Tamara Constantinescu: Robert, te-ai născut în Constanța, la malul Mării Negre, și ești actor al Teatrului Dramatic "Fani Tardini" din Galați, la malul Dunării. Se pare că ai o relație specială cu apa. Există vreo formă de atracție între voi?
Robert Ioan: Da, există. Dar mai mult decât atât, e și o legătură puternică cu părinții mei. Mama e din Constanța, tata din Galați. Am crescut în Constanța, iar acum lucrez la teatrul din Galați, așa că pentru mine tot parcursul ăsta e legat și de familie, de rădăcini. Mă simt acasă în ambele orașe și asta îmi dă un sentiment de siguranță. Cât despre mare și Dunăre, sunt fascinat de amândouă. Ador să fac plimbări lungi pe ambele faleze, mă liniștește. Sunt locuri care îmi dau timp să respir și să-mi pun gândurile în ordine.
T.C.: Și ca să glumim, Dunărea se varsă în Mare, te gândești ca și tu să te întorci acasă, la Constanța?
R.I.: Momentan nu văd nicio perspectivă în direcția asta. Nu am o legătură directă cu teatrul de acasă, deși îl admir și cred că acolo s-a construit o echipă frumoasă. Iar ideea de a mă întoarce pur și simplu ar fi destul de complicată pentru mine. Totuși, merg destul de des la Constanța și vorbesc foarte mult cu mama, care, în momentul de față, cred că e persoana care îmi oferă cea mai multă siguranță. Așa că, într-un fel sau altul, Constanța e aproape de mine în continuare.
T.C.: Teatrul constănțean a avut vreo influență asupra ta în copilărie? Căci dorința de a fi actor pare cristalizată încă din primii ani, ești absolvent al Colegiului Național de Arte "Regina Maria", secția Actorie din Constanța.
R.I.: Sincer, nu prea îmi plăcea teatrul din Constanța când eram mic. Dar au fost câteva întâlniri adiacente cu zona teatrală de acolo care m-au influențat și m-au făcut să-mi doresc să fac meseria asta. Cea mai importantă a fost experiența din Trupa Praf de Stele, coordonată de actrița Arina Cojocaru. A fost locul în care mi-am antrenat pentru prima oară "mușchiul" empatiei. Îi spun pe această cale că îmi e dor de ea, de trupă și de toate momentele frumoase din perioada liceului.
T.C.: Cum erai ca tânăr licean, cu dorința fermă de a deveni un credincios slujitor al Thaliei?
R.I.: Da, eram convins că asta vreau să fac. Cu cât experimentam mai mult, cu atât îmi doream mai mult. Azi, în schimb, am mai multe nesiguranțe, iar dorințele mele s-au nuanțat. Uneori mi-e dor de entuziasmul debordant pe care îl aveam atunci. Încă îl simt, dar sunt și momente în care mă simt copleșit de întrebări cărora nu le-am găsit încă răspunsul și asta mă blochează din când în când. Încerc, totuși, să nu-mi pierd entuziasmul pe care îl aveam atunci.
Dincolo de dorința asta mare de a face teatru, eram destul de zăpăcit. Mi-au plăcut petrecerile, viața socială din liceu, discuțiile prin cafenele și baruri, prieteniile, primele relații. A fost o perioadă plină și frumoasă. Și azi sunt, într-un fel, la fel de zăpăcit.
T.C.: Ce te-a determinat să alegi să fi student, la Actorie, la Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Teatru și Film, din Cluj-Napoca, de ce nu ai ales Facultatea de Teatru din Constanța?
