În După cioate, doi regizori urmăresc un antreprenor devenit eco-activist în timp ce expune mafia lemnului din România. Călătoria lor ia o turnură dramatică atunci când, în mijlocul unei păduri, cei trei sunt atacați de un grup de 12 indivizi furioși. Camerele sunt distruse, iar toate materialele filmate sunt pierdute. În fața acestei realități dure, fiecare dintre ei încearcă să gestioneze situația cum știe mai bine, confruntându-se cu propriile îndoieli și limite. (din prezentarea filmului)
Titus-Cezar Constantinescu: Pentru început, ce v-a făcut să porniți pe firul acestui subiect? Ați simțit că problema defrișărilor este una constantă în România? Cum credeți că ar putea să fie combătută?
Mihai Gavril Dragolea: Fiecare dintre noi doi a avut propriile motive să intre în filmul ăsta. Eu o să zic unul așa tangențial. Ce mă leagă pe mine de treaba asta cu pădurea - dar nu numai pădurea, știi, cu ecologia - e o chestie de când eram mic. Am copilărit în Cluj, în cartierul numit Plopilor Vechi. Și erau, evident, niște plopi pe care tot timpul îi vedeam pe geam, erau o parte importantă din peisajul cu care am crescut. La un moment dat, primarul de atunci, Gheorghe Funar, într-un avânt din ăsta să refacă el orașul, i-a tăiat brusc pe toți. Și din acel moment, s-a schimbat totul, brusc era mult soare. Chestia asta, când ți se schimbă radical locul unde trăiești, se schimbă geografia locului în care te afli, îți creează anxietate și o stare de nesiguranță. E ca atunci când îți ia cineva preșul de sub picioare și te dezechilibrezi. În vara aia au tăiat toți copacii, n-au știut ce să facă cu ei după aceea și au stivuit resturile în niște mormane de trunchiuri și de crengi. Și noi, copii în vremea aia, stăteam mult afară și ne jucam în grămezile alea pline de sevă și de plante care nu erau încă moarte. Copacii, plantele nu mor imediat ce le-ai tăiat. Mai trăiesc, mai au niște cicluri de vegetație. Și a fost o experiență care mi-a rămas în cap și mă mai gândesc așa la ea.
După aceea am intrat într-o conjunctură în care am lucrat cu Greenpeace, am aflat de această mișcare din nordul Bucovinei în care mai mulți bărbați, undeva prin 2020 - încă nu ne explicam de ce, acum știm de ce - dar au început să-și revendice cumva dreptatea și dreptul la pădure, transmițând pe Facebook live treburile astea legate de defrișări. Exista o mișcare de haiduci digitali - eram toți mai naivi în 2020 - și ne-am propus să documentăm mișcarea asta. Nu am ajuns din prima la Tiberiu Boșutar (activistul care apare în film), am ajuns la alți oameni, la doi frați care își construiseră o păstrăvărie pe un râu și erau supărați că le mureau peștii din cauza că în amonte se tăia și că se cărau buștenii de molid prin pârâu și se scurgeau în apă ulei și clei, așa că le mureau peștii că li se lipeau branhiile de la cleiul ăla, știi? Cu ei am început, dar n-a dus niciunde și apoi l-am găsit pe Tiberiu, care a fost cel mai potrivit.
T.C.C.: Cum crezi că poate să fie combătută de fapt problema asta? Ce se poate face pentru a se opri cât de cât aceste mișcări extrem de nocive mediului? Este vreo soluție?
M.G.D.: Situația nu mai e la fel de gravă ca acum 10-15 ani când erau dosarele alea din Argeș în care se defrișa un munte ilegal, total. A fost mult în atenția publică treaba asta, știu că lumea și cetățenii s-au sesizat și există presiune pe statul român să nu permită să se taie tot. Dar nu putem opri nimic, de fapt. Nu poți opri pe cineva care vrea să facă rău, sau care vrea să fure ceva. Sunt suprafețe mari... Acum lângă Cluj se fură încontinuu și sunt oameni care zic că nu au bani și fură ceva din codru, fură din pădure, am văzut ieri căruțe cu lemne. Nici chiar aici nu poți opri.
