Anda Pășcuță: Filmul O da Bir Sey mi / And The Rest Will Follow / Restul va urma, prezent în selecția secțiunii Supernova la TIFF 2025, este scris și regizat de dumneavoastră. Ce a inspirat procesul de creație al filmului?
Pelin Esmer: Multe lucruri pe care le-am adunat de-a lungul anilor în mintea mea. Dar în principal ideea de a spune povești. De ce avem cu toții nevoie de o poveste de viață pe care să o spunem. Și ce se întâmplă când reconstruim iar și iar o poveste de viață, toată viața noastră. Și eram interesată de două personaje, personajele principale din film. O tânără care lucrează într-un hotel dintr-un orășel din Turcia. Și un regizor celebru din Istanbul. Două persoane foarte îndepărtate, cu două vieți diferite. Sunt, în general, interesată să aduc astfel de oameni împreună. Și voiam să văd ce se întâmplă între un povestitor și un ascultător și cum pot să intervină unul în viața celuilalt. Genul acesta de întrebări m-au intrigat și m-au determinat să fac filmul.
A.P.: Cum ați abordat scrierea personajelor din film și în special cea a personajului feminin? Și ce înseamnă pentru dumneavoastră ca femeie care lucrează în cinematografie reprezentarea femeii în cinema?
P.E.: Ei bine, acesta este al patrulea meu film de ficțiune. Și în toate filmele mele am avut, cu excepția unuia, personaje principale femei. Nu le aleg fiindcă sunt femei, ci pentru că sunt interesată de multe povești ale femeilor. Dar îmi place să aduc bărbați și femei împreună. Nu e atât de comun ca ei să se întâlnească în viața reală. Și îmi place să văd asta în cinema. Așadar, da, îmi place să scriu personaje feminine. Dar nu doar feminine, scriu pentru ambele genuri.
A.P.: Cum a fost să lucrați cu actorii pentru aceste tipuri de personaje?
P.E.: Acesta este filmul meu cu cea mai numeroasă echipă de până acum, atât din punct de vedere al distribuției, cât și al echipei tehnice. Am avut mulți actori, aveam nevoie de personaje diferite, fiecare cu povestea lui. N-a fost ușor, dar a fost foarte provocator. Am lucrat cu actori foarte buni. Doar actrița principală (Merve Asya Özgür) este la primul ei rol în cinema. Abia terminase studiile de teatru. În rest, toți erau actori experimentați. Am lucrat cu fiecare în mod diferit. În trecut am combinat actori profesioniști cu neprofesioniști, dar de data asta toți au fost profesioniști, cu excepția personajului principal.
A.P.: Și ce v-a făcut să o alegeți pe ea pentru rolul principal?
P.E.: Aveam nevoie de o tânără nu foarte experimentată, nu doar în actorie, ci și în viață. Căutam pe cineva aflat la începutul maturității, dar și cu o latură jucăușă. Am făcut trei sau patru probe cu ea și de fiecare dată mi-a arătat cât de jucăușă e ca persoană. Mai mult decât talentul actoricesc, voiam ca ea să rezoneze cu personajul. Fiind primul ei film, era important să existe asemănări între ea și rol, asta o ajută. Personajul e visător, spune o poveste foarte frumoasă, și are nevoie de flexibilitate, de imaginație. Iar ea chiar a fost așa de când am cunoscut-o.
A.P.: Cum credeți că va rezona publicul cu această poveste și cu aceste personaje?
P.E.: În majoritatea filmelor mele încerc să vorbesc despre ființe umane. Și îmi place să vorbesc despre lucrurile care nu se schimbă prea mult în oameni. Indiferent din ce țară provii. Sunt interesată de trăsăturile neschimbătoare ale oamenilor. Așa că sper că oamenii se vor gândi mult la propriile povești de viață. La propriile regrete. La modul în care își construiesc poveștile.
A.P.: Cum credeți că poate fi văzut acest film de un public român?
P.E.: Sper că le va plăcea, pentru că eu sunt o mare fană a cinematografiei românești. Găsesc simțul umorului regizorilor români destul de apropiat de al meu. Uneori este un pic întunecat. Dar îmi place foarte mult. Și am petrecut destul de mult timp în București, pentru că am făcut post-producția filmului acolo. Iar directorul meu de imagine este din București. Așa că am ajuns să cunosc câte ceva din România. Mi se pare că avem atât de multe lucruri în comun, cultural vorbind. De aceea cred că și simțul umorului ni se aseamănă.
A.P.: Acest film este o coproducție între Turcia, Bulgaria și România. Cum a fost colaborarea artistică cu directorul de imagine român Barbu Bălășoiu?
P.E.: A fost foarte bine. Cred că Barbu a făcut o treabă foarte bună. Și era entuziasmat pentru că am filmat în locuri cu adevărat frumoase. Mai ales în vestul Turciei, într-un loc numit Söke: un orășel cu un cinematograf minunat și un hotel. Așa ceva este rar de găsit. Și pentru un director de imagine, cred că e un teren de joacă. Iar Barbu a făcut lucruri frumoase în acele locații. Cealaltă locație principală a fost Istanbulul. Și pentru un director de imagine, Istanbulul este un loc foarte plăcut de filmat. Mai filmase acolo, îl cunoștea, așa că nu i-a fost greu să se adapteze. E foarte greu să filmezi în Istanbul, e un oraș uriaș și foarte aglomerat. E aproape imposibil să rămâi invizibil. Dar ne-am descurcat bine. Ne-am înțeles foarte bine asupra deciziilor estetice legate de film. El mi-a fost sugerat și de un prieten din industrie din Turcia și de Tudor Giurgiu, unul dintre producătorii filmului.