R.I.: Am participat în 2019 la tabăra de vară Corbu Verde 2019, organizată de colegul meu de la teatru din Galați, Vlad Volf. Acolo am avut parte de niște întâlniri cu studenții de dinaintea mea de la clasa profesorului Miklós Bács de la Cluj. Ei m-au convins. Îmi plăcea de ei pentru că erau foarte dedicați și deschiși. Aveau chef de muncă. Știu că mă uitam la ei și îi admiram la workshop-uri. Toți mi-au zis să dau la Cluj, așa că i-am ascultat. După aceea m-am gândit că ar fi o idee bună să dau și la București. Sincer, n-am luat niciodată în calcul alte facultăți. Pentru mine, au contat mult și orașele. Îmi doream foarte mult să plec de acasă. Îmi doream să plec departe. Bucureștiul era încă destul de aproape. Prima admitere a fost la Cluj. M-am simțit extrem de bine. M-am simțit atât de bine încât nici n-am mai dat la București. Așa că am rămas la Cluj. Și mă bucur foarte mult că am ales așa.
T.C.: Ce profesori ai avut la Cluj? Există vreunul care a lăsat o urmă specială în traseul tău?
R.I.: Am să-i enumăr pe cei de la clasă, mai ales: Irina Wintze, Camelia Curuțiu, Ciprian Scurtea și Tudor Lucanu (doar în primul an). De la fiecare am avut de învățat. Mi s-a părut că fiecare dintre ei a avut un aport diferit în procesul meu de învățare. Totodată, au contat mult și profesorii de la celelalte materii. Cred că am avut parte de o formare destul de amplă. Am fost pregătiți în mai multe direcții. Asta am apreciat întotdeauna la școala noastră: niciodată nu ni s-a spus că teatrul se face doar într-un fel și că în alte feluri e prost, ci dimpotrivă, am fost încurajați să încercăm mai multe metode, mai multe stiluri de a face teatru. Și acum cred asta. Teatrul nu poate fi într-un singur fel. Asta este ceva ce-am învățat de la profesorii mei și le mulțumesc pe această cale. Pe lângă asta, am învățat disciplina, dorința de a explora, de a merge din aproape în aproape cât de departe poți. Totuși, dintre profesorii mei un loc special în inima mea îl poartă Camelia Curuțiu, care mi-a dat cel mai mult curaj.
T.C.: Îți propun să comentăm această perioadă a studenției, cea mai importantă, de altfel, în formarea ta. Ai jucat în piese semnate de Euripide, Ibsen, Shakespeare, ș.a. Cum e drumul de la Iason din Teatrul Antic, la Arlecchino din Commedia dell'arte, trecând prin Richard III și Macbeth?
R.I.: Foarte multe lucruri din facultate m-au frustrat pe moment și le-am înțeles abia mai târziu, unele chiar după ce am terminat. Dar am avut mereu curiozitatea de a încerca cât mai multe feluri de a face teatru. Multe lucruri le făceam instinctiv, iar asta făcea ca, uneori, să-mi fie greu să le reproduc. De aceea m-a ajutat mult lucrul cu masca la Commedia dell'arte, chiar dacă nu cred că am făcut un Arlecchino prea reușit. Ce a contat a fost că atunci am început să înțeleg ideea de partitură a rolului și importanța de a construi ceva exterior ție, ceva ce poți controla. A fost o muncă fizică intensă, țin minte că ne plângeam constant de febră musculară. Acum mi-e dor de perioada aia și mi-ar plăcea să mai lucrez în producții care să mă provoace fizic în același mod. Îmi plăcea și că examenele noastre deveneau spectacole, acum mi se pare că puneam multă presiune pe noi, dar atunci era important să avem contact cu publicul. Profesorii ne încurajau să ne concentrăm pe proces, dar recunosc că uneori ne lăsam duși de val. Am participat la festivaluri cu spectacolele noastre - la FITS, la FNT, la TNT - și am fost văzut de oameni cu care am ajuns ulterior să lucrez.
