Masă în familie / Lucruri de schimbat la școală și în jur / La x ani mi-ai spus

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.



Marin Preda a așezat familia Moromete în jurul mesei rotunde pentru a ne arăta că până și în ritualul cel mai intim al unei familii, oamenii vor respecta o ierarhie. Pentru că suntem, de fapt, cele mai predictibile ființe ale naturii.

Pe o terasă, undeva în afara Bucureștiului, Moromeții încing un grătar de pește pentru a serba gingășia familiei. Floarea familiei, dacă vreți - Florin. Poate de la foame, poate de la căldură, poate influențați de vinul de țară de la vecinul nostru, tensiunea poate fi tăiată cu cuțitul.
- Da, mă, a fost o greșeală, recunosc, am fost influențat de anumiți factori. Nu ne mai gândim, vă rog... spune încet unchiul Gigi. De parcă știe că a deschis cuiva de la masă cutia Pandorei.
- Ai fost influențat de TikTok? Sau de Facebook? spun ironic.
- Măi Maria, oricum. E dreptul meu de vot și fac ce vrea mușchiul meu.
- Este. Până votezi cu legionarii.
- Foarte bineee! A votat cu un român adevărat. Ăla da. Ne respectă țara. Eu cu el votez și acum, adaugă Mariana.

Vedeți voi, Mariana nici măcar nu face parte din familie. De aceea, din respect pentru toată lumea, încerc să mă potențez cu toată forța și echilibrul emoțional posibil.
- N-am cu cine..., spun eu oftând. Ba am cu cine. Doar că prefer să caut oase în păstrăv, în loc să încep să aduc informații despre politicul românesc la masă.

Chiar când mestec furculița perfectă, o întrebare familiară îmi perturbă orice liniște.
- Și până la urmă, Maria, unde dai? Tot la nebuni? întreabă amuzată mătușa mea.
- Nici ea nu știe, spune mama în timp ce aleargă la bucătărie după mujdei.
- Da, și la teatru, dacă e...
- Exclus!
- Ce-ai, mă, Maria?
- Doamne ferește!
- Nu dai la niciun teatru!

Sunt câteva din reacțiile de la masă. Comentariile curg, până când o voce fermă le oprește.
- Lăsați fata-n pace! Voi câte facultăți aveți? Foarte bine, tataie, lasă așa. Cum zici tu e cel mai bine.

Mie nu mi-au spus asta niciodată.

Atenția se mută către mama mea. Eu ies elegant din câmpul lor perceptiv. Mama, care își trage sufletul pe fotoliul de lângă masă, reformulează pe un ton și mai serios:
- Nu am auzit niciodată ceva pozitiv de la tine.
- Cum, mă, Vali? Eu?, întreabă tataie pierdut.
- Da! Vrei să spun acum, la masă?

Mamaia, care nu participă la discuții serioase, de obicei, încearcă să taie liniștea.
- Hai, mamă, nu e nici momentul și nici -
- Mai știi când m-ai dat afară din casă?
- Da, îmi pare rău...
- Da, Maria (se îndreaptă către mine) tac-tu' mare m-a dat afară din casă pentru că mi-am cheltuit banii pe cărți. Pentru că eram la un liceu bun și mi-am dat banii pe cărți și ghete, pentru că era iarnă și mergeam în sandale la un liceu bun din București. Mi-a zis să îmi fac bagajele pentru că mi-am cheltuit toată alocația pe cărți. Și nu puteam să comentez. Nu exista niciun gentle parenting. Mi-am făcut bagajele și am plecat plângând. Și el m-a văzut cum plec. Cum fata lui pleacă din ordinul său pentru că și-a cheltuit banii pe cărți. Așa că iartă-mă. Cer mii de scuze că exagerez. Dar am și eu traumele mele.

La masă e liniște completă. Mătușa ia o gură de whisky. Tata își aprinde o țigară. Unchiul meu, fratele mamei, oprește muzica. Mariana nu își dorește să fie acolo. Tataie se uită rușinat la gresia de pe terasă. Mamaie plânge deja.
- Așa ai făcut... Așa ai făcut. N-ai suflet.
- N-am. Că era scump și ăla, spune tataie amuzat.

