Dacă aș fi altcineva decât sunt... / Nu credeam că mi-e frică / Spune-mi ce vezi / Stresul o să se termine / Un drum

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


Toată lumea îmi spune Mary, dar numele meu din buletin este Șotcan Maria-Karina. Pe cât de ironic sună, mie nu îmi place să vorbesc despre mine. Simt că de fiecare dată când încep să povestesc mă pierd prin detalii, mă împotmolesc la un nume sau încep altă poveste, pe urmă mă enervez că uit de unde am pornit și pun lumea să mă aștepte până realizez că mai bine tăceam din gură.


... aș fi o femeie care abordează probleme mari din societatea de astăzi. Simt că am multe păreri, dar puține cuvinte în care să le exprim. Chiar dacă gândesc foarte multe, totuși nu am destul curaj să îmi verbalizez gândurile. Îmi este prea greu să pun în cuvinte toate procesele mele de analizare prin care am trecut că să mă rezum la cuvintele "da" și "nu". Îmi este și mai greu să fiu în opoziția oamenilor, indiferent de cine ar fi aceia. Pur și simplu nu îmi place să nu fiu de acord cu oamenii. Chiar dacă mă lupt pentru dreptate și adevăr, oamenii pot deveni atât de agresivi și de răi, încât te pot face să simți că este greșit ceea ce crezi.

Mi-ar plăcea să fiu o femeie impunătoare precum o activistă, o diplomată, o profesoară universitară, o avocată, aș vrea să mă număr printre femeile stăpâne pe ele, pe cunoștințele, inteligența, frumusețea lor. Nu vreau să tac, dar am impresia că de fiecare dată când vorbesc sunt prea mult pentru ceilalți și nu vreau să îi plictisesc.


... de a rămâne singură. Sincer, am realizat că stau mai mult singură decât cu oamenii din jurul meu. Poate ăsta este paradoxul nostru, suntem ființe sociabile, dar avem nevoie de un timp petrecut cu noi înșine pentru că ne obosesc prea tare oamenii, amuzant, știu. Totuși, am realizat că nu îmi este frică să stau singură pentru că oricum o fac mereu. Și știi de ce? Pentru că nimeni nu mă cunoaște așa cum mă cunosc eu pe mine. Nimeni nu a fost atât de curios sau curioasă, interesat de durerea sau bucuria din sufletul meu. Singură persoană care mă cunoaște cu adevărat sunt eu însămi, așa că dacă singurătatea ar însemna să stau doar eu cu mine, aș alege asta decât să stau cu o persoană căreia să îi traduc limbajul meu în limbajul său, pentru că altfel nu mă va putea înțelege vreodată.


Ai văzut cumva alunița mică de pe degetul mic de la mâna stângă? Posibil că nu, eu mereu ți-o arăt pe cealaltă, care este lângă cel mijlociu! A, nici pe aia nu ai observat-o? Păi... mi-ai observat alunița de pe burtă? Este destul de mare! Nu ai cum să nu o vezi! Nici pe aia?!? Dar e chiar lângă buricul meu, care nu a fost tăiat bine! Da, nu a fost tăiat bine! Doar 9% din populație are buricul scos afară!! Este cel mai ciudat lucru la corpul meu... în afară de picioare, degete și uneori fața... asta clar este cel mai ciudat! Dar tu nimic nu observi? Înțeleg că eu mi-am luat lentile ca să văd, dar tu? Tu de ce nu vezi? Te las. Aștept. Vreau să văd ce mai observi! Dar de ce te uiți în ochii mei? Nu. Nu. Ți-am spus eu să te uiți în ochii mei? Nu. Păi, și atunci? Uite-mi cicatricele de pe coate!! Hai, astea sunt mai interesante!! Ai mai văzut ochi căprui și la alte fete, lasă-i!!... Cum ai văzut că încă te iubesc?


Știu sigur! Știu pentru că deja o să am toate examenele date, bacalaureatul dat și eventual excelat, admiterea la facultate dată și eventual intrată în facultate. Dar pe urmă, ghici ce? Stresul poate se va opri el pentru câteva zile, dar pe urmă vine alt stres! Cum o să fie la facultate? Cum o să fie profesorii? Cum o să fie grupa în care ajung? Dar colectivul, dar proiectele? Dar stai, am ales bine să dau la U.N.A.T.C.? Dar, stai, de ce am dat aici? Dar, stai, oare e prea târziu? Dar, stai, ești proastă? Am vrut atât de mult la facultatea asta, îmi încep licența în actorie, de ce mă panichez atât? Dar, de ce mă panichez? De ce nu pot să stau calmă? De ce nu îmi merge telefonul? De ce mi-am uitat parola? De ce nu pot forma numărul? De ce nu răspunde mama? Mamă?