R.I.: Cred că de la fiecare am avut ceva de învățat. Unele lucruri mi-au ieșit mai bine, altele mai puțin, așa e și de când am terminat facultatea și am început să lucrez în teatru. Uneori m-am simțit mai în largul meu, alteori am fost destul de departe de unde cred că trebuia să ajung. Până la urmă, asta e frumos în facultate. Încerc, pe cât pot, să păstrez asta și în lucru: dorința de a explora și de a descoperi, mai degrabă decât de a ajunge la un rezultat finit. Cred totuși că personajul care a fost cel mai apropiat de stilul meu a fost Richard III. A fost un spectacol făcut la un examen de regie al colegei mele Denisa Hălăngău. Fiind un examen de regie, exista și un concept al spectacolului destul de clar. Era mult lucru în formă: gesturi specifice, lucrate în detaliu, mască facială, o voce lucrată, mult meșteșug. Toate astea înspre un personaj organic, dar nu realist. Era și prima partitură mare pe care am avut-o.
R.I.: Cred că cel mai dificil a fost Macbeth. Era ceva destul de departe de mine. Eu sunt un tip destul de cerebral și știu că pariul era să explorăm într-o direcție care ținea mai degrabă de instinct, de visceral. De asemenea, situațiile din Macbeth sunt foarte grele pentru un puști de 20 de ani. Am înțeles asta de curând. Pariul nu era oricum să iasă un spectacol, ci mai degrabă să ne confruntăm cu situații limită, un proces care a ajutat mult, dar mi-aș fi dorit să încerc și ceva mai aproape de mine.
R.I.: Ideea spectacolului ne-a venit în autobuz. Știam că pentru a ne putea înscrie aveam nevoie de un titlu atractiv. Întrucât urma să devenim șomeri cu diplomă, pentru că ni se spusese în facultate că există multe șanse să se întâmple asta, am vrut să facem un spectacol despre fricile noastre. Ne doream foarte mult să avem un loc unde să muncim, și așa s-a născut titlul. După aceea, am transformat titlul într-o satiră a unui sistem educațional incompatibil cu piața reală a muncii din domeniul nostru. Facultatea nu te pregătește, din păcate, cum să supraviețuiești ca performer, ci te învață, mai degrabă, cum să fii un actor bun, într-un teatru, speri că bun, lucru pe care îl reușesc foarte puțini. Am făcut un moment despre asta și totodată am încercat prin moment să arătăm și cât de buni actori suntem. Mai târziu, când am început să dezvoltăm spectacolul, am început să argumentăm de ce sistemul nu funcționează, și totodată să acuzăm hibele acestui sistem, cum ar fi favorizarea abuzului, fără însă a ne pierde ironia cu care am plecat la drum. Am luat interviuri mai multor actrițe și actori care au terminat între 2020-2023, cărora le mulțumesc pe această cale. Am încercat să căutăm ce au în comun, care este frustrarea colectivă, unde există greșeli sistemice, care merită a fi devoalate în public. Totodată, am încercat să demistificăm ideea de talent, și principiul că dacă muncești, e clar că o să ajungi departe, ne-am străduit, mai ales, să argumentăm faptul că e vorba despre foarte mult noroc în meseria asta și că este important și contextul. Lucru pe care ulterior mi-aș dori să-l fac și în alte spectacole, despre alte domenii. Cred că este ceva ce a devenit extrem de prezent în lumea noastră.
T.C.: Ție ce satisfacții ți-a adus acest premiu?
R.I.: M-am angajat.
T.C.: Angajați-mă! a intrat în repertoriul Teatrului Dramatic "Fani Tardini", și iată, după aproape doi ani continuați să participați la multe festivaluri și la alte evenimente teatrale. Care au fost cele mai reprezentative, pentru voi? Ce impact are la public spectacolul vostru?
