Peste 800 de cruci de lemn poartă poveștile de viață, păcatele și ultimele momente ale celor care le-au inspirat. Reprezentate în imagini cu o vădită tentă umoristică și însoțite de epitafuri scrise în dialect local, acestea sunt poveștile a aproape tuturor celor care au murit în satul Săpânța.
Fiecare mormânt este marcat cu o cruce de lemn frumos sculptată, pictată în albastrul radiant al cerului și decorată cu o scenă în stil naiv, însoțită de câteva versuri simple care dezvăluie câte ceva despre viața și caracterul eternului locuitor. În general, versurile sunt satirice, naive și, de multe ori, cu o puternică tentă moralizatoare. Unele sunt sfâșietoare, povestind despre destine curmate tragic de accidente sau boli. Altele sunt puțin indiscrete, evocând infidelități sau pasiunea pentru alcool. Dar, în ultimă instanță, toate reprezintă o ultimă mărturie despre o viață adesea obișnuită. Sincere, spontane și scrise la persoana întâi, aceste versete sunt mesaje de la morți către lumea celor vii și, pe măsură ce le citești, aproape că ai senzația că porți o conversație cu cel decedat.
"Aici eu mă odihnesc" - așa încep aproape toate epitafurile scrise pe crucile din Cimitirul Săpânța. Apoi ele continuă, prezentând o imagine stilizată a defunctului sau descriind momentul morții acestuia. Multe epitafuri au devenit faimoase pentru umorul lor tăios. De exemplu, cel care spune: "Aici zace Ion Toaderu, beat". O alta spune povestea ironică a unei soacre: "Sub această cruce grea / Zace biata soacră-mea / Trei zile de mai trăia / Zăceam eu și cetea ea."
Materialul folosit pentru cruci este întotdeauna stejarul, care, după ce este tăiat și uscat, este sculptat manual. Pe partea superioară a fiecărei cruci se află o pictură ce ilustrează o scenă din viața defunctului. Toată istoria recentă a Săpânței este redată pe aceste cruci: bărbați îngrijind turme de oi, conducând tractoare, lucrând pe câmp; femei care torc lână sau țes covoare, gospodine care coc pâine; bărbați care taie lemne, dulgheri care lucrează lemnul, muzicieni care cântă la instrumente, măcelari care înjunghie miei sau, pur și simplu, persoane cu un pahar de băutură în mână. Femeile sunt de cele mai multe ori prezentate în costume populare, iar bărbații sunt adesea înfățișați alături de tractorul, camionul sau mașina lor.
Fondatorul acestui cimitir unic este considerat a fi Stan Ioan Pătraș, un artist local - tâmplar, poet și pictor. Timp de peste 50 de ani, Pătraș a creat sute de cruci și pietre funerare. La început, se limita la a trece doar numele, vârsta și ocupația decedatului. Mai târziu, a început să scrie acele epitafuri încărcate de umor negru, iar în cele din urmă a adăugat și picturile în basorelief. El este cel care a creat modelele geometrice și acea simbolistică precisă a culorilor, fiecare având o semnificație aparte: verdele însemna viață, galbenul - fertilitate, roșul - pasiune, iar negrul - moarte. Toate erau aplicate pe un fundal de albastru intens, care pentru Pătraș reprezenta speranța, libertatea și cerul de deasupra satului său natal.
Deși nu a mers niciodată la școală, Stan Pătraș își compunea textele cu multă migală, reușind să transforme fiecare personaj într-un arhetip. Duminica, el se plimba prin sat, ascultând amănunte despre viața locuitorilor și notându-și bârfele locale într-un mic carnet de care era nedespărțit. După cum avea să spună mai târziu ucenicul său, "nu existau secrete în Săpânța".
El a trăit și a lucrat în izolare până la începutul anilor '70, când un jurnalist francez l-a vizitat și a scris despre opera sa, dar a devenit cu adevărat faimos abia spre sfârșitul vieții, când, în 1974, dictatorul Nicolae Ceaușescu a vizitat satul. Portretul său sculptat în lemn și cele ale întregului Comitet Executiv al Partidului Comunist sunt acum atârnate pe pereții casei sale, astăzi muzeu.
