de limba română - era atât de pură și neștiutoare că, normal, hăndrălăii ei de colegi o credeau cam toantă. Cum s-a nimerit să stea la cămin în cameră cu Geta, s-a ales cu o prietenă dată naibii, care o apăra de toate relele. Încetul cu încetul, a învățat și ea care e treaba pe la oraș. Numai cu Tudor nu i-a mers...

Privirea Filosofului s-a stins încet, zâmbetul pișicher s-a strâns într-o crispare îndurerată. Nu-l mai văzusem așa în cele două ore de când îl cunoșteam și, chiar dacă era un complet străin pentru mine, îmi dădeam seama că sufletul lui se zbătea în lanțurile de neclintit ale unei dureri imense. I-am făcut, fără să-mi spună, semn chelneriței să mai aducă o vodcă și o cafea. A luat paharul cu ochii în pământ și a continuat, pe un cu totul alt glas decât începuse povestirea, mult mai domolit, mai molcom.
- Nenorocirea face că Veronica și Tudor s-au cunoscut. La o petrecere, la cămin. Geta o târâse pe Vero cam cu forța, îi promisese că o să fie pe cinste. Acolo am cunoscut-o și eu, eram toți patru. Era un înger, pe onoarea mea! Mă holbam la ea cum te holbezi la o floare de nu-mă-uita când o găsești colo, la munte. Nu văzusem în viața mea așa alură angelică: păr blond, ochi albaștri, piele rozalie ca bobocul de trandafir, și pe deasupra mai purta și o rochie albă, lungă, care-i stătea ca turnată. Ce să mai, clișeistic de frumoasă era. Așa a crezut și Tudor, și, cum îi era felul, a trecut la atac. Ce nu știa el era că fata era de o curățenie indiscutabilă. Nu i-a mers cu tehnicile uzuale, așa că i s-a pus pata și s-a hotărât să nu se lase.

Melodia care atrage atenția călătorilor în așteptare se auzi deodată tare în difuzoarele gării și apoi o voce pițigăiată și cam plictisită zise:
"Stimați călători, trenul în direcția Ploiești-Sinaia-Brașov-Sf. Gheorghe va pleca din stație în aproximativ 30 de minute, de la linia 4. Vă dorim călătorie plăcută!"
- Asta-i trenul matale? Acușica isprăvesc. Multe n-ar mai fi de spus - tristețea din glasul lui mă înghionti fix în inimă. - S-au văzut și ne-am văzut de multe ori după aia. Tudor, în încăpățânarea lui de a o cuceri pe Vero, a început să se cam îndrăgostească. De ea, nu mai zic. Îl iubea mult, ar fi făcut orice pentru el. Au început o relație despre care eu știam totul. Eram prieteni buni, îmi vorbea mult de el, petreceam mult timp împreună; pentru că amândurora ne plăcea mult literatura, ne întâlneam adesea, doar noi doi, și citeam. Îmi aduc aminte când mi-a citit din Nopți albe... În sfârșit, eram tineri și eram prieteni și ne bucuram de bucuria lor... ea se vedea deja nevasta lui Tudor, vedea o droaie de copii și o căsuță numai a lor, cu un pisoi gras dormind pe verandă. Era visul ei de familie fericită, își pusese toate speranțele în Tudor. Tot ce n-avusese ea, visa acum să construiască cu el. Era fericită. Numai că Tudor n-a putut să fie fidel și fericit cu ea prea mult timp. O iubea, poate, într-un fel ciudat numai de el știut, o iubire a unei minți bolnave, șlefuite de cine știe ce pățanii de cine știe când... Dar, una peste alta, a luat-o la sănătoasa. I s-a năzărit așa, deodată, să lase totul baltă și să plece fără să-i spună un cuvânt. Au circulat apoi zvonuri cum că aplicase pentru o bursă în străinătate și că fusese acceptat. Dar ce mai conta? Plecase fără să spună cuiva vreo vorbă și i-a rupt inima Veronicăi în mii și mii de bucățele. Îi lăsase, în schimb, o droaie de rușine pentru că i se dăruise cu speranța să fie familia ei pentru totdeauna și el alesese să calce în picioare toată puritatea ei. Să o înșele mișelește, înțelegi?

Făcu o pauză lungă și termină dintr-o suflare paharul cu vodcă. Când m-am uitat din nou la el, plângea.
- Poate n-ar fi fost nimic, dar sufletul neprihănit al lui Vero n-a suportat așa durere. A găsit-o Geta, în pat, cu ochii deschiși și mâinile prăvălite în părți, cu cea mai cruntă tristețe întipărită pe chip și cu cutia de Diazepam lângă ea, goală... Când am auzit, am înnebunit de durere; eram fericit de fericirea ei, dar fiecare licărire de iubire din privirea ei când îmi vorbea de Tudor bătea câte un cui în sicriul în care se îngropa încet sufletul meu distrus de durere. Mi-a și dat ani din viață ca ceea ce simțea pentru el să fi simțit pentru mine. I-aș fi adus luna de pe cer și lucrurile nu s-ar mai fi sfârșit așa. Vezi tu... eu... eu am iubit-o pe Veronica.

Și urmă un hohot înfundat de plâns, o descătușare a unei dureri așa de mari, o durere îngropată și ținută strâns de căpăstru, ca un monstru letal, că am rămas ca de piatră, fără să știu ce să-i spun bietului om. L-am luat de după umeri și am constatat, surprins, că lăcrimam. Și-a ridicat capul agale și m-a privit blând, mulțumindu-mi fără cuvinte că îl ascultasem. Eu l-am privit la rându-mi, iar pe buze mi se flutura un zâmbet amar. Gândul, îmbibat într-o poveste de iubire atât de dureroasă, mi-a fugit la Aida mea; la cum am lăsat-o plângând pe pat, cu breteaua rochiei mângâindu-i senzual umărul drept, pe care și-l sprijinea din când în când de bărbie, ca într-o căutare disperată a alinării. La cum nu i-am mai dat niciun semn de viață, la cum urma să mă urc într-un tren spre dracu-știe-unde, ca un laș. Îmi lăsasem orgoliul să câștige o luptă pe care doar iubirea era îndreptățită să o biruie.

După o pauză care a părut o eternitate, Filosoful și-a șters ochii cu o batistă murdară, a tras aer în piept și și-a reluat tonul de mai înainte.
- Despre ce s-a ales de viața mea după asta, ți-oi povesti altă dată. Dacă-mi lași de un pachet de țigări și de o vodculiță, te las liniștit, să prinzi trenul, îmi zise, reluând și privirea pișicheră și zâmbetul șmecherit. - Eu tre' să mă-ntorc la ale mele, nu-i ușor să trăiești prin părțile astea. Să-ți meargă bine, micuțule, ești om bun și se vede, îmi zise, strângând repede în pumn hârtiile pe care le scosesem din buzunar și îndepărtându-se cu spatele spre ieșire și cu fața spre mine, îmi făcea molcom cu mâna.

Am mai stat trei minute cu privirea rătăcită aiurea, am oftat, mi-am luat valiza de la piciorul scaunului, m-am îndreptat spre linia 4; am privit în ochii aprinși matahala de locomotivă care mă îmbia să mă urc, mi-am împins la o parte mișelul alter-ego care mă făcea să fug, am apucat valiza cu hotărâre și m-am îndreptat spre ieșirea ce dă în piața Gării de Nord. Viscolul îmi mușca avid obrajii; în mine se aprinsese un foc ce-mi încălzea întreaga ființă.