Lucrările sale au apărut în Punctum și PHOTO Magazine (RO), Practical Photography (UK), LensCratch (USA), Feature Shot (Australia), The Independent și The Guardian (UK), La Republica (Italia) și au câștigat foarte multe concursuri naționale și internaționale de marcă (Sony World Photography, LensCulture Exposure Awards). Pe LiterNet fotografiile lui se pot vedea aici.
La Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), ediția 24, Hajdu Tamás a expus o parte din lucrările sale grupate sub denumirea "Greatest Clicks".
Atent la detalii și cu un mod aparte de a decupa și povesti lumea pe care o fotografiază, Tamás compune un univers în care grotescul și absurdul coexistă cu o anumită gingășie și cu un fel bonom de a privi lumea.
Hajdu Tamás: Sincer, n-am prea avut un concept. Eu de foarte mulți ani pot să zic că fotografiez în același stil și chestia asta îmi permite să pot să fac selecția așa cum îmi doresc. Deci pot să mă duc pe fotografiile care-mi plac cel mai mult și pe acelea le pot selecta pur și simplu într-o expoziție. De aici și denumirea de "Greatest Clicks", cele mai bune clicuri. În fiecare an fac selecția de maxim 8, 9, 10 poze care mi-au plăcut. Din păcate, mai multe nu reușesc să fac într-un an și de acolo a rezultat selecția de față.
D.B.: Fotografiile pe care le expui acum la Cluj din ce ani provin?
H.T.: Sunt și foarte vechi, de prin 2007-2008, dar majoritatea sunt undeva 2010-2019-2020.
D.B.: Îmi place la fotografiile tale felul în care vezi lumea. Faptul că privești cu atât de multă căldură, cu dragoste, însă și cu foarte mult umor. Cum ai ajuns să faci aceste tăieturi care spun atât de multe povești?
H.T.: Cred că am un bun spirit de observație. Și cred că recunosc rapid unde este ceva mai, cum să zic, mai grotesc, mai aparte, așa, care nu e la locul lui. Și cred că și mediul înconjurător mă ajută. Baia Mare e un oraș foarte pitoresc din punctul ăsta de vedere.
D.B.: Îți amintești primele fotografii? Cum le-ai făcut? În ce context?
H.T.: Le făceam de mic copil. Întotdeauna am avut aparatul lângă mine. Tatăl meu era fotograf amator, așa că nu a fost niciodată o noutate aparatul de fotografiat. Am pozat de mic. Pentru că nu aveam talent la desen, cumva trebuia să găsesc o cale prin care să mă exprim. Probabil dacă aș fi avut ceva talent la desen sau la sculptură, sigur mă îndreptam spre artele plastice, dar așa fotografia mi-a venit ca o mănușă. Tatăl meu era și fotograf, și scriitor, și sculptor, și pictor foarte bun. Deci el era așa un... un artist complet față de mine.
D.B.: Povestește-ne despre el.
H.T.: Se numea Hajdu Attila, era stomatolog în Șimleu Silvaniei și era un personaj aparte al locului. Undeva prin anii '70-'80, în Șimleu Silvaniei, care la acea vreme era un oraș foarte comunist și foarte închis, s-au constituit niște grupuri de, să zic așa, intelectuali creatori, care anual își făceau singuri saloanele de artă. Din punct de vedere material toți o duceau destul de bine, dar le trebuia un moment sau o preocupare care să-i ajute să scape de realitate. Și cred că din cauza asta ei și aprofundau și inovau în artă. Și erau chiar niște pionieri. Tatăl meu chiar făcea niște chestii foarte abstracte pentru anii '70.
D.B.: Și el ți-a pus și aparatul de fotografiat în mână? Cum a fost?
H.T.: Da, el. Am primit cadou un Smena, apoi m-a trimis la Casa pionierilor unde m-am înscris și acolo am prins microbul.
D.B.: Și totuși te-ai dus să studiezi medicină veterinară, nu te-ai dus la fotografie.
H.T.: Trebuie să pot trăi din ceva. Nu cred că aș putea trăi din fotografie. Cred că ar trebui să fac niște compromisuri serioase ca să pot să trăiesc din fotografie. Și nu mi-ar permite să am libertatea să pozez ce îmi doresc eu sau ce văd.
D.B.: Și stilul ăsta pe care îl practici acum, aceste instantanee pe care tu le descoperi mergând prin oraș, cum ai ajuns la el? Cum s-a cristalizat?
