Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Locuiesc în televizor


Chloé Delaume, traducere de Mioara Izverna

28.11.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chloé Delaume
Locuiesc în televizor
Traducere de Mioara Izverna
Editura Art, 2007


*****
Piesa 6/27

Luni

Aşezarea dispozitivului. În cameră, ca şi în sufragerie, un televizor. Sufrageria va fi biroul meu. Tocmai am semnat contractul. În el scrie că eu, subsemnata, mă angajez să. Să mă expun, să mă supun televizorului. Cum mă trezesc din somn, să apăs pe buton. Să fiu drastică, să nu fac aproape nici o pauză, să evit ieşirea din apartament.

Eu, subsemnata, mă angajez să. Să nu mai fiu un Versuchsperson. Să ştiu când şi cum este perceput mesajul. Să înţeleg când şi cum creierul meu devine, într-un final, disponibil. Să cercetez emisiunile care urmăresc să-mi distreze creierul, să-l relaxeze, să-l pregătească în pauza dintre două mesaje. Dar mai ales să-i decripteze funcţionarea. Să-mi consemnez toate reacţiile şi evoluţia lor în faţa numeroşilor stimuli cu care voi fi bombardată pe parcursul experimentului.

Nu sunt decât un subiect de studiu. Trebuia să trec prin asta pentru a simula efectul de autocontrol, sunt conştientă atât de nevrozele mele, cât şi de neîmplinirile mele, e important să le notez. Nu sper să se întâmple ceva special la capătul acestui noneveniment. Ceva concret, vreau să spun. Ceva util pentru mediul înconjurător. E o sursă de noninteres public. În 1926, sloganul Coca-Cola era: Stop at the Red Sign. În 1927: Around the corner from everywhere. În 1928: A pure drink of natural flavours. În 1929, criză economică, oameni care se aruncă pe fereastră: Coca-Cola, the pause that refreshes. Ţine de grila de lectură, de grilul pentru friptură şi, desigur, de alegere. Să înregistraţi cântecul Căpcăunului, pentru că refrenul fascinează. Evident, e vorba şi de aşa ceva.

Va fi o poveste. Chiar aşa. O poveste. O ficţiune, dar e a mea. Cred că nu-mi place deloc să povestesc, cu atât mai puţin mie însămi, nu, într-adevăr, asta nu mă amuză. A te amuza înseamnă "a-ţi pierde timpul cu nimicuri". Nu spun eu asta, ci Petit Robert. Dacă-i vorba să mă ocup de nimicuri, prefer să le trăiesc cu adevărat decât să mi le imaginez. O fi poate trândăveală sau un fel de stat cu ochii-n tavan a draperiilor.

Nu ştiu dacă voi descoperi secretul fabricării timpului mental disponibil. Aş vrea doar să identific fazele de formatare şi de captare. La întrebarea: este acest experiment o excelentă scuză pentru a sta degeaba pe canapea, răspund: nu. Nu e vorba de a trăi în faţa televizorului. Ci de a trăi cu el.

La început, nu aveam nimic împotriva televizorului. Două ore pe zi contact vizual direct, plus ceva mai puţin timp fundal sonor. Cred că-mi va trebui ceva timp, un timp constant de expunere, înainte de a obţine ceva, o pistă sau, şi mai bine, un rezultat. Cel mai greu este după-amiaza, mă rog, va fi. Sunt sigură. Pot trişa cu cablul, dar ştiu că asta nu va fi de ajuns. Programele de după-amiază induc singurătate, regrete şi tristeţe, diluate în apă de colonie.

