Intro
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.
Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Maria Luisa Coman (I) - 18 ani,
clasa a XII-a, Colegiul Național Gheorghe Lazăr
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
Iubesc iaurtul grecesc dar am intoleranță la lactoză. Dacă aș putea crea lingurița perfectă, pentru că sunt o mare perfecționistă: cel mai important, iaurtul, substanța închegată așa... ca toți oamenii pe care îi iubesc, aș pune fructe acrișoare, că na, în lingurița perfectă trebuie și puțină durere... Desigur... după fructe urmează cea mai dulce miere, dar foarte puțină, sunt alergică la a mă complimenta... Și la final torn cereale. De toate felurile, pentru că așa îmi place, mult haos. Și apoi mușc tare... Și mănânc repede... Și Maria bolul de iaurt grecesc rămâne gol.
M-am gândit mereu că dacă ar fi să fiu orice altceva decât sunt...
... aș fi o stație de metrou. Stațiile de metrou sunt de fapt, definiția intimității. Ele știu exact grija fiecărei persoane pe care o văd. De unde vine și unde vrea să ajungă. Cât de grăbită e. Cu cine vorbește la telefon. Dacă azi are aceeași cămașă ca și ieri. Cu cine stă pe peron? De ce stă pe peron și plânge? Dacă e elev, student, adult sau pensionar. Dacă are o zi obositoare sau nu. Dacă e prima dată aici sau doar e o zi ca oricare alta.
Ciudat! Nu credeam că mi-e frică de...
... vară. De obicei e perioada în care viața înseamnă să faci nimic. E perioada în care radiez și mă simt cel mai aproape de mine. Dar vara asta mă înspăimântă pentru că știu că e vara în care mă îndepărtez de tot ce însemn acum. Pentru că nu știu nimic despre mine și despre ce voi fi în septembrie. Pentru că deși vor fi 30 de grade simt că îmi e frig și greață de viitor.
Te uiți puțin la mine? Ce vezi? Da, da! Pe tine te întreb! Spune-mi ce vezi!
Păi să fiu sinceră, nici tu nu știi. Puncte bonus pentru dialogul cu tine în oglindă. O metodă a terapiei moderne care a dovedit că dă roade pentru toate persoanele care o practică. Mai puțin pentru tine. Draga de tine... Tu chiar nu știi la cine te uiți. Nu știi ce ești și ce vrei să fii. Nu știi ce să simți. Nu știi dacă să te iubești sau nu. Dar te asigur că primul pas către a te iubi e chiar să te întrebi cum se face.
De mâine înghețata din frigider o să se termine! Știu sigur!
Știu pentru că l-am auzit azi-noapte pe tata cum mergea iar la bucătărie și pot să jur că a dat iama în înghețata mea cu mango. Și nimeni în casa asta nu mă crede. Tata minte ca un copil și mama mă ceartă mereu doar pe mine. Cine a mâncat înghețata? Maria. Cine nu a spălat vasele? Maria. Cine a uitat sa încuie? Maria. Cine nu are, de obicei, respect pentru munca mea? Maria.
Un drum
În mașină cu mami și tati e frig mereu. Dacă dorm fără centură, nu ridic privirea, pentru că altfel ne vede domnu' polițist și ne arestează. Stau cu capul pe mami, în spate, și ea își trece mâna prin părul meu. Dacă îmi e foame, îi spun ei. Dacă îmi e sete, îi spun ei. Dacă vreau să aud discuții de oameni mari, mă fac că dorm foarte teatral, cu gura deschisă. Și nu știu niciodată unde mergem și nu îmi pasă, pentru că sunt cu mami și tati și ei se iubesc și, când ajungem, știu sigur că ieșim pe lângă mare și mergem: tata în dreapta, eu la mijloc și mama la stânga. Și mâna lui tati e mai sus mereu și obosesc. Și simt că lumea e doar a mea și a părinților mei, în Ford-ul gri, cu geamul de la șofer ușor deschis, de unde răsună Kiss FM sau un CD Gipsy Kings. Și eu am 6 ani și închid ochii și timpul trece greu și liniștit.