Sunt singura din familie care râde la glumele lui nepotrivite și întunecate, dar acum nu am mai râs.
- Așa că nu, Maria. Nu e că nu am încredere în tine. E că îmi doresc să vreau ce e mai bun pentru tine, pentru că eu nu am avut parte de asta. N-am avut parte nici măcar de prietenie din partea părinților, cum a avut ăsta, arată spre unchiul meu.
- Da' eu ce-am făcut?

Mama se ridică plângând. Bunica plânge și ea. Eu, șocată, beau tot paharul lui tata de vișinată.
- Și nu am vrut și nu o să vreau vreodată să îți reproșez nimic.

Mama pleacă în bucătărie.
- Greu cu femeile..., spune tata și ia o gură de pește.
- Da, frate... Ce să le faci... N-ai ce să faci... spune unchiul meu.

Tataie se ridică de la masă și pleacă către scuterul lui. Se aude poarta și motorul de la scuter. Tataie dispare. Toată lumea e încordată. Eu merg în bucătărie după mama. Pare că totul s-a liniștit.
- Așa fac și eu? întreb.
- Da.

Mama zâmbește și vine și mă ia în brațe.
- Hai, ajută-mă să tai tortul.

Ne întoarcem pe terasă, unde ne aștepta tataie. Are în mână un carton cu prăjituri.
- Pentru cea mai frumoasă și mai deșteaptă fiică!

Le lasă jos și o îmbrățișează pe mama.

Ne întoarcem la masă. Tataie se pune în capul mesei. Mamaia în dreapta lui. Mama și unchiul în stânga. Tata lângă mama. Eu lângă mamaia, iar mătușa mea și Mariana în capătul opus al mesei.


Dacă aș putea, aș propune ore de consiliere obligatorii la fiecare clasă doar pentru că așa toți elevii ar trebui să stea de vorbă cu doamna consilier. Pentru că o iubesc sincer. Pentru că mi-a fost alături atunci când nimeni nu putea să fie acolo pentru mine. Pentru că mă sună seara târziu să mă întrebe cum rezist și să îmi spună că ea are nevoie de mine, la rândul ei. Pentru că ea ne-a chemat pe toți trei la școală în ultima noastră zi împreună. Pentru că prin ea am putut fi noi trei împreună.

Dacă aș putea, aș oferi toată catedra de istorie profesoarei mele de istorie. Eu dau bacul la istorie acum și datorită ei sunt destul de convinsă că voi lua aproape 10 în bac, sau chiar 10. Dar nici măcar nu contează. Pentru că m-a făcut să vreau să știu istorie, mă rog, sau să fiu nevoită să știu istorie și politică. Pentru că... deși mă ceartă zilnic. Mă ceartă zilnic, totuși. E a doua mea mamă. Practic, ea m-a ghidat de când am intrat la liceu și până acum. Cum să învăț, cum să vorbesc cu persoane mai mari decât mine. Cum să stau în bancă elegant. Cum să îmi arunc șervețelele când sunt răcită. Când să îmi iau rochie de bal și ce culoare. La ce oră trebuie să vin, când nu știu. Cum să fiu recunoscătoare pentru mine și munca mea.

Dacă aș putea, aș pune interdicție televiziunilor să se apropie de liceul Lazăr, pentru că fix atunci când îți e lumea mai dragă, doamna brunetă cu păr scurt de la Digi te întreabă dacă ai 18 ani, iar tu, din inerție, spui da, apoi camera e fix în fața ta și întrebările sunt puse în așa fel încât tu vei ajunge să pari cel mai perfect încadrat om în tipologia adolescentului nepăsător la știrile de la 7.

Dacă aș putea, aș face un restaurant în subsolul liceului pentru angajați. Domnul Viorel de la manuale mi-a spus că ei deja gătesc acolo fără aprobare. Și că uneori miroase a friptură în liceu și sunt certați. Așa că aș face un restaurant pe bune. Cu domnul Viorel bucătar-șef.

