Ada Dumitru: Prima întrebare nu este despre filme. Sunt curioasă dacă îți place mâncarea.
Ciro Guerra: Da, mult. Mâncarea este o mare parte a vieții.
A.D.: Și dacă nu erai regizor dar bucătar, care ar fi fost your signature dish?
C.G.: Ar fi ceva foarte home-made, ca o tocăniță de carne cu mult gust, mult sos.
A.D.: Ceva ce ar găti bunica?
C.G.: Da, ceva care să te facă să te simți ca acasă.
A.D.: Ceva gras, uleios.
C.G.: Exact. Sigur ceva ce n-ar fi deloc sănătos. (râdem)
A.D.: Cum era viața acasă când erai mic în Columbia?
C.G.: Am crescut într-o perioadă extrem de dificilă în Columbia. Toată țara era în mijlocul unui război al drogurilor, terorism. În anii '80 erau comune exploziile de mașini, era un război acerb între stat și liderii traficului de droguri. Până în ziua de azi, Columbia încă se luptă cu violența. Nu am fost o victimă directă a acestei violențe, întrucât familia mea a avut grijă, dar eram permanent înconjurat de ea. Ecoul violenței se resimte mai mult decât violența în sine. Din acest motiv pot să empatizez cu războiul din Bosnia sau Ucraina, înțeleg prin ce trec.
Copil fiind, înveți să trăiești cu asta. Devine o normalitate ciudată. Odată ajuns adult a trebuit să înțeleg că violența nu trebuie acceptată. Astăzi în lume sunt foarte multe conflicte normalizate iar eu am văzut pe pielea mea ce înseamnă să le lași să crească și cât de greu sunt de oprit și ce efect au asupra multor generații. Am crescut cu ideea că probabil nu o să trăiesc foarte mult.
A.D.: Wow. Un sentiment împământenit?
C.G.: Da, împământenit. Mi-a afectat deciziile vieții - niciodată nu mi-am făcut planuri în avans pentru prea mult timp. Am avut oameni în jurul meu a căror viață a fost curmată pur întâmplător așa că experiențele mele nu mi-au dat voie să îmi plănuiesc viața. Ne bucuram toți pentru ziua pe care o aveam, luam viața zi cu zi.
A.D.: Există și o parte bună. Am prieteni în Elveția de exemplu care trăiesc atât de confortabil și perfect că sunt morți pe dinăuntru. Mai ales artistic. Cred că arta vine din durere.
C.G.: Sunt de acord. În America de Sud, din cauza conflictelor pe care le avem, trăim viața mult mai intens. Într-o lume perfectă, n-ai nevoie de artă. Arta se naște să cicatrizeze o rană. Am același sentiment ca și tine, înțeleg la ce te referi când vorbești de unele țări din Europa. Dar acest confort este clădit pe suferința altor oameni din alte părți ale lumii. Este multă nedreptate în lume, de asta este atât de greu să fie pace. În loc ca fiecare să își îngrijească propriul pământ și să mențină pacea...
A.D.: ... vor mai mult, le e prea sete de putere. În ecuația asta vor fi mereu pierzători.
C.G.: Da. De asta încă mai avem mult de lucru. Și e nevoie să credem că e posibil să existe o lume mai bună, să visăm la ea.
A.D.: Când te gândești la copilărie, care e primul gust care apare?
C.G.: Arepa, un dish tradițional din Columbia. Un fel de pâine arăbească dar groasă, pâine cu brânză în interior. Gătită într-un stil tipic... se gătește mult acolo de unde vin eu.
A.D.: Cu tot backgroundul ăsta de violență, traumă și instabilitate, cum decide cineva că vrea să devină regizor?
C.G.: Este multă artă în locul de unde mă trag. Este multă muzică și sunt multe povești. Poveștile curg verbal sau prin muzică. Pentru mine, arta a fost o parte naturală a vieții asociată cu petreceri, prieteni, oameni strânși la colț de stradă. Foarte mulți artizani.
A.D.: Cum se numește locul?
C.G.: Rio de Oro este locul de unde vin. Orașul artizanilor și al carnavalului. Plin de culoare, plin de viață. Niciodată nu mi-am spus că vreau să fiu regizor, ci mi-am dorit să spun povești. M-am îndrăgostit devreme de cinema, mereu vedeam filme și mi s-a părut cea mai bună variantă să spun povești. Mai târziu am realizat că este un întreg sistem mai complex în spate.
A.D.: Ai și început foarte devreme, la 23 de ani primul film. Foarte tânăr pentru un debut în film.
