M-am întâlnit cu tine ca să ne înţelegem din priviri, m-am întâlnit cu tine să zâmbim complice, m-am întâlnit cu tine ca să râdem în hohote, m-am întâlnit cu tine ca să fredonezi melodia ta preferată, m-am întâlnit cu tine ca să fie linişte.
Astea erau gândurile mele care năvăleau unul peste celălalt şi se călcau în picioare. Dar gândurile au picioare? Taci, nebuno, fii atentă. O să te întâlneşti cu ea acum. Nu e momentul să te gândeşti dacă gândurile au picioare. O să te gândeşti mâine la asta. Dar ce e exprimarea asta naivă cu gândurile care năvălesc? Gândurile nu năvălesc ca în romanele proaste. Gândurile sunt. Sau stau. Dar pe ce stau? Deci au picioare... Taaaci. Uite-o.
Ea stătea întinsă pe iarbă, cu mâinile încrucişate sub cap, cu ochii întredeschişi. Nu îmi dădeam seama dacă doarme sau dacă este trează. M-am aşezat încet pe iarbă, lângă ea, şi n-am găsit nimic mai bun de zis decât că îmi place forma copacilor. Erau dreptunghiulari. Sau cel puţin aşa vor fi fost câteva sute de ani mai târziu. Stăteam lângă Marie-Antoinette. La şcoală îi spuneam Maria Antoaneta, dar între timp se mai schimbaseră lucrurile. Purta tenişi ca prietenele mele şi asculta The Strokes ca toată lumea.
- Ai părul ca vata de zahăr din Cişmigiu.
Mai bine aş fi tăcut. Era ceva la ea ce mă fascinase dintotdeauna, dar acum, de când se întorcea de la petreceri când răsărea soarele şi avea aceleaşi CD-uri ca mine, mă fermeca la culme, dar mă şi debusola. Feminitatea ei înţeleaptă era căptuşită de o inconştienţă dementă într-un fel atât de natural încât mi se părea imposibil să fii altfel decât era ea.
- Văd că eşti bronzată, îţi stă bine... Mie nu prea îmi place bronzul, nu se potriveşte cu hainele mele. Dar chiar îţi place părul meu? M-am gândit că e "too much", dar n-am rezistat. Uite cum se vede din profil, e clar cam exagerat, dar am simţit că mă îndrăgostesc de mine când m-am uitat în oglindă şi am zis fie ce-o fi, eu ies aşa. Ceea ce am şi făcut.
Asta a fost prima ei replică. M-a năucit. Visasem să stăm întinse pe iarbă şi să ne înţelegem din priviri complice, şi de fapt am descoperit că de-abia aşteaptă o şuetă spumoasă.
- Aproape că mi-aş face şi eu părul aşa, dar pentru mine ar fi incomod. Plus că nu ştiu dacă mi-ar sta bine cu păr roz. Am văzut pe cineva de curând, o doamnă la supermarket, avea o nuanţă super reuşită. Dar eu de fapt voiam să-ţi spun că îmi eşti foarte simpatică şi că e prima oară când spun asta cuiva.
A zâmbit şi a tăcut. Am văzut că a liniştit-o momentul în care a înţeles că nu am de gând să-i pun întrebări despre viaţa ei, că nu am de gând să aflu ceva ce poate nici ea nu ştie. Îmi plac oamenii relaxaţi. Atât de mult încât mi-e teamă să-i întreb dacă le-a trecut răceala, de teamă să nu le amintesc de un lucru neplăcut şi să-i văd cum se crispează. La urma urmei, eu nu voiam decât să-i spun că îmi e simpatică.
- Tu ai înţeles cumva dacă norii sunt mai importanţi decât reflexia lor în apă?
M-am mirat şi eu de siropeala propriei mele întrebări, dar era rostită deja.
- Norii? Cui îi pasă de nori? Ce vedem noi reflectat în apă este cu mult mai preţios. Norii sunt simpli, umbra lor din apă este complicată. Este tremurată şi incertă, este fragilă şi nelalocul ei. E de-a dreptul emoţionantă. Norii nu sunt cine ştie ce. Poate doar atunci când capătă culori bizare, dar asta se întâmplă rar. Şi mi-e cam greu să-i privesc pentru că peruca mea este grea şi numai de uitat pe cer n-am chef.