T.C.C.: Având în vedere evenimentul extrem de nefericit din timpul filmărilor în care la un moment dat echipamentele voastre au fost complet distruse, înainte să se întâmple lucrul ăsta, aveați o altă viziune asupra filmului și cum ați vrea să arate? Ce plan aveați?
Radu Constantin Mocanu (către Dragolea): În parte ai răspuns tu la întrebarea asta, că ai vrut să faci un proiect documentar, în care să documentezi mișcarea asta digitală, a activiștilor din nordul țării, care acolo, în zonele lor, reclamau nereguli - ceea ce am și făcut în parte. Am urmărit pe mai mulți dintre ei, pe parcursul unei perioade de timp, câteva luni de zile, aproape un an, am urmărit ce făcea fiecare, ei mai și colaborau împreună și făceau acțiuni împreună și le făceau și individual. Legat de Tiberiu Boșutar, am ajuns la el după ce am trecut pe la alți activiști, iar în momentul în care am ajuns la el, am văzut că el era cel mai vocal din zonă, avea și o notorietate ceva mai mare decât ceilalți, el avea și niște legături cu autoritățile, era invitat la conferințe în Parlament, pentru că era cunoscător al neregulilor chiar de lângă pădurea din zonă. Cunoștea foarte bine mecanismele transportului materialului lemnos, făcuse multe reclamații și sesizări și era foarte activ în domeniul ăsta. Cred că a fost și la niște proteste unde a fost invitat de către Greenpeace. Jurnaliști din Europa veneau la el pentru a-i lua mărturie. Recorder a făcut un material cu el, deci cumva era deja cunoscut în media românească și avea o notorietate deja câștigată în momentul în care noi am început să filmăm cu el. Am filmat cu el o perioadă mai lungă decât cu ceilalți, dar din discuțiile noastre încercam să urmărim mai departe acest subiect și să căutăm și alte fire narative, eram într-o perioadă din asta în care căutam pentru a arăta o dimensiune a fenomenului, dar faptul că am fost atacați în pădure ne-a legat mai mult destinul de protagonist, de Tiberiu, și la montaj cumva atacul a devenit epicentrul documentarului și am început să montăm cum s-a ajuns la momentul atacului. Și în această construcție l-am păstrat doar pe Tiberiu. El a devenit astfel protagonistul din prima parte a documentarului, după care, o dată cu atacul, am devenit și noi protagoniști din a doua parte a filmului, urmărind procesul de după atac și plantația de copaci ai lui Mihai.
T.C.C.: Cât material aveați filmat până în momentul respectiv?
M.G.D.: Noi n-am pierdut harduri, am pierdut un card și pe cardul ăla era ziua respectivă. Am pierdut puțin material brut, am pierdut foarte puțin. Deci nu, pierdere de material brut, filmat, n-a fost. Norocul nostru era că filmam cu două camere, am găsit geanta și în geantă erau cardurile cu care filmaserăm zilele precedente. Am pierdut camera în sine, dar ce-i valoros, să zic așa, materialul, din fericire, îl arhivam rapid.
R.C.M.: Și după momentul atacului am început să ne folosim telefoanele, după ce ne-am dezmeticit, camera telefonului a devenit mijlocul de înregistrare și de documentare. Am filmat cu ce am putut.
M.G.D.: Și n-am filmat autentic cu telefonul, pe modul selfie și eu foarte puțin pe modul selfie ascuns. Adică n-am folosit telefonul ca pe o cameră. Am folosit telefonul pentru puterea lui, în sine. De ce folosești telefonul mobil într-un film? Doar că poți? De ce-l folosești? Pentru că costă la fel de mult ca o cameră, adică de iPhone-ul lui Radu poți să-ți iei și o cameră.
R.C.M.: Nu chiar, hai să nu păcălim lumea. E mai ieftin.
M.G.D.: Poți să-ți iei un iPhone de ăsta nou, care e 2.000 de euro.
R.C.M.: Costă mai puțin, vreo 1.500 de euro. Dar după aceea sunt obiectivele, ieși mai ieftin cu un telefon.
M.G.D.: Eu zic că nu ieși mai ieftin cu un telefon. Eu am o cameră de-asta cu senzor mic de TV care costă 6.000 de lei. 6.000 de lei sau așa. Poți să îi iei microfon.
T.C.C.: Când v-ați avântat în proiectul ăsta, v-ați fi așteptat la anumite acțiuni împotriva voastră, violente?