Pătraș a murit în 1977, după ce și-a sculptat propria cruce și și-a lăsat casa și "lucrarea" celui mai talentat ucenic al său, Dumitru Pop. Acesta i-a continuat munca și și-a mutat atelierul în casa maestrului, pe care a transformat-o în muzeu memorial. "Vai, săracă lumea mea, că greu am trăit în ea" - sunt cuvintele cu care se încheie epitaful de pe crucea lui Stan Ioan Pătraș.
L-am cunoscut pe Dumitru Pop în 2009. Era în a doua zi a sărbătorii de Paște, când clopotele bisericii satului, aflate în reconstrucție, răsunau în semn de bucurie pentru Învierea lui Hristos, iar sătenii își îmbrăcaseră cele mai frumoase costume. Ne-a primit în camera principală a vechii case din lemn a lui Stan Pătraș, unde ne-am așezat pe cele patru scaune vopsite în albastru și împodobite cu picturi viu colorate.
Dumitru Pop Tincu a murit în 2022. Nu există un succesor oficial al său. Totuși, opera lui este continuată de Gheorghe Stan Colțun și de tânărul Stan Ioan Pătraș Jr., strănepotul fondatorului cimitirului și totodată ginerele lui Dumitru Pop Tincu.
În august 2010, am avut inspirația să particip la prima ediție a Festivalului "Drumul Lung spre Cimitirul Vesel" - un eveniment cultural anual organizat la Săpânța. Inițiat de Peter Hurley, un irlandez îndrăgostit de România, festivalul a debutat cu tema identității românești și a valorilor europene. Ideea i-a venit în Irlanda, unde compozitorul Shaun Davey, beneficiind de o bursă pentru a cerceta filonul comun dintre cele două culturi, a compus o suită muzicală în care se îmbinau elemente tradiționale românești și irlandeze, pasaje din muzica clasică și texte inspirate chiar din epitafurile crucilor din Săpânța. Intitulat "Voci din Cimitirul Vesel", proiectul s-a finalizat cu un concert neobișnuit. Astfel, pe 15 august, de Sfânta Maria, pe o scenă amenajată pe pajiștea de lângă Cimitirul Vesel, la lumina reflectoarelor și a torțelor plasate printre cruci, o orchestră formată din muzicieni români și irlandezi a susținut un concert inedit. Corul bărbătesc al Facultății de Teologie din Sibiu, muzicieni ai Filarmonicii de Stat din Sibiu, solista Rita Connolly, cimpoierul Liam O'Flynn și alți muzicieni irlandezi, îndrumați de dirijorul David Brophy, au arătat originea comună și legăturile profunde dintre cele două culturi.
Nicăieri în lume nu există un loc precum acest Cimitir Vesel. Cultura sa aparte a fost adesea pusă în legătură cu cea a dacilor, a căror filosofie spunea că moartea este un motiv de bucurie.
Cimitirul Săpânța nu este un loc al morții, ci unul al renașterii - un spațiu în care viața și moartea se întrepătrund, iar cei care trec în neființă încep să ființeze cu adevărat în conștiința celorlalți, ca într-o vitrină a personalităților. Mergând printre morminte și citind epitafurile, vizitatorii întâlnesc personaje vii, iar plimbarea lor devine o experiență profundă.
"Satul" morților din Cimitirul Vesel este deschis spre întreaga lume: sub acoperișurile crucilor albastre, "locuitorii" săi vorbesc cu ușurința și umorul celor vii. Din tăcerea adâncă a mormintelor, ei renasc cu fiecare privire a celui care le caută povestea. Fiecare dintre ei ar dori să fie descoperit și te invită să-i asculți glasul. Vizitatori din întreaga lume se opresc la Săpânța pentru a-i întâlni pe acești oameni, pe care altfel nu i-ar fi cunoscut niciodată.
Cimitirul Vesel nu este un capăt de drum, ci un loc care face parte din viață - așa cum și moartea face parte din viața noastră. Modul în care ne raportăm la ea este parte din călătoria noastră.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