Marţi

Momentan, nimic. Mă ridic din pat între douăsprezece şi două după-amiaza şi nu mă mai ating de radio. Caut imersiunea totală, asta va face procesul mai dur. Mi-e puţin teamă că mă voi plictisi. La ora 16 mi-am dat seama că, dacă mi-aş fi impus să rămân numai în faţa televizorului, fără nici o altă ocupaţie, sigur aş fi abandonat experimentul chiar din această seară. Din cauza după-amiezii, a sacrificării liniştii sale. În clădirea în care locuiesc, toată lumea munceşte, de când bătrânica aceea a murit, curticica şi cele patru etaje sunt cufundate cât e ziua de lungă într-o tăcere înţeleaptă. Înainte aprindeam televizorul doar pe la ora 18. Pentru că nu puteam lupta împotriva vieţii celorlalţi, prichindeii care se întorc de la şcoală, busculadele de pe scări şi fratricidele de la tribunal. Părinţii care se întorc de la serviciu, sacoşele pline de cumpărături care se răstoarnă, la masă imediat, altfel iese cu bătaie. Televizorul ca o paranteză.

Acum nu mai sunt singură, niciodată. Totuşi, e cam plictisitor. Acest experiment ar fi fost util ca instrument terapeutic în cazul unei depresii, dar de data asta mă simt foarte bine. Sunt mai rezistentă, dar deja agasată.

E o problemă de ritm, de volum fluctuant foarte strident şi de flux continuu, îmi pierd echilibrul şi simţul măsurii, nu reuşesc încă să mă adaptez, mă simt greoaie, neîndemânatică, mă doare puţin inima şi am impresia că am rămas pe peron. Nu reuşesc să prind trenul. Ca o omidă cu vagoane, şerpuieşte la infinit, iar eu sunt alături, alături şi în acelaşi loc. Dacă mă urc în el, nu mă aflu înăuntru, ci pe scară, cu degetele încleştate pe rampa de oţel, portiera mă sfidează, închisă, obrazul mi se lipeşte de chiciura de pe geam. Mă gândesc la riturile trecerii, la etnometodologie, la şoriceii albi ai fiului lui Théoriste, la crampa mea, la capitularea mea şi renunţ din trei în trei ore să mai fiu prizonieră.

Cam pe la 6 l-am închis şi m-am băgat în pat. Se aude totdeauna acel mic sunet catifelat care este absorbit când sting televizorul. Cred că este un efect al supraîncălzirii aparatului. Undele intră din nou în cutia scoasă din funcţiune. Legăturile binare sunt sigure. Roua electrostatică se evaporă, liniştea care urmează e cam umedă, iar în anumite seri arogantă.

Aveam telecomanda în mână, aş fi putut să sting televizorul de la distanţă, să-mi rotesc fotoliul cu palma sprijinită de sticla îngălbenită a biroului, să apăs pe butonul roşu, să savurez primul minut al schimbării de atmosferă, să-mi ascult ventriculele zvâcnind; în sfârşit, să ies din cameră. Dar m-am ridicat în picioare, aveam telecomanda în mână, dar m-am ridicat în picioare şi m-am întors. M-am postat în faţă, chiar în faţă. La câţiva centimetri de tânăra Jenifer, care mă informa că revoluţia ei purta numele meu. Am închis ochii, am inspirat şi mi-am întins braţul. Aici şi doar aici degetul meu mare s-a turtit pe dreptunghiul de plastic. Noaptea am visat paste proaspete şi escalop de pui crud, care se mâncau ca la un ospăţ în gara Austerlitz. Se afla acolo un jurnalist, iar martorilor mincinoşi le era foame.

Miercuri & Joi

Nu aveam nici un fel de părere despre televizorul meu. Era doar un obiect util, un produs maro, un produs oarecare, cam scump totuşi. Ocupă prea mult spaţiu şi e inestetic. Îşi găseşte cu greu locul într-o cameră de bonă, e imposibil de controlat de cineva care practică feng shui şi dă o stare de nelinişte pentru că semnifică ceva. Mereu ceva. Atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi. Organizarea spaţiului vital din jur, la burghezi colţul televizorului; uneori îi sunt destinaţi patru pereţi, dar întotdeauna atenţie la distanţă, un soi de baricade, invazie tolerată în centrul căminului, situaţie sub control. În unele case ecranul tronează în capul mesei, unde Jean-Pierre Pernaut ia prânzul. Instalare în centru sau într-un colţ al încăperii, dar ce încăpere. Amenajare în cuplu, este o decizie importantă: unde se pune televizorul.