M.G.D.: Nu.
T.C.C.: Mai ales în contextul ăla în care știți că erau reportajele acelea cu o grămadă de pădurari atacați, chiar omorâți...
M.G.D.: Da, dar noi am intrat cumva în filmul lui Tibi, când am făcut filmul ăsta sau filmul ăla pe care-l documentam. Când ești cu camera, nu te gândești, te gândești așa la ce se întâmplă acolo în fața ta, nu te gândești că te poate lovi cineva. Ești așa ca într-o realitate alternativă în care nu faci parte neapărat direct din ce documentezi, atunci, fix în momentul ăla. Cumva te lași absorbit de ceea ce filmezi.
T.C.C.: Ca un spectator.
M.G.D.: Da, exact. Stau așa ca un spectator în fața camerei și privesc. Și nu fac conexiunea că fac parte, că particip la scenă. Doar că îmi punea domnul ăla mâna pe cameră. Eu nici nu m-am uitat la el, mă uitam în camera. Deci nu eram conectat la realitate, eram conectat la cameră.
R.C.M.: Da, păi, am mai fost în pădure și am mai căutat cioate, și ajungeam în zone din asta fără semnal și mergeam kilometri. Știam că ultima dată când am avusesem semnal a fost acum, 10 sau 8 kilometri. Simțeam o angoasă și o teamă. Dar în același timp, credeam că au fost luat niște măsuri de siguranță, de precauție și că lucrurile o să fie în regulă. Exista un risc. Chestia e că în momentul atacului tot așa noi știam că mergem undeva în spatele unei case, un sătean avea o pădure unde el voia să-l consulte pe Tibi, dacă sunt sau nu, niște nereguli acolo. Nu știam că vom merge kilometri pe deal sau așa departe. Dar ideea e că în momentul atacului noi nu ne-am dus să arătăm sau să căutăm pe cineva care tăie lemne ilegal. Am mers cu alt gând. Iar cei care ne-au atacat, nu ne-au atacat pentru că i-am surprins noi că făceau ceva ilegal, ci ei au aflat că Tiberiu este în zonă, îl cunoșteau, el mai fusese acolo și i-au promis că dacă se mai întoarce... o să fie repercusiuni, o să-l omoare sau ceva genul ăsta. Și în pofida acestui lucru, Tiberiu s-a reîntors în zonă și ne-a luat și pe noi cu el. Nu cunoșteam exact situația aceasta. Bine, după aceea am discutat cu el și el ne-a spus că tot timpul îl amenință unii cu moartea, dar el nu ia în serios amenințările lor. Pentru că dacă le-ar fi luat în serios, n-ar mai fi făcut ceea ce face. S-ar fi lăsat de mult. Și noi știind că mergem undeva în spatele casei unui sătean, am mers cu mașina lui branduită. În alte dăți când mergeam, mergeam cumva ascunși, schimbam mașinile, ne făceam cumva nevăzuți. Adică făceam lucrul ăsta mai pe ascuns. Dar Tiberiu voia cumva să fie văzut și să știe că se duce acolo. Și cumva, pentru că făcea lucrul ăsta și-l făcea așa, fără să se ascundă, credea că nu o să fie vreo problemă. Mă rog, asta a fost evaluarea lui, dar se pare că nu au stat lucrurile așa cum și-a închipuit el. Și ne-a luat pe noi cu el, probabil, na, ca să aibă mai multă forță, pentru că el considera, când se ducea în pădure, că faptul că avea oameni cu el, care aveau camere, îi dădeau lui și acțiunilor lui mai multă greutate cumva. Și lucrurile s-au stricat în momentul ăla, la atacul ăsta.
T.C.C.: Atacatorii nu erau constrânși de faptul că el era mereu live și toată lumea putea să îi vadă?
M.G.D.: Nu aveam în semnal unde am mers.
R.C.M.: Am fost și în zone fără semnal. Adică am fost la căutat de cioate în zone fără semnal. Dar ei, dacă își făceau acțiunile, într-adevăr căutau zone cu semnal. Și mai e o chestiune, ceilalți activiști, acum îmi amintesc, dacă se duceau să facă acțiuni undeva în teren, nu se îndepărtau de zonele cu semnal, pentru că puteau să pățească ceva. Dar Tiberiu se mai ducea și în zone fără semnal, unde le înregistra și după aia le urca pe net când ajungea într-o zonă cu semnal.