Dacă aș putea, aș dărâma gardul care ne desparte de Cișmigiu. Nu știu. Mi se pare că suntem puțin cam constrânși. Oricum chiulim și e o chestie psihologică la mijloc. Adolescenții vor face mereu ce nu au voie. Ce le este interzis. Dacă demolăm interdicția nu va mai exista nici atracția pentru chiul.


La 5 ani mi-ai spus, mami, să îmi schimb dresurile dacă îmi e prea cald la școală sau să le pun pe alea albe pe care le-ai pus în ghiozdan dacă îmi e prea frig. Dacă nu mă descurc, o rog pe doamna Mari și mi le pune ea, dar sunt fată mare, mă schimb singură. Oricum, sper că știi că oricât de frig e, eu stau cu fusta și nu pun dresurile groase, că nu arată bine.

La 9 ani mi-ai spus, bunică, să schimb în tricoul lu' Tanța dacă vreau să vin să bag mâna în făină când faci scovergi. Pentru că sunt îmbrăcată frumos, nu vreau. Dacă aș fi știut că e unul din ultimele momente în care am gătit împreună, m-aș fi schimbat. M-aș fi schimbat de toate hainele și aș fi rămas cu tine în bucătăria improvizată, care e acum demolată, și tu nu mai ești acolo să ne gătești scovergi cu brânză.

La 11 ani mi-ai spus, mamă, că așa e normal să se schimbe corpul meu. Să am grijă de el și să nu mă scârbesc, să îl iubesc. Că domnișoarele arată așa pentru că au mai trecut 6-7 ani peste ele. Că pentru tine sunt cea mai frumoasă și mai deșteaptă fată. Că să am încredere în timp, ca să pot avea încredere în schimbare. Ghici ce? Îmi intra pe o ureche și îmi ieșea pe cealaltă.

La 12 ani mi-ai spus, mătușă, că "să ai grijă la băieți" e o minciună. Că trebuie să îmi schimb postura. Că de fapt singura mea grijă sunt eu și respectul meu față de mine. Că trebuie să stau dreaptă și să mă pun pe primul loc în fața tuturor. Sunt totuși prea mică. Dau din cap afirmativ și repet în gând: "Să stai dreaptă. Să stai dreaptă, Maria!"

La 14 ani m-ai implorat, mamă, să mă schimb ca să trăiesc. Îmi spui din nou că tu mă iubești așa cum sunt și abia acum înțeleg că "așa cum sunt" e suficient. Și nu înțeleg de ce am făcut asta. De ce îți rănesc așa copilul și îmi pare rău. Iartă-mă.

La 15 ani mi-ai spus să îmi schimb clasa ca să fim colegi. Că sunt cea mai tare prietenă. Că ai face orice ca să mă protejezi și că, deși e dramatic, o să mă iubești indiferent de unde ai fi. Nu e dramatic. Acum știu că mă iubești și acolo unde ești. Și eu te iubesc. Și îmi pare rău că nu ți-am zis-o mai des.

La 16 ani mi-ai spus să nu schimb nimic. Și a fost prima oară când mi-am putut simți inima.

La 18 ani, mi-ați spus să schimb cazierul că expiră. Așa că, din cauza dvs., am umblat în soare 3-4 ore ca să am actele la zi. Și tot nu v-ați făcut treaba. Tot nu m-ați ajutat cu nimic. Și să știți că m-ați făcut să plâng. Pentru că am realizat că am devenit adult. Și că am responsabilități. Că nu mi le mai face mami. Că trebuie să merg pe jos până în Pipera pentru o programare și că nimeni nu te mai ascultă după ce s-a schimbat o cifră pe un carton. Că ar fi trebuit să vreau să fiu copil mai mult.

La 20 de ani mi-ai spus, mamă, că de fapt îți e frică să plec. Și să nu schimb casa noastră cu nicio casă din lume, pentru că o să îți fie dor de mine. Și mie o să îmi fie dor de tine. Și mi-e frică să te las așa. Mi-e frică de tine, singură, în casă, pe canapea. Fără mine, ca să vorbesc până adormi. Mi-e frică că nu vei mai găsi păr negru peste tot prin casă. Că nu o să mai ai cu cine să te cerți pe o cămașă cu dungi. Că nu o să mai fie cineva care aleargă toată ziua și seara, când ajunge, mănâncă ciorba deja rece.