R.I.: Cred că lucrul cel mai frumos din toată povestea cu spectacolul nostru este că a reușit să ajungă și la categorii de oameni care nu au legătură cu actoria. Am avut chiar și spectatori destul de tineri, care veneau pentru prima oară la teatru și ne-au mărturisit că nu se gândeau că teatrul poate să fie și așa. Asta a fost frica cea mai mare legată de spectacol: că va fi foarte nișat, că îl vor înțelege doar oamenii din breaslă. Ne-am dorit foarte mult să nu fie așa și cred că am reușit, având în vedere cum a fost perceput de publicul gălățean, dar și de cel din alte orașe în care am jucat spectacolul. Până la urmă, e vorba despre niște tineri care nu-și găsesc locul în meseriile pe care și le-au ales. Asta se întâmplă și în alte domenii, medicina ar fi unul dintre ele. Mi-aș dori ca, într-o zi, să mai facem un Angajați-mă!, doar că de data asta să fie despre educația universitară în domeniul sănătății. Un loc special în inima mea îl poartă deplasarea de la Sfântu Gheorghe. Este și unul dintre orașele mele preferate din România. Publicul a fost extrem de receptiv la spectacol și cred că este un teatru care a reușit să construiască o comunitate în jurul lui.
T.C.: Primul tău rol în Teatrului Dramatic "Fani Tardini", a fost Paul Bratter în Desculț în parc de Neil Simon, în regia Laurei Moldovan, având-o parteneră tot pe Ama Beschieru. Te regăsești în acest personaj?
R.I.: A fost prima oară când am lucrat într-o echipă profesionistă, pe un text scris de un dramaturg, cu o distribuție aleasă special pentru rolurile din spectacol, fără a mai pleca de la premisa explorării, în sensul pe care îl aveam în facultate, ci mai degrabă pentru a face un produs artistic de calitate. Laura Moldovan, regizoarea spectacolului, a fost foarte îngăduitoare cu noi, ne-a dat timpul necesar pentru a înțelege ce avem de făcut, a avut răbdare cu noi, pentru că eram la prima experiență în teatru. Nu știu cât de mult mi se potrivește rolul. Nu este neapărat genul meu de om, este mult mai organizat decât mine, dar avem și trăsături comune. Simțeam, mai degrabă, că mă potrivesc, psihologic vorbind, cu Corie Bratter, decât cu Paul, chiar glumeam cu Laura și Ama pe tema asta. Dar cred, în final, că am făcut o treabă bună. Mă bucur că publicul se amuză de fiecare dată la spectacol.
R.I.: Am avut și momente în care nu m-am simțit bine, adică simțeam că-s pe lângă, sentimentul ăla că nu-i nici bine, nu-i nici rău, că totuși parcă undeva greșeam, dar nu îmi era foarte clar unde. Pe lângă asta, era prima oară când jucam la sala mare. Trebuia să vorbesc pentru sala mare fără să pară că urlu. E o organicitate pentru sala mare pe care cred că o dezvolți în timp, prin exercițiu. Laura mi-a dat timp, a avut răbdare cu mine. Cred că este foarte bine pentru tineri să aibă șansa unui spațiu sigur. Colegii mei de la teatru sunt oameni și actori foarte buni. Au fost foarte drăguți cu mine. A contat mult.
T.C.: În această stagiune te-ai întâlnit cu Cehov și cu Treplev, în regia Andreei Vulpe. Puțini tineri au acest privilegiu, al întâlnirii cu un rol de asemenea importanță. Trecem personajul la marea șansă?
R.I.: Prefer să nu pun astfel de presiuni pe mine: acum am o mare șansă cu rolul ăsta și trebuie să dovedesc. Ideea de a dovedi nu-mi face bine, ba chiar mă împiedică să încerc să exist în scenă. Treplev este un rol foarte frumos. E un rol pe care îl doresc oricărui tânăr, să aibă șansa să-l încerce, desigur, dacă și-l dorește și el. E un rol care, pentru mine, înseamnă concretizarea revoltei mele față de cei care îți dictează cum se face și de cei care îți dictează că se face doar într-un anumit fel. Indiferent care sunt formele vechi și care sunt formele noi, revolta mea este împotriva monopolizării artei. Pe lângă asta, se adaugă relațiile familiale extrem de complexe din piesă, iar revolta devine intimă. La fel, parcursul meu cu acest rol a fost unul foarte intim și îl voi păstra mereu cu mine.