T.C.C.: Până în ziua de azi, s-a mai aflat ceva? S-au mai făcut niște investigații? Au fost trași la răspundere atacatorii?
M.G.D.: Nu, e un proces care e în desfășurare, durează. Iar la instanțele judecătorești din provincie... acolo se întâmplă încontinuu bătăi, probleme, ei sunt copleșiți de muncă, în același timp unora le e frică să facă dreptate, pentru că unuia i-a fost dat foc la casă, adică se mai reglează conturi și dându-ți foc la casă, sau la mașină, și nu-ți dorești asta. Deci probabil că este și o frică instanței să facă neapărat dreptate și au foarte multe pe rol. E și o complicitate, probabil, între ăștia, noi suntem super-departe de zona aia, acolo conturile se mai reglează și prin influență. Și se păstrează așa, sub radar, pentru că așa funcționează acolo lumea aia, cu bune și cu rele. Și cumva, da, noi am mai avut tot felul de chemări în instanță, dar nu vin martorii, nu vin acuzații, deci vine procurorul, îi somează pe ăia și nu apare nimeni. O să o țină așa până când o să se închidă cazul și gata.
T.C.C.: Și credeți că filmul pe care l-ați realizat poate să aibă un impact concret, adică să se autosesizeze inclusiv guvernul?
M.G.D.: Nu.
T.C.C.: Adică acum e chiar pe față ce se întâmplă acolo.
M.G.D.: Guvernul de atunci era un guvern, acum e cu totul alt guvern. Guvernul din timpul atacului era unul, acum e tot altul. Guvernele noastre au probleme mult mai mari decât treaba asta, nu o să se sesizeze, adică asta e așa. Atunci nu prea erau știri, nu prea erau evenimente, nu erau războaiele care sunt astăzi. Și asta e interesant, că oamenii au stat în casă un an și după aceea au devenit foarte preocupați de pădure și de aia era pădurea în gura tuturor. Stând în casă un an, oamenilor le-a lipsit natura, pădurea. De aceea această știre a prins. Da, deci eu cred că discursul ăsta pe internet a fost influențat și de situația asta cu Covid-ul în care multă lume a stat în casă și toți au înnebunit în apartamente și voiau cumva să iasă afară... de aia oamenii au devenit așa de activi. Și discursul lui Tibi era legat de pădure, de aia și cazul ăsta a fost mediatizat. Dar în ziua de astăzi, filmul nu își mai propune să facă dreptate în cazul nostru sau în cazul tăierilor de păduri. E un film cu alte nuanțe. Părerea mea.
R.C.M.: Probabil că un film nu poate să schimbe lucrurile, dar despre acest subiect s-a scris destul de mult, s-au făcut multe reportaje și practic vine și el și continuă și amintește că această problemă persistă. Ce poate să facă, cred eu, un film documentar este să ne ajute să nu uităm.
T.C.C.: Cam cât a durat tot procesul de post producție? Și cât sunteți de mulțumiți de varianta finală pe care o aveți?
M.G.D.: Ani de zile a durat montajul. Din 2021 până în 2023. Am făcut montajul aproape până în 2024. A durat ani. Tot în 2024, am făcut culoarea și sunetul. Eu sunt mulțumit cu ce a ieșit. Atâta s-a putut. Fac pace cu producțiile pe care le realizez și sunt conștient de faptul că acestea au neajunsuri. Noi am mai făcut și un film împreună și de acolo știam că n-ajungem în totalitatea universului pe care vrem să-l documentăm, cred că de la filmul precedent eu m-am obișnuit cu unele acte ratate în cinema și au ajuns să-mi placă.
T.C.C.: V-ați propus sau v-ați gândit să vă întoarceți în pădure să faceți un sequel eventual sau o continuare a poveștii?