H.T.: Păi la început aveam un program clar, știam că mă duc la fotografiat. Și asta a mers mulți ani, mulți ani am trăit așa, știam că în fiecare sâmbătă și duminică, eu ieșeam la pozat. Dar acum de vreo, să zic, 10 ani s-a transformat totul, pentru că am un aparat foto la mine permanent. Și atât. Nu mai caut, nu mai încerc să descopăr, pur și simplu mă duc pașii și unde văd ceva pozez.
D.B.: Ești un fotograf deja recunoscut și internațional, nu numai la noi în țară. Ai fost publicat de National Geographic, de The Guardian, ai primit și premii. Cum privești această evoluție a artei tale?
H.T.: Extraordinar de relaxat. (râde) Lucrurile au venit cumva progresiv. Și așa mult timp s-a construit asta că nu mi se pare ceva wow. A crescut treptat și cumva deja face parte din aparatul meu foto.
D.B.: Rețelele de socializare, în mod evident te-au ajutat. Și te-au făcut mult mai cunoscut. Ai ajuns mult mai ușor la mult mai mulți oameni. Cum vezi lucrurile?
H.T.: M-au ajutat și nu m-au ajutat. Cred că mai nou mai mult ne încurcă rețelele de socializare. Au devenit un business pentru ei și de multe ori se întâmplă să te împingă în jos. Da, din păcate ei altceva văd, ei văd banii în noi, ne consideră o afacere care uneori e profitabilă și alteori nu. Dar, da, mai ales la început m-a ajutat. A fost perioada aia de boom a Facebook-ului care, într-adevăr, ne-a ajutat enorm de mult. Însă noi am început înainte de era Facebook-ului. Erau paginile consacrate în România, cum a fost Bad or Good sau Digital Photo, unde se puneau fotografii și restul fotografilor din țară efectiv îți distrugeau poza prin critică. Deci, cred că acolo am învățat și acolo, în perioada aia, s-a învățat foarte multă fotografie. Pentru că, din păcate, dintr-un like sau o inimioară de pe Facebook nu înveți multe.
D.B.: Și cum primeai criticile la început? Nu era foarte greu să le gestionezi?
H.T.: Nu, nu, că nu le primeam personal. Critica era pentru fotografie, nu pentru mine, nu pentru persoana mea. Fotografia respectivă primea critica și de multe ori aveau o un sâmbure de adevăr acolo în observațiile acelea.
Eu am fost foarte, foarte norocos că, crescând din 2000 încoace în Baia Mare, am avut acces la fondatorii de la Șapte zile, dacă îți spune ceva numele ăsta. Cei de acolo cumva m-au simpatizat și am învățat enorm mult de la ei, mai ales de la Vasile Dorolți și Silviu Gheție.
Cu ei am avut și o școală foto, pe vremuri, în Baia Mare, pentru copii. Și cred că de acolo a venit partea cea mai importantă a învățăturii. De la cei consacrați.
D.B.: Și acum cum te vezi? Mai ai încă de învățat? Cum vezi evoluția ta mai departe ca artist?
H.T.: Păi click-uri știu face deja. (râde) Cred că nu de învățare avem nevoie, cred că avem nevoie de timp consacrat pentru fotografie. Aia ar fi cel mai important.
D.B.: Cât timp consacri într-o săptămână fotografiei?
H.T.: Ei, câteva milisecunde. Cam atâta durează să fac o fotografie. După aceea mai e și prelucrarea, dar aia nu durează mai mult de un minut, două, că e gata. Nu folosesc foarte multe procedee de prelucrare, așa că merge ca pe bandă. E foarte important să fii obișnuit cu focala ta și să vezi instant ce vrei să faci.
D.B.: Vezi lumea în fotografii? Când mergi pe stradă, vezi lucruri pe care ai putea să le fotografiezi?
H.T.: Dacă am un aparat foto la mine, da, și dacă n-am aparat foto la mine, nu. Foarte interesant. De exemplu, atunci când mă duc la fotografiat, nici muzică nu ascult. Intru în atmosfera străzii, în atmosfera aceea, acolo, în cartierul respectiv, în curtea respectivă și atunci și muzica m-ar deranja. Altfel n-aș putea să intru în atmosferă. Am încercat. Am încercat nu o dată, mergeam cu căști și nici nu vedeam fotografiile, nici nu le făceam.