R.I.: Mi-aș dori foarte mult să joc în filme sau măcar într-un film. Cred că este o altă metodă de a face lucrurile. Îmi place mult combinația dintre cele două: camerele live pe scenă, proiecțiile video, dacă sunt incluse cu sens și în slujba spectacolului, mi se pare că deschid o nouă dimensiune. Mă atrage ideea de interdisciplinaritate, iar împrumuturile din lumea cinematografului mi se par mai mult decât binevenite. Cât despre alegerile pe care le-am făcut și legătura cu marea, aici cred că a fost o simplă coincidență. La momentul când am ales să mă înscriu la acest master, era singurul master de actorie de film din țară, deci cred că a fost mai degrabă o chestiune de circumstanțe.
T.C.: Dar să ne întoarcem la teatru. Ce părere ai despre teatrele de proiect, despre zona de teatru independent? Mai ales că ai jucat în astfel de teatre, și aș vrea să ne oprim asupra companiei "Texte bune în locuri nebune", unde ai jucat în Șoptitorii - o creație colectivă după texte din literatura cenzurată clasică / contemporană, în regia actorului clujean Ionuț Caras, un spectacol inedit, pe care am avut plăcerea să îl vad.
R.I.: Cred că este foarte important că există zona independentă, unde deseori se abordează teme pe care teatrele de stat nu le iau în considerare. Cred că în zona independentă se adună deseori oameni cu un crez puternic, trupe care văd teatrul într-un anumit fel. Multe spectacole care au avut un impact puternic asupra mea au venit din zona independentă. Șoptitorii a fost primul proiect pe care l-am făcut. Eram în anul I la facultate când am început repetițiile. Mi-a plăcut mult conceptul de la care am plecat: să căutăm texte din literatură care au fost sau ar putea fi cenzurate în timp. Știu că pe atunci de-abia începuse să se vorbească la noi despre cancel culture și political correctness, concepte pe care oamenii cred că astăzi le tratează superficial, iar părerile ajung să fie tot mai polarizate.
R.I.: Experiența Reconstituirea aș putea spune că a fost esențială în dezvoltarea mea ca actor. Cred că multe dintre convingerile pe care le am azi despre teatru și actorie s-au format atunci. A fost pentru prima dată când am simțit cu adevărat că pot depăși rolul clasic de actor-interpret și că pot avea un control real asupra mecanismelor spectacolului. Lucrul cu tehnologia, folosirea ei pentru a-ți amplifica prezența și capacitățile corporale - toate astea mi-au deschis mintea și mi-au arătat cât de departe poți merge cu mijloacele teatrale, dacă ai curajul să le explorezi. Lucrul cu Catinca Drăgănescu și cu echipa de la Craiova a fost o experiență specială pentru mine. Catinca mi-a oferit o încredere uriașă, a lucrat cu mine pornind de la cine sunt, dar și cu deschiderea spre cine aș putea deveni. A văzut potențialul și m-a ajutat să-l văd și eu. Perioada de la Craiova a fost, într-un fel, o a doua studenție. Am fost o echipă unită, iar sentimentul de comunitate și de încredere au făcut ca lucrurile să fie într-adevăr speciale.