O problemă spinoasă, ca şi cum aţi stabili de câte ori pe lună veţi cina la mama ta. Pentru că, de când erai mic şi până acum, în orice familie există tata, mama şi televizorul. Orfan sau având părinţi foarte grijulii, trebuie să te acomodezi cu sau fără. Televizor. Complexul lui Oedip, complexul Iocastei, ce se întâmplă cu Creon?

Şi atunci. Care-i de fapt locul televizorului? Când e conectat la cablu. Când nu-i decât aparatul în sine. Când nu-i disponibil şi nici la dispoziţia cuiva. Când e treaz, când fabrică şi difuzează un discurs nesfârşit, din adâncul cubului său urât sau de o platitudine high-techiană. Fereastra deschisă spre o realitate a lumii. O realitate mai obscură şi mult mai mare decât cea a vecinilor mei sau a întregii clădiri. Unde să pui gura iadului, la Sunnydale, la albastrul Paris, unde să aşezi televizorul şi oare se murdăreşte mocheta? În seara asta pe M6: "Şi împotriva contaminării, Danielle e înarmată cu şiretlicuri".

Vineri

Televizorul locuieşte în sufragerie. În dormitor se agită foarte puţin. Acesta nu aparţine propriu-zis zonei rezervate expunerii subiectului la televizor. Împărţim dormitorul; în plus, Igor are propriul lui birou. Igor este iraţional, dar priveşte cu cea mai mare suspiciune televizorul. Am decis că singurele entităţi corporale vii care ar putea fi victimele colaterale inerente desfăşurării sus-menţionatului experiment vor fi pisicile noastre Temesta şi Oneko. Temesta şi Oneko sunt primele fiinţe vii care au manifestat o reacţie de respingere de ordin fiziologic în faţa semnalelor emise de televizor. După două spre zece şi treizeci şi cinci de minute noaptea, atunci când prezentatorul-producător a rostit pentru a douăsprezecea oară consecutiv titlul emisiunii, animăluţele au plecat împreună de pe canapea, refugiindu-se în birou, cu urechile plecate şi protestând vehement la adresa ecranului. Astă seară: "De aceea a venit Brigitte în platoul emisiunii Sans aucun doute. Brigitte, ce aştepţi de la emisiunea Sans aucun doute?"

Sâmbătă

Migrenă. Fiind expusă între douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi, o tot aşteptam de la începutul săptămânii, dar nu bănuiam că va fi atât de violentă. Ochelari, părul strâns, Codoliprane x 6 şi Baume du Tigre. La ora 18, am trecut la neuroleptice, având partea stângă a capului paralizată înăuntru, un fel de greutate muribundă prin care simţeam nişte înţepături dureroase. Plângeam, dar fără nici un folos.

A-ţi petrece sâmbăta seara în faţa televizorului sau alături de el este o activitate utilă, încât constituie în sine o informaţie semnificativă despre ceva. Noaptea de sâmbătă este plină de veselie, angajatul, redevenit om, consumă sex, alcool, droguri şi divertisment. De notat că la Paris înălţimile Castelului dăunează fusului orar şi că acest încântător ritual are loc fără dificultăţi joia, de fapt vinerea, în aşteptarea duminicii. Dacă îşi petrece sâmbăta seara acasă, doar cu glumele lui Laurent Baffie, femeia devine depresivă, iar celibatarul invariabil mitoman. Sâmbăta seara este mare veselie şi la televizor. Atunci poţi vedea sex alcool, droguri şi multe-multe crime, căci asta-i măduva oricărui divertisment. Am gustat de multe ori din această măduvă, cu multă sare şi cu pâine de tot felul, dar degeaba, textura ei nu poate fi schimbată, mereu îmi face greaţă, e ca grăsimea unui cadavru care se răspândeşte călduţă pe limbă, ungând cu un strat gros tot esofagul.

