Intro
În perioada mai - iunie 2025, s-a desfășurat la București programul educațional Dar eu? - Ateliere de autocunoaștere prin scris, dedicat trupei de teatru de adolescenți Brainstorming.
Trainerii atelierelor, Mihaela Michailov (scriere dramatică), Oana Răsuceanu (creative writing), Ana Agopian (scenaristică) și Mihai Munteniță (actorie), i-au ajutat pe participanți să facă o adevărată călătorie creativă, de la prima idee scrisă pe o hârtie goală până la prezența pe scena unui teatru, într-un spectacol jucat de ei, după propriile texte.
LiterNet.ro găzduiește o selecție de texte din portofoliul fiecărui adolescent care a participat la ateliere.
Teo Duță - 16 ani,
clasa a IX-a, Colegiul Național Bilingv George Coșbuc
Autobiografia în 50 de cuvinte și o minciună
Mă numesc Teo, am 16 ani și iubesc să ies afară. Statul în casă mă deprimă și mă plictisește, pentru că simt că sunt singură, iar singurătatea e tristă. De mică am iubit să fiu activă prin sport sau alte activități. Cel mai bine mă simțeam cu grupa de dans, când eram pe scenă. Acum duc dorul acelui sentiment.
Eu prin ochii cuiva
Mereu e săritoare în ajutor și îmi e alături, însă optimismul ei devine enervant. Ea, când simte, simte prea mult, așa că prefer să ieșim doar când e obosită, ca să evit toate dramele ei. Încă de la 5 ani stăm împreună și simt că devine epuizant, dar tot o iubesc și o voi ajuta mereu.
M-am gândit mereu că dacă ar fi să fiu orice altceva sau altcineva decât sunt...
... aș fi un peisaj. Ca să fiu apreciată indiferent de vreme, oră sau locație. Cu orice imperfecțiune, să ajung mai frumoasă decât sunt.
Ciudat! Nu credeam să-mi fie frică...
... de momentul când voi rămâne doar eu, de momentul când toți vor avea treabă și nu voi mai avea cu cine sta, de momentul când nu mă va mai distrage nimeni de la propriile gânduri. Nu credeam că mi-e frică de singurătate.
Te uiți puțin la mine? Ce vezi? Da, da! Pe tine te întreb! Spune-mi ce vezi!
Vezi o culoare? Vezi o formă? Îți vezi reflecția? Sau doar o fată care se uită înapoi la tine? Aștept, definește-mă, spune-mi cine sunt, spune-mi cum sunt și asumă-ți că simți nevoia să îmi spui cum mă vezi.
De mâine plictiseala o să se termine! Știu sigur!
Știu pentru că doar anul ăsta mai am 16 ani, doar anul ăsta mă voi mai putea distra fără griji, fără stres, fără limite. Am o singură prioritate și aceea e să mă distrez!
Un drum
Mă nasc într-o familie care mă iubește. Sunt mică, învăț să merg, să vorbesc, să mănânc singură. Mama mă învață multe și e atentă la mine. Chiar dacă lucrează mult, vine mereu acasă și știu că e acolo pentru mine. Îi simt grija. Cu tata mă înțeleg bine, ne distrăm. Mă duce la film, la plimbări, în parc, dar mereu o prefer pe mama.
Locuim în mai multe locuri. O perioadă stăm la Marina, mama tatălui meu. Apoi ne mutăm la Mamaie Gabi, mama mamei. După o vreme ne întoarcem din nou la Marina, iar într-un final ajungem acasă, doar noi.
Încep să fac înot. Îmi place mult. Simt că sunt bună, că pot să fiu liberă acolo. Nu mă tem de apă. E ceva ce iubesc cu adevărat.
Nu mi-e frică să fiu singură. Îmi place liniștea. Mă simt bine cu mine. Nu știu ce urmează, dar sunt curioasă.
Încep școala. Mă așez în bancă, ascult, ridic mâna, îmi notez. Totul e nou, dar mă prind repede cum funcționează. Unele lecții mă atrag, altele mă plictisesc, dar încerc. Mă implic. Prind ritmul.
Schimb școala. Apoi încă una. Apoi alta. La fiecare început, simt golul acela de necunoscut. Îl ignor. Observ oamenii, mă apropii, mă adaptez. Înțeleg cum să intru într-un grup, cum să ascult, cum să mă fac plăcută. Îmi place să fiu plăcută. Îmi place să fiu cu oameni. Singurătatea mă încurcă. Mă face să simt un gol în piept. Tocmai de aceea țin strâns la prieteniile mele. Le protejez.
Fac scolioză. Doctorul îmi spune că trebuie să renunț la înot. Mă doare. Înotul îmi dădea libertate. Dar nu mă opresc. Caut altceva. Ajung la karate. Mă antrenez. Învăț disciplina. Simt controlul. Apoi dansez. Mă mișc. Îmi dau drumul și mă exprim. Prind încredere.
Acum sunt prezentă. Activă. Îmi simt corpul, gândul, vocea. Încep să știu cine sunt. Încă nu complet, dar ceva se așază.