R.C.M.: Pe parcursul facerii unui film te gândești la multe lucruri și, cumva, se poate să se deschidă multe posibilități - cel puțin așa e la mine. Probabil că atunci când pleci la filmare, pleci cu un anumit gând... Genul ăsta de film s-a făcut cumva la cald. Adică, noi mergeam, filmam și după ce se aduna un anumit material mergeam și montam și vedeam în ce măsură lucrurile duceau într-o direcție sau alta. Dar, uite, de exemplu, acest atac în pădure ne-a deturnat intenția inițială. Foarte mult control, la genul ăsta de film documentar, nu poți să ai. Pentru că, cumva, realitatea te forțează să te duci într-o anumită direcție. Adică lucrurile vin peste tine și trebuie să te adaptezi. Practic, asta s-a întâmplat pe parcursul facerii acestui film. Am montat, pe măsură ce filmam, alături de Andrei Gorgan, care este montorul filmului nostru, și, pe măsură ce înaintam, și montam. Deci, practic, a fost filmul făcut așa.
Iar legat de mulțumirea cu produsul final să zic și eu ceva. Pentru mine e un pic, cum să zic, e și un proces și de învățare în momentul în care faci lucrurile astea, și trebuie să renunți la anumite idei și lucruri pe care, inițial, le vedeai și le credeai posibile și credeai că filmul ar avea o anumită dimensiune sau ar putea să arate într-un anumit fel. Dar, de multe ori, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, și trebuie să fii, cumva, dispus să renunți la multe lucruri, și să lași filmul să se facă singur, să crească organic. Și ăsta e un proces pe care fiecare îl gestionează în felul lui.
T.C.C.: Considerați că treaba asta cu defrișarea, care nu se întâmplă doar în România, credeți că o gestionăm noi mai prost? Credeți că și în alte țări se fură la fel de mult, și corupția e la fel de mare?
R.C.M.: Acuma, legat de povestea asta cu defrișarea, noi, făcând filmul ăsta documentar, am văzut că sunt foarte mulți termeni tehnici preciși care, de multe ori, ajung în media sau în presă reuniți într-un termen generic. Adică, de obicei, tăierilor de pădure li se spune defrișare. Defrișare este un termen folosit în silvicultură și el are o semnificație specifică. El presupune tăierea la ras a unei păduri și schimbarea destinației acelui teren. Un teren defrișat e unul pe care s-a tăiat pădurea total și terenul respectiv devine pășune, se face autostradă, se construiește ceva. Adică, dacă mă întrebi dacă avem o problemă cu defrișările, ți-aș zice tehnic că nu avem o problemă cu defrișările. Avem, să zicem, dacă există o problemă, există o problemă cu tăierile ilegale. Faptul că se taie mai mult decât se recunoaște oficial. Asta e problema principală. Bineînțeles că au fost și zone defrișate, dar problema asta a tăierilor ilegale nu presupune doar defrișarea, presupune mai multe lucruri. De pildă nefiscalizarea unei cantități de lemn. Și lucrul ăsta se face extrăgând mai mulți copaci din pădure decât sunt trecuți pe aviz. Sau se iau copaci care au dimensiuni mai mari față de cei trecuți în avizi. Sau există anumite tăieri care, de fapt, nu sunt tăieri de curățare și sunt tăieri acoperite de hârtii pentru lucrări de igienă în pădure dar, de fapt, se extrag copaci sănătoși. Aici nu este un caz de defrișare, aici este un caz de furt. Deci, cumva, sunt niște noțiuni destul de exacte, așa, care au scăpat de sub control, lumea le folosește, dar ei sunt termeni generici. De exemplu, și în cazul lui Tiberiu Boșutar, se vorbea despre el ca fiind activist de mediu. Dar el, de fapt, nu este activist de mediu, nu neapărat, el nu susține un drept al mediului, adică el nu se leagă de copaci să-i salveze, după cum însuși spune. El milita pentru fiscalizarea pădurii. Dar lumea, pentru că avea nevoie să-l pună într-o categorie, a folosit termenul ăsta de activist de mediu. Și după aia apare dezamăgirea că, de fapt, el nu este ecologist, sau nu are o viziune ecologistă. Nu a fost niciodată cu viziune ecologistă. El reclama furturi de lemn și transporturi ilegale de lemn sau nereguli legate de industria lemnului. Poate era un activist și activa în zona asta, dar nu era de mediu neapărat. Adică finalitatea lui nu era salvarea naturii. Finalitatea lui era fiscalizarea. Și atunci, poate era un activist al fiscalizării.