C.G.: Păi în Columbia nu aveam chiar o industrie. Economia era la pământ iar filmele sunt scump de făcut. Deci niciodată nu m-am gândit că o să fac parte dintr-o industrie. A fost mai mult un fel de: hai să ne strângem mai mulți prieteni, luăm o cameră și vedem ce iese. Am avut noroc să întâlnesc oameni foarte creativi care m-au încurajat și inspirat. Primul meu film a avut buget de 3.000 de dolari.
A.D.: Deci toată lumea te-a ajutat.
C.G.: Da, a fost un film făcut în comunitate. Și cred că așa trebuie făcut film: cu prieteni. Cu entuziasm.
A.D.: Ok, o întrebare care nu este pe listuța mea. Unii regizori preferă să lucreze cu străini dar să fie cei mai buni din industrie, alții preferă să lucreze cu oameni aproape de sufletul lor dar care poate nu sunt top of the top. Pentru tine cum funcționează?
C.G.: Ar fi ideal să pot să lucrez cu aceeași oameni mereu dar nu e posibil pentru că... viață. Oamenii se mută, își schimbă joburile. Dar am avut noroc să am relații de lucru foarte lungi până acum. Prefer să lucrez cu oameni decât cu profesioniști. Dacă oamenii mei sunt profesioniști, fantastic. Dar prefer oameni mișto în locul ultra profesioniștilor, înțelegi la ce mă refer?
A.D.: Da, vrei ca echipa să pună suflet în proiect.
C.G.: Da, să facem artă într-un mod sincer și cu suflet.
A.D.: Am făcut și eu un scurtmetraj cu bunica mea adevărată, am vrut să am o amintire cu ea pentru totdeauna printr-un film cu noi două, Mamaia se numește. Fix așa a fost, ne-am strâns toți prietenii și am făcut filmul împreună. A fost magic.
C.G.: Provocarea va fi să menții atmosfera asta și la producții mai mari. E o provocare.
A.D.: Cum faci să păstrezi á la long magia asta a primului film unde e cu prietenii, unde nu te freacă nimeni cu bugete și responsabilități și totul e un heirup plin de entuziasm?
C.G.: E o vorbă despre filmmaking: Filmul este ca focul. Dar ai o lumânare mică în mână pe care trebuie să o ții aproape și să mergi printr-un water park. Și să ții flacăra aprinsă.
A.D.: Wow ce metaforă! (râdem amândoi)
C.G.: Și mulți aruncă cu apă spre tine. Dar e important să te focusezi și să nu uiți care e motivul pentru care faci ce faci. Este foarte ușor de uitat. Și în același timp nu trebuie să te superi pe tine însuți dacă la un moment dat trebuie să îți prioritizezi finanțele, familia. Viața e viață. Dar dacă nu uiți de flacără, o să fie okay.
A.D.: Ai plâns vreodată pe set?
C.G.: Nu sunt prea plângăcios din fire dar să faci un film este catarctic, te simți mai viu decât în orice alt moment al vieții, e o un boost de adrenalină fantastic. Mulți devin dependenți de sentimentul ăsta.
A.D.: Dar ceva drame? Se întâmplă mereu căcaturi: pică locații, accidente, probleme. Zi-mi ceva spicy crazy loco.
C.G.: (râde) Cât timp ai la dispoziție?
A.D.: Ceva dramatic vreau.
C.G.: S-a întâmplat la un film pe care l-am și produs. E o anecdotă lungă. Vrei varianta lungă?
A.D.: Normal. (râdem)
C.G.: Făceam o comedie neagră și era un personaj care trebuia să stea într-un sicriu, să joace mortul. Am găsit un tip să joace mortul - lucra ca bodyguard, avea un look interesant și era foarte fericit să joace într-un film. A stat în coșciugul ăla 3 zile cât au durat filmările. Am terminat totul cu bine și imediat după am primit un telefon: "Mortul a fost omorât".
A.D.: Pe bune omorât?
C.G.: Da, a fost omorât. Și a fost un șoc pentru că tipul și-a petrecut ultimele zile într-un coșciug.
A.D.: Stai, stai, stai. Incredibil că îmi povestești asta. În filmul cu mamaie aveam și noi o secvență în care trebuia să stea într-un coșciug. În ziua filmării eram toți la casa funerară și mamaie a avut un mic atac de panică și a zis că nici vorbă să se urce în coșciugul ăla pentru că există o vorbă din bătrâni că dacă te urci într-un coșciug, îți chemi moartea.
C.G.: Ce? Habar nu aveam de asta. În multe filme există situația să stea cineva într-un coșciug și totul e bine dar iată că nouă ni s-a întâmplat. Și asta nu e cea mai nebună parte a poveștii, dacă vrei să auzi în continuare.
A.D.: Ce s-a mai întâmplat?