La 30 de ani, mi-ai spus că vrei să fiu adult. Că vrei să mă calmez și să mă liniștesc. Că vrei să am un "acasă". Evident că nu te ascult. Doar îmi e frică să îmi încalc promisiunea. Am făcut totuși pact cu mine că eu sunt cea mai importantă.

La 35 de ani, mi-ai spus că vrei să îți schimb dresurile. Că nu îți plac alea albe pentru că nu merg cu rochia. Că le iei oricum și, dacă e, o pui pe doamna să te schimbe.

La 40 de ani, mi-ai spus că ți-ai fi dorit să nu fii copilul meu. Că vrei să mă schimbi de tot. Că nu înțelegi de ce ești așa urâtă și prostuță. Ți-am zis că te iubesc așa cum ești. Că pentru mine ești cea mai frumoasă și deșteaptă fată.

La 50 de ani mi-ai spus să nu îmi mai vopsesc părul. Pentru că mă iubești așa cum sunt. Și iar am simțit că iubesc.

La 60 de ani mi-ai spus că ar trebui să nu mai plâng. Că viața nu e așa scurtă și că nu contează că nu mai e nimeni lângă mine fizic. Că nu îți e frică să rămân singură, pentru că o să mai vii pe la mine, nu? Pentru că dacă nu vii, cine îmi mai mănâncă mâncarea rece și cine mai aleargă cu treabă prin casă?

La 70 de ani mi-ai spus, Maria, să nu mai schimb nimic la mine. Nici măcar ochelarii, că oricum nu o să văd să citesc la televizor. Nici măcar pe mine, pentru că nu mi-a ieșit să mă schimb pe mine cu adevărat niciodată. Pentru că s-au schimbat doar pielea bronzată, acum palidă, și părul negru, acum gri.


Mi-aș dori să se poată face un birou luxos și pretențios, mobilat, pentru domnul Viorel. Domnul de la manuale, care are biroul în baia fetelor. Și mi-aș dori, când se mută, să îi aduc un espressor de cafea performant și o plită electrică, pentru că el face de mâncare femeilor de serviciu și oamenilor în pauză. Mi-aș dori să îi dăruiesc asta lui pentru că e printre cei mai buni prieteni pe care îi am la școală. Pentru că sistemul neglijează mereu oamenii care depun, de fapt, cea mai importantă muncă. Pentru că mi-a făcut ceai când îmi era rău. Pentru că mi-a dat mâncare înainte de simulare. Pentru că plângeam și a zis: "Adu-l pe băiatu' ăla la mine să vorbesc eu cu el". Pentru că mi-a împachetat părintește roba și toca, ca să pot să le țin intacte până acasă. Și pentru că îmi dă eugenii când mă prinde dimineața la baie. Pentru că domnul Viorel e cel mai tare!

Mi-aș dori să fiu parlamentar, ca să pot șterge de pe fața pământului programul prea lung al bugetarilor, ca să poată mama să respire măcar 2 ore pe zi. Și le-aș da și mai multe libere. Și sporuri. Și le-aș acorda și niște subvenții, ca să mergem 3 săptămâni, minim, în Grecia.

Mi-aș dori, pentru Alexandru, să pot mitui examinatorii de la poliția rutieră (cum fac alții), ca să ia unul din noi permisul mai repede și să facem 15 minute, nu 2 ore, pe drum unul până la celălalt. Și să mergem și într-o vacanță. Și să avem, în sfârșit, timp împreună.

Mi-aș dori să mă duc acasă. Să îmi deschid o Silva neagră. Să mă dau cu ulei de cocos SPF 30. Să mă pun pe șezlong, cu Suzi lângă mine. Să ascult blues tare, la boxă, și să stau așa, ca o șopârlă, în curtea mea din Dobroești. Dar nu pot să fac asta, pentru că trăiesc într-o lume în care singurele minute libere pe care le am sunt când dorm sau mănânc.