Primii 6 ani: Mereu îi zic lui mami să îmi facă părul, dar mereu îmi spune că nu are timp și nu știe cum să împletească părul! Așa că vreau să învăț să îl fac singură singurică. Și mă plictisesc astăzi foarte foarte tare... Hai să mă pun cu capul în jos! Mă duc în pat la mami pentru că acolo era televizorul bun și îmi pun capul la marginea patului și îl las în jos. Uitee, am părul mai lung așa!! Ahhh, ce tare!! Am părul aproape la fel de lung ca al lui Ariel! Am un elastic la mână pe care mi l-a dat Natalia și încep să mă joc cu părul meu. Îl strâng tare, tare, tareee în cap și am înțeles de la Nati că elasticul se prinde în păr? Nu știu cum se face, dar cred că știu! Pun elasticul în cap și cumva, nu știu cum, reușesc să îmi prind părul cu elastic. CE TARE!! Mami o să fie așa de mândră de mine. Aud ușa... cred că e mami! Merg la mami fericită pentru că am părul prins și chiar am învățat să fac asta singură singurică. Dar ea nu vede asta. Poate că e obosită de la muncă. Merg la mami să îi spun că am părul prins și nici nu mă întreabă cum am făcut asta. Doar îmi spune "Bravo!". Dar mami, eu mi-am făcut părul așa!

7-12 ani: Sunt afară cu Natalia în fața blocului și încerc să îmi dau seama cum să îi spun adevărul. Nu îmi vine să cred că o să o rănesc atât de tare cu ceva ce nici nu am făcut. Mă uit la ea, ea râde de fața mea schimonosită și aproape abătută. Nu înțelege de ce pare de parcă am mâncat un întreg tort de ciocolată stricat. Îi spun să se oprească din a mai sări de pe scări. Ăsta este un joc de-al nostru. Ne punem pe fiecare scară și încercăm să sărim pe ciment. Cine sare de la cea mai mare distanță sau de pe scara cea mai înaltă și aterizează pe ciment fără să cadă, are voie să își cumpere o înghețată Nestea cu fructe de pădure de la magazinul din colț. Ea nu înțelege de ce am pus-o să se oprească - moment în care îi spun, fără să mai gândesc, de parcă am scăpat porumbelul din cușca gurii mele: "Mă mut în București." Ea râde. Eu tac. Ea nu înțelege de ce eu tac. Eu nu înțeleg de ce ea râde. Pe urmă realizează că este adevărat, eu chiar mă mut în București. De data asta nu mai este o glumă, ca celelalte, în care i-am spus că sunt o fantomă și o bântui, că sunt de fapt Bloody Mary și o caut, că sunt posedată sau ce alte glume îi făceam ca să o panichez și să o tachinez.

13-15 ani: Am aflat la televizor că stau 2 săptămâni acasă!!! Yes!! Nu mai fac săptămânile astea biologie și geografie. Doamne, cât de puțin pot să suport femeile alea! Am aflat că sunt pedepsită. Eu spun foarte drept, nu am mai fost pedepsită până acum. E foarte ciudat, dar în același timp e în regulă. Sunt pedepsită pentru că s-a uitat mama prin telefonul meu și a văzut că vorbesc urât. Dar eu nici nu vreau să spun că mă consider o persoana care înjură, dar, dacă scap o înjurătură prin mesaje când fac o glumă, așa cum face tata în trafic nu mi se pare că e mare chestie. Mă întorc la mama care este în dreapta mea și o întreb dacă pot să mă joc pe telefon. Ea, pe un ton foarte răutăcios și solemn îmi răspunde că nu mă pot juca la telefon până nu mă comport frumos. M-am enervat. Serios?!? Nu-mi dai voie să mă joc pe telefon pentru o porcărie de înjurătură?