Duminică

Migrena continuă. Mai difuză, nu aşa intensă, capricioasă atunci când începe să se întunece. Am văzut Super Size Me de Morgan Spurlock. La sfârşit, poftă irezistibilă de Big Mac. Am auzit de atâtea ori în această săptămână şi atât de pregnant cuvântul McDonald's, încât am ajuns în situaţia asta. În halul ăsta. Da, de atâtea ori pe săptămână şi de atâţia ani! Când timpul mental este alocat în mod regulat şi pe termen lung aceloraşi mărci, ce tip de mesaj i-ar putea reda starea de pământ necultivat?

Am impresia că-i prea târziu, că terenul meu e patogen, că nu sunt un subiect sănătos şi că ideea e idioată, complet idioată. Nu reuşesc nici măcar să disting lucrurile şi cu atât mai puţin să mi le amintesc. Şi totuşi, am notat: prima săptămână, 154 de ore şi 27 de minute. De asemenea: "Televizorul este o activitate fără memorie".


Piesa 27/27

Nu sunt aici din întâmplare. Hazardul nu există niciodată, cred că aţi înţeles asta. Nu mai ştiu cine sunt şi nici de ce sunt aici. Cu atât mai puţin dacă va rămâne vreun rând în urma mea. Sau dacă paginile vor fi distruse. Nu ştiu mare lucru, poate că nu mai ştiu nimic, dar de un lucru sunt sigură, că am încercat să vă dau informaţii. Informaţii despre realitate. Despre realitatea în care mă aflu.

Rătăcesc din canal în canal, verigă febrilă, plină de rugină. Nu-mi lipseşte nimic, chiar nimic. Sper să-mi diluez tetanosul. Înainte aveam un nume. Un corp şi o iubire. Am spus, căci de asta îmi amintesc: voi fi Santinela. Voi urmări pregătirea creierului. Nu puteam ajunge în laboratorul lui decât făcând pe şoarecele, deşi nu prea voiam. A trecut multă vreme de când pisica mă digeră.

Sunt împreună cu Nicki, poate chiar în Nicki, dar nu vă spun: vino. Vă spun altceva. Că telerealismul este o fază decisivă a autofagiei capitaliste, de exemplu. Că telerealismul organizează activitatea creierului punând în abis acest proces. Că VideodromulTM m-a învins şi că el nu arată numai crima şi tortura. Că prezintă indivizi care se supun acestei pregătiri. N-aţi înţeles de ce trecerea pragului devine istorică. N-aţi observat că până şi cea mai neînsemnată emisiune care se bazează pe mărturii prezintă subiectul fără să spună nimic despre el. Nu v-aţi îngrozit când figurinele spuneau: "personajele pe care vi le vom prezenta". Cred că voi sunteţi responsabili.

Încă de la apariţie, telerealismul îşi are sintaxa proprie. O frazare eliptică. Prenume + "este povestea lui". Telerealismul îi escamotează pe oameni pentru a face din ei nişte poveşti. Poveşti cuprinzând ficţiuni personale care se dizolvă zilnic, pe cât posibil în direct, în marea ficţiune colectivă, cea globală, impusă. Cea în care Căpcăunul este drept şi bun. Cine nu a fost în VideodromTM nu poate şopti am văzut totul, pentru că aici e Hiroshima.

Pregătirea timpului unui creier constă în a prelucra ficţiunile individuale, rotunjindu-le colţurile, pilindu-le asperităţile. În atelier, aşchiile se ard întotdeauna. Priviţi cenuşa din vatră: e rumeguş din mine. Auziţi în depărtare cum lucrează fierăstrăul, nu-i aşa, tăieturile sale sunt mereu extrem de precise, pentru a obţine rotunjimile şi unghiurile marcate, Căpcăunul preferă această unealtă, ca toţi bricolerii.

Ficţiunea colectivă există: voi locuiţi în ea. Căpcăunul va avea mereu dreptate, pentru că el îi scrie capitolele. Mă tem că deja nu mai sunteţi decât un pumn de litere în cartea sa de poveşti. Cea în care anluminurile accentuează morfologia eroilor. Cea în care se spune "să intrăm în război împotriva terorismului", ca şi cum terorismul ar fi o ţară, o naţiune. Cartea în care nişte personaje de ficţiune electrizează mulţimile, declarând "Îi spun şomajului hasta la vista, baby", şi sunt alese să guverneze statul California. Cea în care capetele sunt asigurate că vor fi mereu pline cu păsări moarte.