Eram de acord cu ea. Mereu reflexiile lucrurilor sunt mai frumoase decât lucrurile în sine. Să însemne asta că cel ce le priveşte are o privire superficială? Nu cred...
- Dar ţie ce-ţi place? Un nor sau umbra lui?
- Exact la asta mă gândeam şi îţi dădeam dreptate. Îmi place umbra unui nor. Clar. Categoric. Definitiv. Nu pot să pun degetul pe nişte argumente exacte, dar...
Am auzit-o cum a început să râdă şi jur că cerceii ei au început să cânte. Dar mi s-a părut că, oricât de infinit de frumos ar fi fost momentul, a durat prea mult şi am început să fiu stânjenită.
- Honey, nu-mi spune mie de argumente. În afară de oamenii naivi, nimeni nu are nevoie de argumente. Şi nici tu şi nici eu nu suntem nişte oameni naivi. Ai nevoie de argumente să fii fericit? Ai nevoie de argumente ca să te îndrăgosteşti de cineva? Ai nevoie de argumente să te bucuri de o petrecere sau de o zi minunată? Nu! Faci ce faci, pur şi simplu, şi gata. Dacă stai să te gândeşti şi să cântăreşti argumentele (de altfel u-răsc expresia asta) nu ajungi nicăieri. Poate doar la suferinţă. Sau la păreri de rău.
Suferinţa mi se părea un capitol complicat şi nu voiam să ne strice şueta.
- Şi părerile de rău sunt la fel de oribile ca o rochie care îţi strică silueta. Sunt total de evitat.
Aici eram de acord. Să nu mai aud de păreri de rău. Numai că nu mi-era clar care este graniţa dintre curaj şi inconştienţă. Probabil că nu aveam să aflu niciodată de la ea.
- Da, sunt de acord cu tine. Sunt de acord cu tot! Jos cu părerile de rău! Am putea să bem un ceai, ce zici? Mi-ar plăcea să le cunosc pe prietenele tale şi mi-ar plăcea să mă laşi să îţi studiez un pic garderoba. Aşa, pur şi simplu, îmi place să privesc hainele oamenilor care îmi sunt simpatici. Şi am văzut că ai o înclinaţie naturală către culorile care mă fac să zâmbesc. Ca să nu mai zic că sunt înnebunită după pantofii M.B.!
- Taci. Nu-mi explica nimic. Hai.
P.S.: Nu am mai băut niciun ceai. Cred că a intervenit ceva pentru că mi-a spus că trebuie să o lăsăm pe altă dată. Ne-am despărţit pe o alee cu copaci dreptunghiulari şi i-am făcut cadou iPod-ul meu verde. A vrut să-mi mulţumească, dar i-am făcut semn că nu e nevoie şi i-am zis că numai oamenii naivi au nevoie de mulţumiri. Şiiit! Linişte. Numai oamenii naivi au nevoie de vorbe. Celorlalţi le este suficient să asculte I Want Candy cu trupa Bow Wow Wow.
În următorul episod:
Sertarul numărul doi, cu mânere. Acolo e comoara. Mi s-a spus că e cu neputinţă de descris; sunt sfărâmături de lucruri, dar sunt atât de încărcate de simboluri încât unui neiniţiat îi par doar o adunătură de "chei franceze, tuburi de aspirină, baghete de aluminiu şi bigudiuri". Un spectacol mult prea intim care mă intimidează.
Jocul acestei rubrici e aşa:
dacă ghiciţi (pînă joi, ora 12.00) cine e personajul episodului viitor, scrieţi numele acestuia şi o întrebare pentru el într-un comentariu (dacă aţi ghicit, nu voi da drumul comentariului decît în momentul postării următorului episod).
cea mai interesantă întrebare va fi inclusă în dialogul cu personajul respectiv
dacă vreţi să continuaţi dialogul cu personajul oricărui episod, comentariile vă stau la dispoziţie.