D.B.: Și acum ai un aparat foto la tine. Nu este foarte mare. Ce fel de aparat? Cu ce lucrezi?
H.T.: Momentan cu Fuji și cu un Ricoh. Ideea e să fie cât mai mic, cât mai neobservabil, cât mai de turist. Că apar în orice circumstanță și toată lumea mă ia și drept turist rătăcit și uite și pe ăla ce face. Dacă scot un aparat mai voluminos, atunci de obicei se oprește scena și se încep discuțiile că ești de la primărie, de ce pozezi mașina, că vreți să duceți Dacia, că vreți să ne dărâmați garajele și e o poveste întreagă.
D.B.: Ai fost pus în situații din astea amuzante de-a lungul timpului, cred că de foarte multe ori.
H.T.: De nenumărate ori. De obicei nu le povestesc pentru că nu vreau să audă nimeni prin ce trec. După aia cei din familie or să-mi zică să nu mă mai duc la pozat, să stau acasă.
D.B.: Spui despre Baia Mare că este un oraș în care găsești tot timpul ceva de fotografiat. Cum l-ai caracteriza? Cum găsești temele tale?
H.T.: Cred că în primul rând, spune ceva despre el faptul că la intrarea în oraș, încă mai scrie "Noroc bun", este în continuare asociat cu mineritul, deși industria ca atare a dispărut. Mai avem un pic să ne revenim din șocul post-industrial, dar cred că suntem pe drumul cel bun acum. Prefer periferiile, acolo se întâmplă întotdeauna pitorescul și ceea ce merită imortalizat.
D.B.: Și în alte părți când te duci fotografiezi? În vacanță când mergi fotografiezi?
H.T.: În Europa de Vest, de exemplu, nu. Nici pozele de familie nu le fac eu, ci nevastă-mea le face. De ce? Nu știu. Nu fotografiez de dragul de-a fotografia. De obicei, fotografiez de dragul subiectului. Și nu prea găsesc subiectele altundeva. Cred că-s așa un est-european get-beget.
D.B.: Ai un cățeluș pe care l-ai făcut personaj în fotografiile tale. Povestește-ne despre cățeluș.
H.T.: Am trei, trei câini din rasa teckel. Prima dată am început cu unul, o fetiță. Am zis că hai să vedem cum e cu doi teckeli. Iar cei doi s-au înmulțit și acum avem trei. E horror. E greu. Când suntem acasă nu e complicat, dar când plecăm undeva cu toții e exasperant. Dar am început să-i pozez când eram în vacanță în Cracovia. Era ceva reclamă cu doi hot-dogi. Și involuntar, acolo i-am legat și ne-am dus înăuntru într-un magazin și când am ieșit, i-am văzut acolo legați la intrare, exact în fața hot-dogilor. Și mi s-a părut așa amuzant. A făcut carieră fotografia respectivă. Am câștigat niște premii cu ea.
D.B.: Care a fost primul premiu pe care l-ai obținut și cu ce?
H.T.: A fost o expoziție despre o mie de fețe ale Ardealului undeva prin 2006-2007. Atunci am avut o fotografie expusă. Era cu un vecin de-al meu din Șimleu Silvaniei, un fost profesor de fizică și cu colecția lui impresionantă de picturi. Era un portret. Dar a fost foarte faină poza.
D.B.: Tatăl tău mai trăiește? A apucat să vadă ce succes ai cu fotografia?
H.T.: Tata nu mai trăiește din păcate, dar a apucat să vadă și era foarte mândru, da. Stilul meu de a face fotografii este foarte asemănător cu al lui. Avem, am avut aceeași ironie și același mod de a vedea lumea. De multe ori îl sunam când făceam o poză și descriam: fii atent ce am făcut și seara îi arătam. Tot timpul zicea "exact așa mi l-am închipuit". Da.
D.B.: Faci fotografii cu telefonul mobil?
H.T.: Niciodată. Nu, nu pot. Nu pot. Pentru mine nu e o prelungire a mâinii. Nu zic că nu se poate, dar eu nu pot.
D.B.: Ce planuri de viitor ai ca artist?
H.T.: Mi-aș dori foarte mult să scot un album foto cu Greatest Clicks adunate pe mai mulți ani, dar cumva să apară în librării și nu să-l fac prin crowd-funding sau ceva de genul ăsta. Deci aștept o ofertă de la edituri sau librării. Pentru că sincer nu știu, știu cum funcționează lucrurile.