M.G.D.: Sunt mai multe chestii legate de noi și alte țări. Corupția e în fiecare țară. La noi, măcar, nu e pe față. Și nefiind pe față, nu e la fel de eficientă. Dacă eu încerc să-ți fur acuma ceva, în loc să îmi dai tu cu împrumut, e mai greu pentru mine, și nu e la fel de profitabil. Iar în alte țări din Europa, pădurile au alte regimuri de tăiere. De exemplu, din ce văd și eu, când merg cu mașina, în Slovacia se taie mult mai repede pădurea decât la noi, mult mai des. Adică nu o lasă să ajungă la 100 de ani. Și taie masiv. Adică se taie masiv. Numai la ei nu există conceptul că s-a furat din pădure. Pentru că se taie așa de mult din pădure că n-ai de ce să furi. La maghiari, la fel, plantează culturi de plopi. Dar fix cu scopul ăsta, să îi taie. Ei taie foarte mult. Noi, din fericire, avem un mod de tăiere mai conservator.
R.C.M.: Adică, deși există problema asta de care lumea știe și vorbește, totuși, în România, de pildă, sunt 65% din pădurile virgine ale Uniunii Europene. Deci, practic, avem mai multă pădure cu ecosisteme mai sănătoase decât multe țări din Uniunea Europeană. Problema asta a furtului de lemn, e o problemă, să zicem, legală, legată de fiscalizare și de cantitatea de lemn care ar trebui tăiată. Lipsește o discuție dacă se taie prea mult sau se taie cât trebuie. Adică aici e de văzut, și asta, ar fi o problemă. Dacă se taie mai mult decât ar fi normal să se taie, pentru că în fiecare an, în funcție de cât crește pădurea, de procesul ei de creștere, se stabilește cantitatea de lemn care trebuie tăiată. Dacă pădurea crește într-un ritm de 10%, autoritățile hotărăsc că se taie 3%. Dar, de fapt, nu taie 3%, de fapt taie 5% sau 6%. Atunci aia e o problemă, pentru că cumva ea ar trebui reglată din punct de vedere legal, știi? Adică, na, se ia decizia, crește 10%, ok, tăiem 5%, tăiem 5%, fiscalizează 5% și asta este. Deci, na. Cred că sunt păduri, de exemplu, în Centrul Europei, unde poate nu există problema tăierilor ilegale, dar pădurile lor arată mai rău decât pădurile românești. Și ele sunt tăiate legal. Și atunci, printr-un joc din ăsta așa, cumva mai degrabă preferi să ai problema asta pe care o avem noi în România cu tăierile ilegale - și totuși să mai ai pădure și ea se poate regenera și să ai o pădure mai calitativă, decât să ai totul legal, sau în proporție de 90 și ceva la sută legal, ca în Cehia, dar mai intensivă. Acolo copacii nu prea mai reușesc să ajungă în vârste mature, de 100 de ani, pentru că sunt atacați de gândaci, nu rezistă, n-au ecosisteme foarte puternice, deci, cumva, lucrurile au multe nuanțe... Poți să ai pădure tăiată undeva legal și să ai pădure de calitate mai slabă, cumva, și ecosisteme mult diminuate. Și poți să ai zona noastră, unde totuși mai sunt încă păduri și mai sunt lucruri de salvat. Acum, miza, să zicem, pentru un film documentar sau pentru activiști, ar fi să pună presiune pe autorități, să nu ajungem în stagiul ăsta în care sunt anumite păduri care nu mai sunt la fel de sănătoase, cum sunt cele din Cehia, de pildă, știi? Și atunci poți să zici că filmul are și rostul ăsta de a aminti oamenilor că problema cumva există și ar trebui să avem grijă de lucrurile pe care încă le mai avem.
T.C.C.: În finalul filmului sunt niște ultime scene în care lemnele sunt tăiate la un tocător. Este o referință la Fargo? V-ați gândit la asta când ți-ai implementat lucrul ăla? Sau e o pură coincidență?
M.G.D.: Nu, e o coincidență. Sau poate subconștient, cine știe?
R.C.M.: Da, cine știe. Am văzut Fargo, mi-a plăcut.
M.G.D.: Da, amândurora ne place mult Fargo.
R.C.M.: Dar n-a fost o referință directă la acest film de ficțiune. E o întâmplare. Gaterul acela era acolo și l-am filmat. E o coincidență.