16-19 ani: Nu pot să cred că ne despărțim. Nu pot să cred că noi, în momentul acesta, ne despărțim. Mă uit la telefonul care stă în fața mea. Și el este pe FaceTime cu mine. Mihnea. Iubitul, sau... fostul meu iubit. Nici nu mai pot să-l mai văd bine, pentru că în camera mea este întuneric, de-abia mai bate soarele și... Toată lumina pe care o primesc eu este de la telefon. Este ecranul luminat de el. De Mihnea. De fața lui. De fața lui, de tunsoarea aia pe care și-a făcut-o cu o zi înainte. Tunsoarea de care nici măcar nu mi-a spus. Tunsoarea pe care m-am enervat, pentru că nu mi-a spus că noi, astăzi, vom purta această discuție. Tunsoarea asta... Faptul că el nu a vrut să îmi spună că și-o face, adică el nu vrea să mai știu lucruri despre el. Nu-mi vine să cred că... am ajuns aici. Și m-a bușit plânsul. Nu aveam o problemă să plâng în fața lui, dar acum ne despărțim și parcă mă simt ciudat să mă vadă un fost atât de vulnerabilă.. Simt o presiune pe cap. Simt că-mi explodează capul și-mi tremură tot corpul. Transpir și mi-am schimbat deja tricoul pe FaceTime. Tot cu Mihnea. Nu cred. Eu nu pot să cred. Și ne-am întrebat. E sigur? E sigur că ne despărțim? Și mi-a răspuns că da. E sigur. Ne despărțim. Și încercăm să ne zicem ceva, dar se vede foarte clar că noi doar acoperim timpul și spațiul cu niște vorbe albe pentru că doar vrem să mai petrecem timp împreună. Sau, mă rog, asta cred eu că mai vrem - să mai petrecem timp împreună. Îl iubesc. Și-i spun că îl iubesc. Și el îmi răspunde că mă iubește și nu-l cred că mă iubește. Și eu îi spun că sper ca el să găsească o fată foarte mișto și arată cu degetul către mine. Și eu îi spun: "Nu, taci, nu e vorba despre asta. Da, logic, eu sunt mișto, dar eu nu mă refer la alta. Mă refer ca iubită." Și tot arată cu degetul la mine și mi se pare diabolic asta pentru că noi doi acum ne despărțim, Mihnea. Și el îmi spune că speră să găsesc pe cineva genial și un băiat care să mă iubească foarte mult și de data asta eu nu am mai arăt cu degetul la el. Am vrut să închid telefonul, dar nu pot să-l las așa, cu ochii în soare, fără să îl salut. I-am zis pa. Și el mi-a spus pa. Și n-am mai vrut să mai închid telefonul acum. Dar tot am făcut-o. Și-am urlat. Ne-am despărțit.

20-30 ani: Îl aștept pe logodnicul meu acasă, în apartamentul nostru de pe Calea Moșilor. Tocmai ce m-am întors de la facultate, el avea ceva de făcut cu echipa de producție pentru spectacolul lui. Și... stau acasă, acum. Mă uit la Mitzi. E foarte drăguță, Mitzi. Am luat-o acum un an. Tot cu el. Și... este ca și copilul nostru. Și Mitzi mă întreabă: Unde-i tatii? Unde-i tatii? Că de obicei eu vin înaintea lui. A, da, chiar dacă tot vorbim de tati, uite că mă sună acum. Îi răspund. Și-l întreb. Ce facem? Și el îmi spune că... Vrea să mă îmbrac. I-am zis că eu deja sunt îmbrăcată. Am înțeles greșit. Că el, de fapt, se referă ca eu să mă îmbrac foarte frumos, Pentru că în seara aceasta vrea să sărbătorim ceva. Și eu l-am întrebat ce vrea să sărbătorim, pentru că... am sărbătorit deja ieri, dacă se referă la faptul că ne-am logodit. Și el mi-a spus că nu. Că el vrea să sărbătorim o zi de când suntem logodiți. Prima zi. Și i-am spus că este amuzant. Și nu are nevoie să facă chestia asta. Poate să vină frumos acasă, că deja am dat comandă la Glovo. Pentru niște sushi. Și să stăm acasă. La noi în casă. Iar el mi-a spus că nu. Că, de fapt, el vrea să se bucure de fiecare zi în care noi suntem logodiți, Până ne căsătorim. Și mie nu-mi vine să cred. Am tot ce vreau. Am cariera. Am bărbatul. Am familia. Am prietenii. În momentul ăsta îmi dau seama că am tot.

40-50 ani: Fiică mea mă strânge atât de tare de mână încât îmi vine să-mi retrag mâna din palmele ei mici, doar că scumpa, este atât de fericită că mama ei și cu ea sunt ca fetele în oraș, la Teatrul Național, București, la premiile Gopo. Mama ei este nominalizată pentru cea mai bună actriță în rol principal. Uite-o, uite-o pe Alice. Alice. Oh, puiule. Când mă uit în ochii tăi, ai exact ochii lui tata. Simt sufletul încleștat, mi-am strâns inima în dinți și încerc să mă calmez, dar nu pot. Nu pot. Am lucrat atât pentru locul ăsta. Nu pot să cred că am depus atât de multă muncă și ziua asta a venit. Ziua în care toată munca mea este recunoscută. Eu doar visam la ea, dar azi e aici. Și sunt înconjurată de toți oamenii mei dragi, regizori, colegi, actori, profesori, asistenți, echipa mea dragă de producție și foștii mei colegi de la facultate. Unul în stânga, unul în dreapta, altul în față, unul în spate. Și mă susțin toți. Ei au văzut cum am evoluat în cariera asta. Toți anii ăștia. Și sunt toți aici. Și unul dintre ei mi-a luat și bujori. N-a uitat că mie îmi plac bujorii roșii. Și Alice se uită la mine cu ochișorii ei mici și mă întreabă, fără să mi-o zică "Mami, când plecăm că mi-e foame."