Eu prin ochii cuiva / Dacă aș fi altcineva decât sunt... / Nu credeam că mi-e frică / Spune-mi ce vezi / De mâine procrastinarea o să se termine / Un drum / În familie

 
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.

Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.

LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.


De când eram mică auzeam mereu "Miruna, nu îți mai tace gura aia". Și acum, la 17 ani, mi se spune același lucru. Dar încerc să am grijă la cuvintele pe care le folosesc. Țin prea mult la relațiile mele ca să arunc așa, oricum, cu orice vorbe.


Deși toată copilăria noastră ne-am certat, acum Miruna este cea mai bună prietenă a mea. Am început să ne înțelegem fix înainte să plec eu de acasă la facultate în Olanda. Este o persoană foarte energică și glumeață, dar dacă vrei să abordezi subiecte serioase cu ea, te va asculta mereu. Țin minte de câte ori m-a ajutat să mă calmez când eram supărată din cauza rezultatelor de la examene, sau ori de câte ori mă certam cu vreo prietenă de-ale mele, Miruna mereu mă ajuta să înțeleg că totul va fi bine.


... o pisică portocalie. Uneori creez haos în jurul meu când sunt stresată, pentru că sunt foarte încăpățânată, sau atunci când mă prostesc. În același timp sunt o fire foarte iubitoare și ador să îmi arăt afecțiunea cu persoanele la care țin foarte mult, dar acestea sunt puține. Puține, dar extraordinare.


... a mă atașa de alte persoane. Nu îmi place sentimentul acela când mă bazez pe o persoană ca să fiu fericită. Mă simt prea vulnerabilă și îmi aduc aminte de vara trecută, când m-am deschis în fața unui băiat de care îmi plăcea despre moartea unui prieten de familie, iar acesta m-a ignorat complet după aceea. M-au rănit aceste acțiuni. Nu-mi place să fiu rănită.


Nu vrei să răspunzi pentru că nu-ți place ce vezi, nu? Am fața strâmbă? Sunt prea grasă sau cum? De ce nu e nimeni sincer cu mine atunci când vă întreb cum arăt? Credeți că nu vă pot îndura criticile? Sau doar sunt prea frumoasă și v-am lăsat fără cuvinte?


Știu, pentru că pierd prea mult timp pe telefon și nu îmi ating întregul potențial. Nu sunt concentrată pe ce trebuie și asta trebuie să se schimbe. În loc să învăț legislația eu stau și mă uit pe Tik Tok. M-am săturat să las orice până în ultima clipă. Până și bagajele pentru o excursie mi le fac cu o zi înainte și am tupeul să mă întreb de ce nu am niciodată tot ce îmi trebuie.


Toți copii dorm! Eu și Luca avem paturile unul lângă celălalt, ceea ce mă bucură foarte mult. Noi nu dormim. Noi vorbim încontinuu și râdem, iar dacă nu suntem silențioși iar o să ne mute educatoarele. Eu și Luca suntem suflete pereche. El este Ken, e blond cu ochi albaștri, iar eu sunt Barbie, blondă cu ochi albaștri. Nu înțeleg de ce Ana nu se dă bătută, Luca deja m-a ales pe mine. O ascult pe mama care îmi zice că ne mutăm la București. Urcăm în Volkswagen-ul ei alb și plecăm. E prea lung drumul. Am ajuns. Îmi văd camera. Mara o are pe cea mai mare, dar eu am câștigat pentru că a mea are pereții mov. Mara doarme la mine în cameră în majoritatea nopților și nu înțeleg multe. Nu îmi displace totuși că e aici. E ora 12.00 și noi stăm pe telefonul ei pe Whatsapp să citim ce se scrie pe grupul clasei ei. Aud ușa cum se deschide. A venit tata acasă. Mă duc să îl iau in brațe. Părinții și-au dat seama că nu dormeam și stăteam amândouă pe telefon. Nouă regulă: nu avem voie să dormim cu telefonul în cameră. Mara se supără pe mine.