A.P.: Despre scena cinematografică din Turcia: cum e în prezent și cum merge filmul independent în Turcia?
P.E.: Viața, totul este foarte complicat în momentul de față în Turcia. Oamenii uită de cinema. Suntem într-o situație politică extrem de critică. Și, desigur, asta influențează totul. Inclusiv cinematografia. Așa că nu e ușor să faci filme în prezent. Dar nici nu a fost vreodată. Așa că suntem obișnuiți să facem filme în momente dificile și critice. Și cred că vom continua. Nu există altă cale.
A.P.: Care este relația dumneavoastră cu filmul, în ceea ce privește documentarul și ficțiunea? Le abordezi diferit?
P.E.: Sigur că da. Nu le văd ca fiind separate, în sensul că pentru mine sunt tot cinema. Fie documentar, fie ficțiune. Le privesc ca cinema. Dar, desigur, sunt diferențe. Diferența este că personajele sunt reale. Dialogurile sunt reale. Și nu... nu iei duble. E o singură dată. Ca regizor, când fac documentar, sunt oaspetele din viața personajelor mele. Personal, sunt mai implicată în procesul filmului. Chiar dacă nu apar în film. Pentru că filmez o situație care mă entuziasmează, alături de acești oameni. Așa cum am spus, sunt oaspete în viața lor. Și asta mă afectează și pe mine. Ficțiunea este o experiență complet diferită. Începe când scrii, când visezi. Și apoi, încet-încet, visul devine realitate. Este invers decât la documentar. La documentar, realitatea devine film, vis. Ficțiunea e mai complicată din punct de vedere al proceselor. Scrii, apoi alegi distribuția, pre-producție, producție... totul este construit. Chiar dacă las loc lucrurilor neprevăzute, sunt destul de pregătită când încep filmările. Este o lume construită pe care vrei să o reconstruiești cu echipa ta. În documentar, lumea e deja acolo și te atrage. Și tu o deconstruiești. Alegi o parte care te interesează, care te entuziasmează. Documentarul implică o responsabilitate personală mult mai mare. Este o experiență mai grea, cred, pentru că lucrezi cu oameni reali, cu viața lor reală. Iar după film, viața lor continuă. Asta îți dă, ca regizor, o responsabilitate mult mai mare.
A.P.: Cum ajung subiectele la dumneavoastră? Găsiți ceva interesant și vreți să faceți un documentar? Sau începeți cu o idee sau un personaj și scrieți o ficțiune?
P.E.: Depinde. Nu este o rețetă. Am făcut trei documentare și patru filme de ficțiune. Două dintre documentare au fost cu aceleași personaje. Am făcut un film de continuare. Am citit despre acele personaje într-un ziar și m-au interesat. Așa că m-am dus acolo, i-am întâlnit și am filmat. Nu am zis niciodată, la niciun film, ficțiune sau documentar, "vreau să fac un film despre asta". N-am avut niciodată această experiență și nici nu-mi doresc. Multe întrebări se adună în mintea mea. Și când sunt pregătite să fie spuse, să fie scrise, încep să scriu. Dar nu e ceva ce pot explica. Întrebările care îmi frământă mintea într-o anumită perioadă a vieții mă fac să merg mai departe cu un film.
A.P.: Ați preferat întotdeauna să scrieți și să regizați propriile filme?
P.E.: Da, mereu. Pentru mine e cel mai natural așa. Fiecare regizor lucrează diferit, dar eu nu cred că aș putea regiza scenariul altcuiva. E foarte greu. Când scriu, încep deja să regizez în minte. Mi-ar fi greu să intru în universul altcuiva și să-l regizez. Poate că aș putea face asta la seriale, dar nu la film. Nu am făcut-o niciodată. Îmi place să scriu și, odată ce scriu, vreau să și regizez. Cele două vin la pachet pentru mine.
A.P.: Cum ați început să faceți film?
P.E.: Am studiat sociologie și mi-a plăcut mult. M-a ajutat să învăț să-mi pun întrebări. Cred că asta a fost cea mai importantă lecție: să nu caut răspunsuri, ci întrebări. Apoi mi-am dat seama că ceea ce mă pasionează e să urmăresc acele întrebări prin cinema, nu prin cercetare academică. Nu m-am văzut ca o academiciană, pentru că eram mai interesată de proces decât de concluzie. Încă din tinerețe eram cinefilă și îmi plăcea să spun povești prin imagini. Îmi place foarte mult și să scriu dialoguri. Dar ceea ce iubesc e să "vorbesc" prin imagini. Iar cinemaul este un mediu care îți permite să îmbini toate artele: sunet, imagine, muzică, fotografie, dans, literatură. Mi-am dat seama destul de devreme că filmul e un teren de joacă foarte complet.
A.P.: V-a ajutat formarea în sociologie în procesul de scriere a filmelor?
P.E.: Într-un fel, da. Așa cum spuneam, m-a ajutat să-mi pun întrebări și să încerc să înțeleg oamenii. Dar, în momentul în care scriu, nu mă mai gândesc deloc la sociologie. Când am decis că vreau să fiu regizoare, am spus clar: "nu sunt sociolog". Nu fac cercetare, fac film. Nu încerc să ofer un răspuns sau să ajung la o concluzie. Așadar, am nevoie de o anumită distanțare față de formarea mea. Cu toate astea, ceea ce am citit și experimentat în acea perioadă mi-a format o bază solidă. Dar, în cinema, cred că e important să nu generalizezi. Filmul nu e o teză. Filmul înseamnă observație și emoție.