R.I.: Păi, cred că lucrurile nu se exclud. Mie îmi permite timpul să lucrez în mai multe locuri. Cred că este vorba și despre o politică a teatrului nostru și despre dorința mea de a nu avea prea mult timp liber. Angajarea în teatru mi-a oferit două lucruri foarte importante: siguranță financiară și siguranță profesională, faptul că știu sigur că voi juca în ceva. Ambele mi se par foarte importante pentru un tânăr. În societatea noastră este un privilegiu pentru un tânăr de 23 de ani să aibă siguranță financiară, făcând strict ceea ce îi place; ba m-aș duce chiar mai departe și aș spune că nu se aplică doar pentru tineri. Sistemul economic prezent favorizează eficiența și producția de capital, iar un tânăr aflat la început de drum, într-un domeniu care nu generează profit direct, cu greu poate să se ridice la aceste standarde. Cred foarte tare că deciziile noastre sunt influențate de situația financiară în care ne aflăm, ca oameni în primul rând, dar și ca artiști. Deci, ar fi absurd să nu conștientizez privilegiul pe care îl am prin faptul că sunt angajatul unui teatru. Pe lângă asta, teatrul din Galați chiar este un teatru foarte bun, aflat în plină dezvoltare, cu o echipă diversă și foarte deschisă. E un loc unde simt că am ce învăța, că pot să cresc de la un spectacol la altul și că sunt înconjurat de oameni care îmi oferă sprijin. Mă simt norocos că sunt aici.
T.C.: La ce lucrezi în prezent? Te întreb, pentru că de curând în cadrul evenimentelor organizate de Teatrului Dramatic "Fani Tardini", numite CITIM, ai realizat spectacolul-lectură 20 Noiembrie de Lars Norén, o lectură foarte apreciată de cei prezenți. Te gândești ca această lectură să devină un one man show, care să intre în repertoriul teatrului, cu care să participi la festivaluri sau alte evenimente?
R.I.: Momentan fac parte dintr-un proiect organizat de Platforma de Teatru Politic. Proiectul se numește RESTART și urmărește, în principal, mai multe ateliere de teatru cu miză social-politică. Cât despre spectacolul-lectură pe care l-am realizat, îmi este destul de greu să spun acum dacă îl voi transforma într-un spectacol propriu-zis. Tema lui este destul de sensibilă, deci automat necesită mult timp pentru o punere în scenă. Textul pleacă de la un caz real de school shooting, la o școală din Germania. Este o critică aspră asupra sistemului economic actual și analizează cum acesta produce excluziune socială, care poate avea urmări catastrofale, extrem de violente. Într-o societate în care ura pare din ce în ce mai prezentă și este din ce în ce mai politizată de către extrema dreaptă, atât la noi, cât și în restul Europei, cred că e foarte delicat cum abordăm tema asta în teatru: să nu creăm la rândul nostru ură, ci dimpotrivă, să înțelegem mecanismele ei și cum este ea produsă în societate. Nu știu dacă sunt pregătit momentan să fac acest text.
T.C.: Ce îți dorești pentru viitor? Ce speranțe ai?
R.I.: Îmi doresc să am din ce în ce mai multe întâlniri revelatoare. Parcursul meu de până acum ca actor a fost influențat constant de întâlnirile pe care le-am avut. Cred că sunt foarte multe artiste și artiști care creează lucruri valoroase în teatru. Sunt foarte mulți oameni pe care-i admir și pe care, momentan, n-am avut șansa să-i întâlnesc. Sper să se joace în continuare spectacolele pe care le am până acum. Sper ca teatrul din Galați să continue pe valul bun pe care e acum. Sper să am șansa să lucrez în locuri cât mai diverse, cu oameni cu pregătiri diferite. Îmi doresc ca la un moment dat, în viitor, să mai fac un master, poate în altă țară. E ceva la care mă tot gândesc. Sper ca teatrul să rămână un spațiu de dialog, să vină cât mai multă lume la teatru și să încercăm să reprezentăm oameni din cât mai multe spații sociale, să nu vorbim doar despre ce ne este facil și doar despre categorii sociale care au fost și sunt favorizate și despre care s-a vorbit deja destul de mult. Îmi doresc să se scrie cât mai multe texte bune. Să ne gândim împreună la cum ar putea arăta o lume mai bună, dar să ne păstrăm luciditatea și umorul.
Fotografii din arhiva personala a lui Robert Ioan.