Mi-a fost dor să vin la Mamaie. Mi-a fost dor să vin la Bacău. Suntem la apartamentul bunicilor. Mamaia mă întreabă ce vreau să mănânc la prânz. Vreau iar pizza, dar îmi zice că și ieri am mâncat același lucru. Îi spun că vreau șnițele cu piure, atunci. Îmi spune că trebuie să mănânc și roșii. Nu vreau să mănânc roșii. Strică gustul. Îi spun că nu mănânc roșii de obicei. Îl sună pe tata să îl întrebe dacă e adevărat. Normal că nu este. Mă ceartă că am mințit-o. Eu mănânc roșii acasă. Se supără pe mine. Nu îmi place când e supărată. Îmi vine să plâng. Nu vreau să plâng. Vede că m-am întristat și mă iartă. Schimbă subiectul. Îmi spune să mă duc la magazinul "Victoria" să iau cartofi. Nu înțeleg de ce se numește Victoria. Îmi dă și bani în plus, să îmi iau ce mai vreau. Îmi dă 50 de lei. Sunt foarte mulți bani. Îmi zice să îi iau și lui Tudor ceva. Nu înțeleg de ce nu vine cu mine. E un verișor foarte leneș. Mamaie îmi zice să îmi fac bagajul. Mergem la grădină. Îmi place la grădină. Ne urcăm în Dacia Logan roșie a lui Bubu și plecăm. Nu e prea lung drumul. Bubu s-a apucat să construiască o casă. Singur. Nu înțeleg cum construiește o casă singur. E foarte cald afară. Bubu ne umple piscina gonflabilă care are 1.000 de petice pentru că se sparge des. Îmi place mult să stau în piscină. Aș sta aici toată viața. Nu vreau la București. Unchiul meu îmi spune că am fițe de București. Nu înțeleg la ce se referă. Oricum el zice încontinuu că "Mara este sora lui". Nu îmi place asta. Mă enervează. Plâng de fiecare dată. Mara este sora mea și doar a mea.

Suntem toți închiși în casele noastre. Faptul că știu că nu am voie afară mă face să vreau să ies și mai mult. Îmi place totuși să am timp cu gândurile mele. Am înțeles o săptămână, două, dar deja a trecut un an și totul e la fel. Am prea multe gânduri acum. M-am plictisit de camera mea. Parcă trăiesc mereu aceeași zi, în fiecare zi. Mara se trezește mereu înaintea mea și ridică storul. În fiecare zi mă enervează cât de gălăgios este. În fiecare dimineață trebuie să fac patul. Așa am hotărât cu Mara. În fiecare zi pierd timpul jucându-mă Roblox sau Minecraft. În fiecare seară, Mara își aruncă acea cutie turcoaz, în care își ține tratamentul pentru astm, de perete când se urcă în pat ca să ne culcăm. În fiecare seară scoate același zgomot. În fiecare seară lasă o nouă zgârietură pe perete. Singurele lucruri care sunt diferite în fiecare zi sunt conversațiile cu Mara de dinainte de a adormi. Uneori nu vorbim. Uneori o aud cum plânge. Vreau să o ajut. O întreb ce s-a întâmplat. Ea îmi spune că e bine și că ar trebui să mă culc. Mă doare. Mă face să mă simt iar mică. Nu are încredere în mine. Nimeni nu are încredere în mine. Ca să mă liniștesc, îmi pun muzică. Încep să ascult Billie Eilish. Vocea ei mă liniștește. Ascult muzică în fiecare seară. Îmi conectez căștile la telefon înainte să mă culc și să las telefonul pe hol. Încă avem regula asta. Nu o mai suport. Acu, nu-mi mai aud gândurile. E mai bine așa. Mult mai bine.

Sunt iar în mașină. Stau întinsă pe bancheta din spate. E foarte cald, am aerul condiționat pornit la maxim și tot simt că mă sufoc. E posibil să nu fie neapărat de la căldură. În mașină e liniște. Cel puțin așa am impresia. Încerc să blochez toate sunetele din jurul meu. Mergem la Bacău. Au trecut deja doi ani de când a murit Mamaia, iar acum a murit și Bubu. Cred că sunt încă în șoc. Nu înțeleg cum s-a întâmplat. Fix cu câteva ore înainte vorbisem cu el la telefon. I-am spus că o să fie bine. I-am spus că o să ne vedem în curând. Încerc să mă gândesc la ceva frumos. Am ajuns la Mamaia și la Bubu la apartament. Le-am pregătit cele mai frumoase colinde pe care le știu. E Crăciunul, nu se poate să nu mergem să îi vizităm. Mamaia a făcut iar foarte multe feluri de prăjituri. Preferata mea e prăjitura în două culori. E dulce, exact așa cum îmi place mie. Din sufragerie vine mirosul de brad de Crăciun și se aud doar râsete. Este toată familia prezentă.

Mă uit în jurul meu și observ cât de mult am crescut cu toții. Parcă doar acum câteva clipe învățam sa mergem pe bicicletă la grădină și verișorii mai mari făceau mișto de mine și de Tudor că nu știm să mergem pe bicicletă. Tata pornește muzica în mașină, iar acest gest mă întoarce la realitate.

