Azi, când omul s-a săvârșit din viață, mă gândeam ce aș fi făcut și scris dacă (Doamne ferește) aș mai fi fost, cumva, jalnicul simbriaș al României libere, aripa băcănistă. Grea misie, mare tentație! Așa că mi-am luat vârsta respectabilă la spinare și m-am deplasat la fața locului. Tot pe acolo, la intrarea mică din Bd. Geniului (chiar așa se numește - de la arma "geniu", nu de la...). La 35oC, coada nu era deloc impresionantă ca lungime. Ca compoziție - cu atât mai puțin. La ora debutului acțiunii, în jurul a 100 de persoane (plus / minus) stăteau aliniate, cuminți, pe trotuar - parcă mai mult toropiți decât îndurerați. Curioși, frustrați, încercând să-și recapete aura de măcar figuranți ai unui moment, într-un fel, istoric.
Adunarea părea diversă și, în același timp, omogenă: aceiași oameni în marea lor majoritate vârstnici - ca și mine, de altfel. Cei care, spre deosebire de mine, îl iubiseră, îl votaseră, iar acum îl regretau. Pe el... vremurile, sau iluziile lor? Numai ei știu. Nu avea rost să-i deranjez, întrebându-i. Se ocupau cu asta o mulțime (cam egală, ca număr) de reporteri, plimbându-le falnic pe sub ochi măciuliile branduite ale diverselor televiziuni. Se auzeau veșnicele platitudini, stereotipuri ce urmau să se reverse, în curând, din ecranele televizoarelor, spre mândria personajelor devenite brusc importante, cărora li se oferea șansa de a-și auzi glasurile în public... de a fi văzuți de vecini, prieteni sau dușmani. Organizare impecabilă: funcționari în civil sau în uniforme militare (jandarmi, gardă, parcă și ceva SPP pe la filtrul de acces). Oameni amabili și îngăduitori, cum ar trebui să fie și mulți alți slujbași plătiți din banul public. Pe zidul despărțitor, afișate la vedere, două exemplare cuprinzând regulile de conduită ale adunării ad hoc: ținuta decentă, gențile la control, fotografiatul interzis în incinta palatului. Normal. Poate doar pretenția ca bărbații să poarte costum negru cu cămașă albă și cravată mi s-a părut (numai mie?) exagerată. Noroc că n-o respecta nimeni. Mdeh, suntem tot în România. Oricum, majoritatea erau femei, multe trecute de 60 ani. Ton scăzut, pe alocuri lacrimogen, cu amintiri nostalgice din junețe, regrete că "domnul Iliescu a murit, săracul!". După atâta suferință îndurată, creștinește ar fi fost nu chiar să te bucuri... dar nici să nu-l fi dorit, veșnic, pe aparate. Dar, mă rog - creștinismul unora își află limite nu foarte onorante. Chiar așa - să fi fost un sfârșit natural, izbăvitor, sau o decizie pragmatică de deconectare de la aparate? Nu se știe... și, probabil nu se va afla niciodată. Secret deontologic. Secret de stat, păzit de o instituție chiar specializată în așa ceva.
Cu 30 de ani în urmă, era în vogă celebra melodie (made Piața Universității), aia cu "La Palatul Cotroceni cântă cucuveaua / Iliescu și cu Roman și-au găsit beleaua". Acum, pe căldura sufocantă, nici tu Petre Roman, nici tu celebra cucuvea. O fi cântat, nopțile trecute, pe undeva, prin zona Balotești? Căci - cel puțin așa cred eu - Iliescu nu și-a găsit beleaua, ci numai obștescul sfârșit. Konec film. Urmează Judecata "cealaltă", mai greu de amânat sau evitat. Judecățile, de fapt: a lui Dumnezeu, cum cred unii și nu credea el. Dar și a istoriei - cum chiar înalt dispărutului îi plăcea să spună. Și cum a îndemnat, în scurta și oficiala sa pomenire, Președintele actual.
Coada înaintează încet. Singurul agitator, inept, este o matahală cu aspect de septuagenar rufos, care strigă, în gura mare și indignată, (hodoronc - tronc) că "a spus Friț la televizor, acuma chiar, că să nu se mai bage copiii în apă!?". În cristelniță, sau în Bega? Ei, da, asta problemă! Uite pe mâna cui rămâne țara, săraca, după Domnul nostru Iliescu. Reporterițele (oare de ce femeile or fi specializate pe evenimente funebre? Poate vine de la îndeletnicirea lor, aia cu confecționatul colivei) mai trag de limbă pe câte o doamnă. Spre colțul dinspre Grădina Botanică, un glover amărât și cam sri lankez după aspect, încotoșmănat zdravăn pe răcoarea asta, s-a oprit și, cu bicicleta între picioare, privește mirat coada. L-o fi chemat cineva din Palat? Mister. Pe marginea trotuarului, un țarc organizat cu grijă adăpostește florile cu care unii dintre tovarășii mei codași le-au adus, în semn de omagiu. Adăpostit, vorbă vine - pe dogoarea asta... Utilajul mecanic ce pare a le păzi nu se potrivește deloc , însă, cu solemnitatea momentului. Cine naiba l-a proptit tocmai acolo?
Scăpat cu bine de rigorile filtrului de securitate, pătrund agale în curtea din spate. Personalul pare, totuși, mai blând decât acționau SPP-iștii caporalului Vârjoacă[i] pe vremea repauzatului. Să mai spună cineva că nu am evoluat... Se merge agale, domnii jurnaliști (cum eram și eu), sunt amplasați organizat într-un perimetru strict delimitat. Și doar cine vrea se apropie de ei, se oprește și își spune ce are de spus. Fără camerele de luat vederi, bieții presari or sta ei la umbra castanilor, dar nu au aproape deloc succes la îndurerații vizitatori; unii mai curioși despre cum a arătat locul de muncă al lui Ion Iliescu, înainte de pensionare.
Catafalcul, învelit în drapelul național, este amplasat în Sala Unirii (acum, a despărțirii), într-un perimetru înconjurat de cordoane roșii, cu câte un soldat în uniformă de gardă stând smirnă, în fiecare colț. Un portret foto al lui Ion Iliescu este pus pe un trepied, în stânga. Singura coroană, din flori albe este cea din partea doamnei Nina Iliescu - cu numai o zi mai tânără decât soțul dispărut.
Coada pășește agale. Mulți sunt mirați că "numai atât?". Ce-or fi vrând? Finita la comedia. Tristețe măsurată... căci la serviciul funerar de mâine, publicul - oricât de iubitor - nu are acces. Odihnească-se în paza Domnului!
[i] În anii '90, un serial comic, semnat sub pseudonim de Mircea Dinescu în Academia Cațavencu, se intitula Căprar la Cotroceni și îl avea ca personaj principal pe un iluzoriu caporal Vârjoacă. Ce-o mai fi făcând dumnealui, azi?