C.G.: Am oprit filmările, am fost alături de familia lui și am mers la înmormântare. Familia lui ne zicea "Oh, era așa fericit că o să fie într-un film, a murit fericit".
A.D.: Dar cum a murit?
C.G.: O violență la jobul lui de bodyguard. Și bineînțeles că evenimentul a ajuns foarte repede la presă și au început zeci de articole ironice gen "Omul care a murit de două ori". În timpul ăsta, actorul principal al filmului a devenit gelos pe toată atenția mediatică din jurul "mortului".
A.D.: Ceee? (râd)
C.G.: Știi cum e, actorii pot să mai aibă momente din acestea. S-a închis în camera lui și a zis că nu iese până nu vin trei jurnaliști să îi ia și lui interviu. (râdem amândoi)
Și practic aveam situația cu mortul și situația cu actorul și situația reală era mai comedie neagră decât filmul în sine. Cea mai stupidă criză pe care am văzut-o la un actor până acum.
A.D.: Și i-ai dus trei jurnaliști?
C.G.: A primit niște telefoane de la agenții lui "ești nebuuuuun?" și am continuat până la urmă filmările. Ai vrut o poveste nebună, poftim.
A.D.: Ador.
La filmul cu mamaie aveam o găină. Mă rog, mă amuză că eu tot vin cu filmul meu micuț cu mamaie și tu ai fost nominalizat la Oscar.
C.G.: (râde) Îmi place, zi, te ascult cu interes.
A.D.: Fostul meu prieten era bogat și din New York și ne ajuta pe set pe acolo, ia găina de la cadru, du găina la cadru, d-astea. Și prin a 4-a zi de filmare cade îngrozitor de bolnav la pat: febră 41, vomitat non stop, pe moarte practic. După ce am chemat ambulanța și au venit doctorii, au zis că neintrând în contact vreodată cu o găină românească, a luat o bacterie ucigătoare de la ea pe care organismul lui nu o recunoștea și cu care nu știa să se lupte.
C.G.: (râde) Deci era să îți omori fostul iubit pe set?
A.D.: Îți dai seama el care nu a atins vreo găină vreodată... dintr-o dată cu ea în mâini. Și găina se găinăța, se pișa pe noi, pe ea, mâinile pe ea, apoi mâinile la gură. Cred că o să îți placă filmul, mamaie joacă bestial.
C.G.: Chiar trimite-l, vreau mult să îl văd.
A.D.: Mamaie a fost bestială pentru că nu dădea doi bani, tot ce voia era să termine și să meargă înapoi în pat.
C.G.: Mai este printre noi?
A.D.: Da daaa. Să filmeze i-a dat niște ani în plus de viață.
Ultima întrebare. Ai lucrat vreodată cu un actor slab și cum ai scos scena la lumină?
C.G.: Eu lucrez mult cu non-actori. Nu cred că există un actor prost ci doar un actor nepotrivit. Poți să fii un actor foarte bun dar dacă nu ți se potrivește personajul, nu prea ai ce să faci. Există totuși actori care se descurcă cu orice rol ar primi și alții care pot să facă doar anumite nișe.
A.D.: Actorii care se joacă pe ei și actorii de compoziție. Cu care preferi să lucrezi?
C.G.: Au energii foarte diferite, depinde și de tipul de proiect. Uite eu lucrez mult cu nativi din Columbia, foarte greu un actor ar putea juca asta. E un adevăr venit din experiența lor de viață greu de reprodus și care riscă să devină fals dacă e interpretat de altcineva. Înțelegi ce zic?
A.D.: Da, 100%.
C.G.: Iei de exemplu un șofer sau un pescar, îi antrenezi puțin și iese ceva real, greu de jucat.
A.D.: Ca mamaie, un om simplu care nu a vrut să impresioneze pe nimeni. Oamenii simplii, normali, sunt naturali prin sinea lor.
C.G.: Exact. Iar actoria este și ea o artă foarte complexă. Poți să cânți minunat cu o vioară Stradivarius, dar poate să iasă muzică și cântând în tigăile din casă. Am încercat chiar și eu actoria o dată. Cred ca e important ca un regizor să treacă prin experiența asta.
A.D.: Și cum te-ai simțit?
C.G.: Am realizat rapid că sunt cel mai prost actor din lume. Am făcut teatru în școală. Dar a fost important că am învățat lucruri despre actorie.
A.D.: Tare. Mulțumesc mult, Ciro, ne-a trecut timpul deja de 10 minute și văd că vin peste noi să terminăm. Chiar m-am simțit super bine să vorbim.
C.G.: Și eu. Aștept să-mi trimiți filmul cu mamaie. (râdem amândoi și ne îmbrățișăm)