Se aude ciripitul păsărilor. E dimineață, devreme. Se simte mirosul de dimineață de vară. Stau pe balcon, pe un scaun de lemn de stejar, care face parte dintr-un set. Scaunul de pe partea cealaltă a mesei este gol. Logodnicul meu încă stă în patul mare cu cearșafuri albe. Pe pat se urcă pisica noastră portocalie. Vine lângă mine și ne bem cafeaua de dimineață împreună. E duminică. Duminică este ziua în care stăm împreună. Amândoi suntem foarte ocupați și ne-am stabilit o zi în care trebuie să petrecem timp de calitate împreună. El îmi pregătește micul dejun în fiecare duminică. Suntem singuri. Suntem fericiți. Intru în camera noastră, calc pe parchetul care scârțâie destul de tare, iar în întâmpinarea mea vine cățelușul nostru. Ne îmbrăcăm și mergem la sală. Este singurul moment din zi în care nu suntem lipiți unul de celălalt. Suntem fericiți și pe plan profesional, dar cel mai important lucru e că am învățat să ne înțelegem și să ne iertăm.

Au venit acasă cei doi copii ai noștri de la școală. Le spun că le-am pregătit o surpriză. Eu și tatăl lor le-am pregătit un weekend la mare. Amândoi sar în sus de bucurie. Le-am făcut bagajele cât timp erau la școală, așa că tot ce a rămas de făcut este să plecăm și să ne distrăm. Suntem în mașină, avem geamurile deschise, muzica la maxim și singurul lucru pe care îl simțim este fericire. Avem picioarele în nisip, iar eu mă simt împlinită. Mă uit la soțul meu și îmi este foarte clar că este persoana perfectă pentru mine. Eu stau să mă bronzez și el are grijă de copii. Se comportă perfect cu ei.

Sunt împăcată cu mine. Nu am niciun regret în viață. Nu am de ce să am. Am doi copii minunați, și doi nepoți de care sunt extraordinar de mândră. Soțul meu este alături de mine. Îi spun că dacă îl văd vreodată cu o altă femeie o să-l bântui. Glumesc. Sunt recunoscătoare pentru fiecare clipă pe care am trăit-o. Fiecare provocare prin care am trecut, fiecare bucurie. Dacă nu treceam prin ce-am trecut, nu aveam toate aceste realizări. Am trăit o viață plină de iubire, plină de pace, plină de respect, plină de recunoștință. O să îmi fie dor de ce am trăit, sper ca fiecare viață pe care o trăiesc să fie la fel ca aceasta, dacă nu mai bună.


Niciodată nu mi-au plăcut discuțiile despre viitor în familie. Nu pentru că nu mi se par importante, dar având aceste discuții realizezi că oamenii, chiar și cei mai apropiați, pot avea opinii diferite. Și pentru că fac parte din familie, trebuie să le acorzi iubire necondiționată. La aceste discuții îmi place doar să privesc. Mă bucur că am o persoană care sunt sigură că va fi de partea mea. Știu sigur, pentru că Mara e prezentă. A venit de Crăciun în România de la facultate. Mă așez pe scaunul roșu din piele de la masa din bucătărie. Mereu aleg locul acesta. Parcă vin atât de des acasă la ei încât am locul asigurat. Mama si mătușa mea pregătesc masa - avem salata beouf, făcută cu pui, pentru că Ioana nu mănâncă vită, sarmale, șnițele, câte două fiecare, că sunt puține.
- Miruna, te-ai hotărât la ce facultate mergi? Mă întreabă unchiul meu.

Urăsc întrebarea asta. E cea mai urâtă întrebarea. Simt un gol în stomac.
- Să zicem.
- Nu vrei să ne spui? Zice și mătușa mea
- Ba da. M-am decis la psihologie sau teatru.
- Acum un an te gândeai la altceva.
- Într-un an se pot întâmpla multe.
- Nu îți sugerez să mergi pe teatru. Zic amândoi.
- De ce?
- De ce îi tai craca așa repede? Mă apără tata.
- Păi doar voiam să îi zic să fie precaută.
- Precaută sunt.
- E un mare risc în domeniul ăsta.
- Așa, și sunt dispusă să îmi asum.
- Dar tot e greu, o să mănânci de pe jos.
- De unde tot pesimismul ăsta în legătură cu viitorul Mirunei? Ești tu în locul ei?
- Mara, doar întrebam și eu.
- Nu îmi pasă, e viitorul ei.
- Ne dădeam și noi cu părerea...
- Voi sunteți mulțumiți cu viețile voastre?

Nici nu poate să mi se așeze mâncarea bine că deja sunt la interogatoriu
- De ce vorbești așa urât cu noi?
- Dar care-i problema?? Doar întrebam..
- Ești obraznică Miruna.
- Hai să ne dăm toții cu părerea dacă tot... nu?
- De când tupeul ăsta pe noi?
- De când văd că vă permiteți voi așa multe.

Vine și Tudor de sus
- De ce vă certați că vă aud de sus.
- Te deranjăm?
- Mă jucam și eu...
- Hai și mănâncă.

Tudor vrea să își pună 4 șnițele.
- Vezi că ai voie doar două!!

Începem toți să râdem, atmosfera se destinde.