M.G.D.: Dar tocătorul de lemne are aceeași funcție ca în Fargo. Tu ai deschis chestia asta... Când în Fargo ăla încerca să șteargă urmele existenței tipei și ale lui Steve Buscemi. Dacă tu exploatezi un lemn și îți rămân urme, e ca la o crimă. Procesezi trunchiul într-o cherestea care e pătrățoasă, îți rămân marginile. Dintr-unul rotund faci un pătrat. Dacă cineva are multe deșeuri de lemn, tu, cu tocătorul ăla poți să le iei și să le faci nevăzute. Este interesant.
T.C.C.: Titlul filmului presupun că are și un accent mai comic, nu? Cioatele fiind... Știm bine ce sunt cioatele, la ce anume spunem așa.
M.G.D.: Ah, da, și la asta, da. Sunt mai multe cioate. Cioată e și ce rămâne după copac. Și, într-un mod amuzant, cioata înseamnă și țigara de marijuana.
T.C.C.: Ce mai face acum, Tibi Botușar? Cu ce se mai ocupă? Mai țineți legătura cu el? Mai face încă activism?
R.C.M.: După întreruperea filmărilor, nu am mai ținut, adică, foarte rar am mai vorbit cu Tiberiu, știm că a intrat într-un partid politic după ce am încheiat filmările. Cred că are o activitate în Parlamentul României, dar pe noi nu ne-a interesat dimensiunea asta politică. Și cumva filmul nostru s-a oprit și am intrat în procesul de post-producție și, punctual așa, n-aș putea să zic ce anume mai face. El a fost la o proiecție a filmului, în București, a văzut filmul.
T.C.C.: Și acum, întrebarea finală. Un lucru pe care toți românii îl afirmă și pe care vreau să vă întreb pe voi ce credeți. Ne fură domnule austriecii pădurile sau... Doar pretindem lucrul ăsta.
M.G.D.: E bună întrebarea asta.
R.C.M.: Da, în documentarul pe care l-am făcut, nu am urmărit dimensiunea asta cine ce face în mod punctual și factual la modul ăsta. Cumva am încercat să surprindem un fenomen, ceva ce se întâmplă, fără a avea neapărat o direcție din asta jurnalistică în care arătăm punctul pe I. E cumva tratat la mod general și cred că filmul cumva ăsta reușește să facă, sper, ca prin montaj, incidentul, acțiunile unui activist, ce urmează după, procesul și plantarea, ele cumva vin să construiască împreună și să definească un loc. E o chestie cumva generală, pe care o simți. Și atunci punctual despre ce anume se întâmplă la firmele acestea, de prelucrarea lemnului, n-aș putea să vă spun, pentru că nu am urmărit exact ce fac ei. Acuma, eu aș putea să spun sau să replic lucruri pe care le-am citit și pe care le-am documentat în fața acestui film și prin care am trecut. Dar nu sunt niște lucruri la care am ajuns noi în mod direct. Adică, eu aș pot să-ți povestesc despre perspectiva pe care am avut-o făcând filmul direct, dar dacă aș vorbi despre lucrurile astea, despre care m-ai întrebat, atunci aș cita dintre presă. Și nu știu dacă are rost să fac, adică să-ți spun ce zic ei. Din ce știu eu, au o anumită capacitate de procesare pe care oricum nu o pot depăși. Acuma, ce intră acolo, cât provine din tăiere legală sau ilegală, asta n-am urmărit. Știu că s-au făcut filme care arătau că la aceste fabrici, într-o vreme, intra și lemn din tăiere ilegală. Din facerea acestui film, eu am văzut că e foarte complicat să desparți lemnul legal de cel ilegal, ele se duc prin depozite, au un circuit foarte alambicat și complicat și la un moment dat... Nu știu, nu are rost să fac o afirmație.
M.G.D.: Asta nu ține numai de austrieci. Prezența unei astfel de fabrici în care ei procesează lemnul generează un fel de presiune pe resursa lemnoasă. Dacă ai o astfel de entitate economică într-o țară, în țara aia se va tăia și lemn. Dar lemnul trebuie să se taie. Deci nu e o chestie să nu-ți taie cineva lemnul. Ei aduc și din afară, vin trenuri la Sebeș, vin foarte multe trenuri din Slovacia, pline de lemn, pe care ei le procesează acolo. Dar ne tăiem și noi craca de sub picioare destul de des.