Și brusc nu mai am loc cu mama în spate, așa că stau singură pe banchetă. Cu... centura... Încep să mă uit pe geam. Tot drumul e despre cum eu mă uit pe geam și mă gândesc la toate câmpiile cu flori. Dacă îmi e foame, mama îmi oferă un sandviș, dar îl pun în buzunarul de la scaun și mănânc ce mi-am luat singură când am oprit la benzinărie, adică Pringles cu sare. Dacă îmi e sete, mama îmi dă apă din lada frigorifică. Mă joc Snake pe telefonul meu Blueberry pe care l-am primit de când a venit poliția acasă, când eram singură și m-am închis în cușcă cu Poli.
E încă liniște. O liniște mai alertă. O liniște conștientă, pentru că știu că atunci când ajungem o să mă dau pe jet ski cu tata, și mama o să ne facă poze cu acel Canon digital lipit cu scotch la baterii, cu care face poze de când m-am născut. Și lumea e a mea și părinții mei au grijă de ea. Și un CD Gipsy Kings cântă undeva pe A1 și eu am 10 ani.
Le-am și zis că nu trebuia să plecăm acum. Cine merge să mă înscrie la liceu? Și le-am și zis să nu stăm atât, că lipsesc de la întâlnirea cu clasa. Și nu mi-e foame, frate. Mă enervează că îmi ziceți că am slăbit. Am stabilit că nu mai vorbim despre asta și că mă fac bine. Mama... și ce mă enervează că dă muzica aia tare, că nu aud ce am în căști. Și că se ceartă, și mă enervează, și îmi vine să țip foarte tare. Vreau doar să ajung și să dorm. Păcat că stăm toți în aceeași cameră și că trebuie să îl aud pe tata cum sforăie tare, că a băut prea mult la restaurant.
E gălăgie. E o gălăgie asurzitoare și nu găsesc liniște în nimic. Și eu sunt a nimănui și lumea e a oricui, mai puțin a mea. Și părinții mei, părinții mei încearcă să mă apere de ea, iar eu nu îi las. Și am 14 ani și nu pot să mă văd.
Mai avem puțin și ajungem și mă pregătesc să strâng în spate. Să scot buletinele. Să calculez cu mama cât vine pe 4 nopți. Și știu că ajungem și am și eu timp să stau cu ei. Mă bucur foarte tare că pot să stau de vorbă cu ei pe drum. Că râd cu tata, pentru că nu apuc să fac niciodată asta. Că mă uit cu mama la haine și bârfim împreună. Că uit și eu puțin de ale mele. Că atunci când merg la mare cu ai mei pot să mă bucur de ei așa cum sunt. Măcar acum, cât mai pot să fac asta. Și că e iar liniște. Și lumea e aproape a mea și părinții mei mă privesc cum încerc să o cuceresc cu ochii închiși. Și am 18 ani și acum știu că ajung undeva.
Sunt singură pe plajă și pot să plâng și să râd în același timp. Și iubesc. Am responsabilități, cred. Spun "cred", pentru că abia acum conștientizez că "un loc sub soare" înseamnă să îți plătești taxele și impozitele și să răspunzi la telefoane formale. Mă distrez. Sunt cum știu eu mai bine. Ce era pregătit pentru mine e acum al meu. Le iau cadouri alor mei. Mă gândesc la tot și la nimic în același timp. Am 30 de ani și lumea e a mea.
Și sunt singură. Și am casa mea mică la plajă. Eu și soțul meu împărțim același baston. Și e liniște. Liniște completă. Și e cald. Și timpul trece la fel de greu ca atunci. Și închid ochii și o lacrimă cu miros de iarbă proaspătă și aer rece ca pe autostradă curge atunci când pornesc un CD Gipsy Kings.
(va urma)