Sunt în clasa a 8-a și mă lupt zi de zi să ajung la Coșbuc. Învăț ore întregi, mă uit la teste, exersez, greșesc, corectez. La simulare mă blochez la matematică, simt cum îmi fuge tot din cap, și când văd nota 7 mă cuprinde frustrarea. La română iau 9,15, dar tot nu-mi ajunge. Strâng din dinți și continui. Nu mă dau bătută. Vreau liceul ăsta cu tot sufletul.
Sună alarma, mă ridic din pat, îmi tremură stomacul. Îmi trag hainele pe mine, beau apă, încerc să respir normal. În bancă, îmi țin pixul strâns. Scriu tot ce știu, mă opresc, recitesc, îmi vine să șterg, dar mă opresc. Timpul trece. Îmi simt tâmplele fierbinți. Termin. Ies din clasă și simt că se rupe ceva în mine de oboseală.
Rezultatul apare. Am intrat. Mă uit la ecran și zâmbesc. Tremur de bucurie.
Ies cu prietenii. Râdem, alergăm, stăm pe bănci cu orele. Nu mai există teme, griji, stres. Vara e liberă și plină.
Ajung la Coșbuc. Mă uit în jur și simt că sunt exact unde trebuie. Dau probă la trupa de teatru, Brainstorming și intru! Îmi iubesc colegii. Simt că fac parte dintr-un loc viu, cald. Mi-e în continuare frică de singurătate, dar acum am oameni lângă mine. Aici, sunt bine.
Încerc să înțeleg cine sunt și ce vreau. Mă gândesc mai mult la mine, la ce mă face diferită, la ce mă atrage. Nu mai funcționează totul automat. Mă întreb de ce învăț, de ce aleg anumite lucruri, dacă o fac pentru mine sau pentru ceilalți. Mă analizez mai des și uneori simt că mă îndepărtez de copilul care eram.
Simt că timpul mă împinge. În curând trebuie să aleg o facultate, un drum, o carieră. Încerc să-mi imaginez cum arată viața de adult, dar nu-mi iese clar. Știu doar că nu vreau să greșesc. Mi-e puțin teamă că nu o să-mi dau seama la timp ce mi se potrivește, dar încerc să nu mă las copleșită.
Încă îmi place școala, dar nu la fel ca înainte. Îmi plac mai mult oamenii. Prieteniile devin mai sincere, mai stabile. Nu mă mai sperie atât de tare singurătatea, dar tot caut să fiu înconjurată de oameni care mă înțeleg.
Am o familie acum. Nu știu exact când s-a întâmplat, dar știu că s-a construit pas cu pas, firesc. Îmi iubesc copiii, îi privesc și simt cum totul prinde sens. Îmi dau seama că ceea ce mă ține ancorată e familia. Întotdeauna m-am întors spre ea, iar acum ea e centrul vieții mele.
Tot ce părea cândva înfricoșător: responsabilitatea, alegerile, viitorul, nu mai pare chiar atât de greu. Învăț, mă adaptez, greșesc uneori, dar nu mă pierd. Sunt prezentă și recunoscătoare.
Călătorim împreună cât de des putem. Ne place să descoperim locuri, să ne pierdem prin orașe necunoscute, să râdem pe drumuri lungi. Ne adunăm amintiri și ne ținem aproape.
E liniște în mine, chiar și când e haos în jur. Nu e totul perfect, dar e viu, și e al meu.
Copiii mei sunt mari acum. Încep să-și facă drumurile lor, propriile familii, propriile case. Mă bucur pentru ei, îi privesc cu mândrie, dar când casa se golește, inima rămâne puțin mai tăcută. E liniște. Uneori e prea multă.
Rămân doar eu și partenerul meu. Suntem aici, împreună, ca întotdeauna. Încă râdem, încă ne certăm din nimicuri, încă ne ținem de mână. Călătorim cât putem. Fugim de goluri, de pauze, de distanțe care cresc fără să anunțe.
Viața e frumoasă. O văd în amintiri, în fotografii, în mesaje scurte de la copii. Dar revine o teamă veche, pe care o știu bine - frica de singurătate. Încă nu mă copleșește, dar stă acolo, la marginea zilelor liniștite.
În fiecare dimineață aleg să fiu recunoscătoare. Asta mă ține.
Partenerul meu nu mai este aici. Viața s-a schimbat, dar eu sunt bine. Singurătatea, care odată părea uriașă și înfricoșătoare, acum a devenit un companion familiar. Am învățat să mă bucur de liniște și să găsesc pace în ea.
Copiii vin des, uneori cu nepoții care aduc veselie în casă. Îmi place să-i văd cum cresc, să le aud râsetele și să împărtășesc amintiri cu ei. Seara, după ce pleacă, casa devine din nou a mea, dar nu mă simt singură.
Am prieteni, am hobby-uri, am timp să fac lucrurile care îmi plac. Viața mea nu se termină aici. Mă adaptez și accept tot ce vine, cu inima deschisă. Acesta e un nou început, diferit, dar al meu. Sunt aici, sunt eu și mă simt împăcată.