Mă tem că sunt o veste proastă. Sunt, am mai spus, o globulă roşie, un fir din rochia lui Nicki, deşi mi-am pierdut inima, cunosc toate ţintele: voi nu sunteţi vlăstarele televizorului. Sunteţi fetuşii lui deveniţi conserve, vă îndopaţi cu turtă dulce, pereţii caselor voastre scânteiază de sucuri gastrice. Intestinele Căpcăunului vi se par atât de moi, încât condamnaţi ieşirea lor temporară. Gâtuiţi corbii, aruncaţi asupra stolului negru plase de laşitate, faceţi ca toate câmpiile să dea naştere unor şoareci orbi, fără alarmă, negaţi preţul alibiurilor voastre. Acum faceţi diferenţa între margine şi intestinul gros.

Nu mai sunteţi pe vremuri când eraţi în lume şi se declara: "Nu noi gândim lumea, ci lumea ne gândeşte pe noi". Nu mai sunteţi pe vremuri când a rosti ca o mantra "Nu noi gândim televizorul, ci televizorul ne gândeşte pe noi" ar putea fi de ajuns pentru a rămâne lucid şi a apăra cerebelul. Nu, nu mai suntem câtuşi de puţin în acele vremuri.

Nu încercaţi să negociaţi, terminaţi cu aceste reflexe de mici negustori, nu mai e timpul pentru cuvinte mari şi nici măcar pentru rânduri mici. Nu mai e timp, de altfel. Deloc. Ceasul nu e decât interiorul Căpcăunului, cadranul reprezintă execuţii, iar acele cos, ca nişte buni taxidermişti. Adulmecaţi sunetul de fond, desluşiţi inerţia lipicioasă şi plină de ţepi. "Dorinţa care nu e urmată de acţiune produce pestilenţă": duhoarea asta vine chiar din capetele voastre.

Am fost santinela. Aveam insomnii şi notam, zilnic consemnam spusele şi faptele televizorului. Televizorul realităţii. Cel care vorbeşte un idiom numit neuromarketing. Cel în care toate cortexurile se lasă jupuite în Versuchspersonen. Televizorul este vocea care vă spune să uitaţi că trupul vostru se află într-o pivniţă din Nevers, că aţi văzut totul şi că este interzis să se spună: e inventat.

Nu mai sunteţi pe vremuri când Căpcăunul crea încântătoare decoruri de interior. "Nu există nici o diferenţă între a trăi şi a te uita la televizor", dar televizorul ne vede şi ne priveşte. Şi apetitul Căpcăunului creşte în faţa oricărei iluzii de rezistenţă civilă. Televizorul trăieşte, dar nu mai gândeşte deloc. Nu este decât executantul, infirmiera liberală, pauză pregătitoare între mesaje, venă albăstruie, fluxuri încordate. Acum repetaţi: "mă lasă memoria".

Am fost santinela. Am lăsat în urmă un corp în starea în care voia să-l găsesc când voi intra din nou. Nu mai notez nimic, sunt infiltrarea. Locuiesc în acvariul hipnozelor cathartice, în viscerele şerpuitoare ale marii naraţiuni. Locuiesc într-un organ bolnav, ovarul din Marie Vision. Ca orice proxenet, Căpcăunului îi este frică de loviturile în stomac şi foarte frică de dicţionare. V-am avertizat, încercaţi să vă amintiţi. Vă poate ajuta să ieşiţi din încurcătură pe anumite autostrăzi.

Nu mai sunt decât o parcelă. Ficţiunea colectivă ştie să impună hărţi în chip de teritorii, ideea i se datorează însuşi Căpcăunului. N-am ştiut să-mi protejez creierul, timpul lui este abolit, doar e disponibil. Dar cel puţin, după cum vedeţi, am propria mea naraţiune. Salvaţi-o pe a voastră până nu-i prea târziu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer