Alain Touraine
Lumea femeilor
Traducere de Magda Jeanrenaud
Editura ART, 2007
Orice lucrare care se ocupă de femei trebuie să examineze conflictul dintre universalism şi diferenţialism sau dintre naturalism şi constructivism. Cu atât mai mult cu cât feminismul francez s-a rupt în două, o parte afirmând că bărbatul şi femeia sunt înainte de toate egali, iar cealaltă jumătate insistând mai mult asupra diferenţei dintre bărbat şi femeie. Că astfel de dezbateri îşi află în mod logic locul în istoria ideilor nu ne îndoim. Dar ce departe par a fi ele de analizele concrete! Putem oare alege între universalitate şi diferenţă fără a invoca raporturile de putere?
Am cunoscut un universalism care identifica lumea occidentală, şi doar pe ea, cu valorile universale; înţelegem, în aceste condiţii, că decolonizarea a dus la dezrădăcinarea acestui orgoliu. Însă ostilitatea vizavi de colonialismul occidental a făcut ca mulţi să îmbrăţişeze cauza multiculturalismului, foarte acceptabil când este vorba de apărarea principiului toleranţei, dar care se expune unor dificultăţi insolubile când ne apropiem de relativismul cultural, de vreme ce acesta face ca orice comunicare să devină imposibilă.
Câteva spirite conciliante au propus următoarea formulă: drepturile politice sunt universale; drepturile sociale şi culturale preiau categoriile particulare. Dar cei şi cele care au o minimă cunoaştere a istoriei mişcării muncitoreşti, de pildă, nu pot să nu fie şocaţi, respectiv şocate, de o asemenea dezinvoltură. Pentru că marea dezbatere teoretică şi practică a secolului al XX-lea, înainte şi după nazism, a opus două grupuri de apărători ai drepturilor clasei muncitoare: cei care aşezau în opoziţie drepturile sociale "reale" cu drepturile politice "burgheze", care au alimentat leninismul, cea mai vastă mişcare totalitară a secolului al XX-lea, şi, pe de altă parte, cei care au dorit dintotdeauna să asocieze drepturile politice şi drepturile sociale. Aceştia din urmă au sfârşit prin a triumfa, cel puţin în Europa occidentală şi în ţările Commonwealth-ului, ceea ce a dus la o jumătate de secol de succese pentru social-democraţie, pentru "economia socială de piaţă" şi "modelul social european", care s-au definit prin asocierea drepturilor politice cu drepturile sociale.
Cazul femeilor este cel mai simplu, pentru că ele au cerut dintotdeauna drepturi politice şi, în acelaşi timp, recunoaşterea unei identităţi defel în contradicţie cu "drepturile omului şi ale cetăţeanului", pe care le-am numi astăzi mai curând drepturi umane fundamentale. În plus, ar fi inutil să vorbim de comunitarism în privinţa femeilor, din raţiuni de bun simţ care au fost deja clar enunţate de Simone de Beauvoir: femeile, care există pretutindeni, nu formează o comunitate. Femeile, aminteşte Simone de Beauvoir, au fost constant dominate. În cel mai bun caz, ele au fost tratate într-un mod ce nu vădeşte recunoaşterea vreunei diferenţe, ci a unei situaţii şi a conştiinţei unei dependenţe extreme vizavi de bărbat. Această situaţie trimite la replica sartriană: femeile trebuie să iasă din ele însele, să devină subiecţi prin construirea unui spaţiu de libertate capabil să se împotrivească reţelei de dependenţe gestionate de bărbaţi. Rezultatele noastre se înscriu mult mai mult în această perspectivă decât în câmpul dezbaterii dintre universal şi particular.
Femeile pe care le-am intervievat nu ne-au vorbit despre diferenţe. Înainte de orice, pentru că ele se definesc în raport cu ele însele. Ele răspund astfel criticii formulate de Simone de Beauvoir, care vedea în statutul acelui "altul" principiul dependenţei femeilor. Dar, cum am mai spus, a vorbi despre sine nu înseamnă să te închizi în viaţa privată, chiar dacă, în cazul femeilor, noutatea atitudinilor lor provine din aceea că, pentru ele, viaţa privată invadează viaţa publică şi determină participarea lor la aceasta. Afirmarea de sine este asociată cu respingerea a tot ceea ce reneagă femeia în calitate de subiect. Ceea nu se reduce la negarea diferenţei.
Contează aşadar dreptul la diferenţă, accentul căzând pe ideea de drept, adică de acţiune legitimă. Chiar dacă orientarea comunitaristă s-a exprimat arareori în grupurile noastre de lucru, trebuie să o respingem cu fermitate. Ea a cunoscut forme în principiu moderate în Marea Britanie, unde autorităţile au considerat că apartenenţa, gestionată într-o manieră foarte autonomă, la o comunitate constituia o treaptă intermediară în procesul de integrare, care trebuia să fie cu atât mai lesnicios, cu cât imigranţii erau de cele mai multe ori anglofoni şi originari din ţările Commonwealth-ului. Atentatele comise la Paris şi în alte ţări, apoi distrugerea celor două Turnuri Gemene de la New York şi, mai recent, masacrele de la Madrid şi cele din 7 iulie 2005 de la Londra, au dus la conştientizarea faptului că preocuparea, foarte pozitivă, de a apăra diversitatea culturală nu poate, adăpostindu-se în spatele unei false naivităţi, să ignore intoleranţa, chemarea la războiul sfânt şi la teroare, replierea ostilă în comunităţi care rezistă unei societăţi unde nu-şi mai află locul. Sensul pe care cuvântul comunitarism l-a dobândit într-o celebră polemică a fost depăşit foarte rapid, chiar şi în Olanda, ţară prin excelenţă tolerantă, unde asasinatul lui Theo van Gogh a provocat vii reacţii naţional-populare.
Frontiera dintre sensul pozitiv şi cel negativ al acestui comunitarism este uşor de trasat: cei ce-şi plasează apartenenţa comunitară în interiorul legilor care respectă drepturile individuale ale fiecăruia în registru universalist se despart categoric de cei ce acordă prioritate comunităţii. Nu de puţine ori, religiile au instituit în trecut comunităţi care refuzau principiile democraţiei şi, în special, separarea puterii spirituale de puterea temporală. Iar mişcarea pentru libertăţile politice din Europa s-a construit chiar pe baza luptei puterii temporale împotriva puterii papilor.
Chiar dacă acea concepţie franceză asupra laicităţii s-a dovedit (şi este încă adesea) prea îngustă şi prea "clericală" şi tentativele Franţei de a închide religia în sfera privată au fost uneori condamnate - ceea ce nici o religie nu are cum să accepte -, comisia STASI, reunită pentru a recomanda acceptarea sau interdicţia (care era starea de fapt) purtării voalului în şcoala publică, a avut dreptate să acorde prioritate afirmării drepturilor universale ale cetăţeanului asupra dreptului la afirmarea publică a identităţilor culturale. Iar Marea Britanie însăşi a reacţionat împotriva facilităţilor de acţiune şi expresie pe care le acordase islamiştilor. Această opţiune impune însă invocarea, cât mai curând cu putinţă, a diversităţii culturale.
Autocritica ţărilor colonialiste şi imperialiste a fost necesară, însă nu putem aproba orice tip de comportament pentru simplul motiv că emană dinspre victimele, vechi sau noi, ale dominaţiei străine. Este oare atât de greu să asumăm condamnarea comunitarismului, dar şi a ideologiei războiului şi a expansionismului dezvoltată astăzi de Statele Unite, altfel spus cea care a fost invocată de preşedintele George W. Bush în momentul invaziei Irakului? (...)
Mi se reproşează că aş uita că majoritatea femeilor sunt străine de temele despre care vorbesc, tot aşa cum mi se reproşează şi mai des că asemenea preocupări nu pot fi decât cele ale unor femei care au timp şi suficiente resurse pentru a nu trebui să alerge zilnic de la supermarket la şcoală să-şi ia copiii. În fine, alţii susţin că observaţiile mele ţin de marea epocă feministă şi că femeile tinere au o aversiune atât de mare pentru politică, încât ele sunt foarte puţin preocupate de temele feministe.
Aş dori să răspund pe scurt acestor obiecţii, care, de cele mai multe ori, nu sunt altceva decât expresia unor prejudecăţi. Femeile cu care am lucrat nu aparţineau categoriilor privilegiate. Oricum ar sta lucrurile, mă surprinde că unii încă mai sugerează că doar bogaţii au idei, ca şi cum ideile ar fi un lux.
Doresc însă să mă poziţionez mult dincolo de acest tip de obiecţii. Am decis să-mi întemeiez analizele pe documente, adică pe spusele femeilor. Consider că metoda aceasta mi-a permis să merg mult mai departe decât descrierile şi concluziile cel mai frecvent propuse. Densitatea acestei cercetări a avut însă un preţ: ea pare că se concentrează pe tot ce este mai privat în viaţa femeilor şi, ca atare, că ar fi fragilizată de absenţa angajării colective şi chiar a conştiinţei dimensiunilor politice, culturale sau ecologice ale problemelor evocate.
Nu sunt în măsură să întreprind o cercetare analogă în alte părţi ale lumii sau în situaţii mai dificile decât cele din Franţa. Dar aş dori ca alţii să o facă, pentru că am multe motive să cred că rezultatele obţinute s-ar apropia de cele prezentate aici. Motivul cel mai personal şi cel mai puternic este că am participat la o sumă de cercetări asupra femeilor, efectuate simultan în Brazilia şi Chile şi conduse în special de François Dubet. În campamentos chiliene, ca şi în comunidades ecclesiais de base din Brazilia, femeile, care se asociaseră pentru apărarea intereselor lor şi ale copiilor lor (proveniţi de foarte multe ori din familii monoparentale) vorbeau între ele şi despre sexualitatea lor şi despre raporturile lor cu bărbaţii. Chiar şi la Paris, în interiorul mişcării imigranţilor fără acte de rezidenţă, aşa-numiţii sans-papiers, mişcare ce a dus la ocuparea bisericii Saint-Bernard - declanşând astfel o brutală represiune poliţienească -, s-a format un grup de femei, numit sans-papières de către una din liderele principale ale mişcării, Madgidène Cissé, şi care a reuşit să participe la lupta comună, dar şi să afirme conştiinţa propriei dependenţe vizavi de bărbaţi. Într-un spirit foarte diferit, am ascultat în mai multe ţări şi mai pe îndelete în Taiwan cum sindicalistele argumentau ideea că erau proletare ale sexului. Fiecare din aceste exemple este limitat, dar, luate laolaltă, şi în contextul multiplicării departamentelor de studii feminine din universităţile latino-americane pe care le-am vizitat, ele ne incită să pornim în căutarea unei conştiinţe şi a unei acţiuni feminine, care, dincolo de diferenţele considerabile dintre o situaţie sau alta, sunt identice.
Schimbând acum direcţia, cred că am arătat că reflecţia mea nu s-a limitat la Franţa. Sunt conştient de prezenţa, mult mai manifestă, a temelor feminine în ţările scandinave, în Marea Britanie şi în Canada - dar şi în Québec-ul francofon. În fine, cum să nu amintim tot ce datorăm mişcării şi gândirii feministe din Statele Unite, care au cucerit, în ţara lor şi în afara ei, o influenţă intelectuală considerabilă şi durabilă?
Desigur că natura rezultatelor obţinute de noi nu ne permite să emitem judecăţi valabile pentru ansamblul populaţiei feminine de pe întreaga planetă sau chiar dintr-o singură ţară, şi nici nu am această pretenţie. În schimb, ea ne obligă să recunoaştem importanţa comportamentelor pozitive, novatoare, ale acestor femei, care, de multe ori, nu sunt văzute decât ca nişte victime. Interviurile realizate de noi nu au fost legate de situaţii locale şi cu atât mai puţin de viaţa politică a ţării repondentelor. Dimpotrivă, ele au scos la lumină o conştiinţă a sinelui definită în termeni generali. Formele de trecere (sau de netrecere) la acţiunea colectivă sunt cele care pot varia cel mai mult de la o situaţie naţională la alta. Nu este prin urmare ilegitim să adoptăm ipoteza că în lumea actuală ar exista o mişcare generală de transformare culturală, care modifică raporturile femeilor cu bărbaţii şi cu ele însele.
Toate rezervele ce ar putea fi invocate împotriva unei concluzii atât copleşitoare trebuie ascultate cu atenţie, însă riscurile trebuiau asumate în funcţie de natura rezultatelor obţinute. Propriu societăţilor occidentale este faptul că spusele femeilor se fac auzite în momentul epuizării unui anumit tip de modernizare, ceea ce le conferă o tonalitate pe care este puţin probabil să o regăsim într-un alt context. În aceste societăţi îmbătrânite, fragilizate şi, în acelaşi timp, îmblânzite, o idee colectivă îşi face loc cu forţă: necesitatea combaterii efectelor negative ale modernizării, care a creat forme extreme de dominaţie şi care a distrus natura, cucerind-o. Încercăm să recompunem experienţa colectivă şi individuală care a fost sfărâmată, să refacem legăturile dintre termenii aşezaţi în opoziţie în fazele anterioare ale modernizării: corp şi spirit, interese şi emoţii, diferenţă şi identitate. Iată marele proiect al lumii prezentului, cel de care depinde supravieţuirea noastră, cum afirmă apăsat militanţii ecologiei politice. În interiorul noii orientări a societăţilor noastre, atenţia ni s-a concentrat pe o problemă centrală: cine sunt actorii acestei reconstruiri? Cine ocupă acum locul central, cel al muncitorilor manuali din societatea industrială sau, într-un trecut mai îndepărtat, cel al negustorilor care au distrus sistemul feudal?
Răspunsul meu este că femeile ocupă acest loc central, pentru că ele au fost victimele integrale ale polarizării societăţilor, ce au cumulat toate resursele în mâinile unei elite conducătoare alcătuite din bărbaţi cu pielea albă, adulţi, stăpâni sau proprietari ai tuturor tipurilor de venituri şi purtători de arme. Aşa încât, private de subiectivitate, definite de funcţiile lor mai mult decât de conştiinţa lor, femeile au fost considerate ca nişte non-actori.
Pentru a verifica această ipoteză, am ascultat şi interogat vocile femeilor, demers destul de puţin frecvent, dat fiind că, de cele mai multe ori, se vorbeşte despre victime ca şi când ele ar fi reduse la tăcere, nu înzestrate cu darul vorbirii. Demersul urmat aici, care trebuie perceput cu limitele, dar şi cu originalitatea sa, constă în a arăta că noua afirmare de sine a femeilor este direct şi profund legată de răsturnarea culturală pe care tocmai am evocat-o. Contraponderea a ceea ce face din femei cele mai importante actriţe sociale constă în faptul că acţiunea lor nu se încadrează în tipologia unei mişcări sociale, cum a fost cazul, până de curând, al înseşi mişcării feministe. Conştiinţa feminină şi mutaţia socială nu mai sunt separabile, iar femeile alcătuiesc mai curând o mişcare culturală, decât o mişcare socială.
O altă critică: mi se reproşează că aş acorda o importanţă excesivă conştiinţei feminine, tocmai în momentul în care luptele feministe şi-au pierdut radicalitatea şi vizibilitatea. De ce am vedea în femei figurile centrale ale societăţii noastre, în timp ce inegalităţile sporesc, violenţa se intensifică la nivel internaţional, iar armatele şi terorismele se înfruntă? De ce să nu acordăm marilor dezbateri politice importanţa pe care o merită şi anume că ele caută să combine unitatea şi diversitatea, inovaţia şi tradiţia? La urma urmelor, cei sau cele care refuză cel mai categoric maniera mea de abordare sunt şi cei şi cele care cred că dimensiunea genului dispare treptat din viaţa socială.
Răspund la aceste obiecţii reamintind cele două ipoteze pe care le-am prezentat şi a căror validitate sper că am demonstrat-o. Cea dintâi afirmă că, în tipul nostru de societate, femeile nu sunt doar nişte victime; ele sunt, într-o măsură şi mai mare, nişte actriţe, care-şi afirmă rolul cu o vigoare arareori întâlnită la alte categorii sociale. Tot aşa cum existenţa unei mişcări muncitoreşti a fost identificată acolo unde unii nu vedeau decât efectele crizelor capitalismului, eu cred că am reuşit să fac să se audă voci mult mai afirmative şi încrezătoare în ele însele decât se anticipase. Cea de-a doua ipoteză susţine că femeile aşează noul lor rol într-un proces de răsturnare socială care ne face să trecem de la o societate al cărei dinamism decurge din acumularea resurselor în câteva mâini şi este frământat, în consecinţă, de tensiuni interne foarte puternice, către un alt tip de societate, ce se străduieşte să ţeasă la loc ce a fost sfâşiat şi să excludă opţiunile anterioare brutale, prin căutarea unor soluţii ce provoacă reacţii ambivalente, uneori greu de asumat, dar de preferat opţiunilor radicale, nu de puţini considerate ca fiind insuportabile. De aceea şi apăr eu ideea că dezbaterile şi conflictele care se învârt în jurul situaţiei, acţiunii şi drepturilor femeilor sunt actualmente şi cele mai importante. Lucru ce trebuie afirmat cu atât mai multă forţă, cu cât luptele feministe par să treacă în planul al doilea al actualităţii.
Răsturnarea care face ca o societate de conchistadori ai lumii să treacă la o societate a construirii sinelui a determinat înlocuirea societăţii bărbaţilor prin societatea femeilor. Nu există nici un motiv să credem că aşezarea în inferioritate a femeilor ar putea să facă acum loc egalităţii. Femeile au astăzi o capacitate mai mare decât bărbaţii de a se comporta în calitate de subiecţi. Pentru că ele sunt purtătoarele idealului istoric al recompunerii lumii şi al depăşirii vechilor dualisme şi, concomitent, pentru că îşi asumă mai direct corpul, rolul de creatoare ale vieţii, propria sexualitate.
Am trăit o lungă perioadă în care bărbaţii au gestionat istoricitatea şi au creat conştiinţa sinelui. Acum, de mai multe decenii deja şi pentru o durată nedeterminată, poate fără sfârşit previzibil, ne aflăm într-o societate şi trăim vieţi individuale al căror "sens" se află mai curând în mâinile, în mintea şi sexul femeilor, decât în mâinile, în mintea şi sexul bărbaţilor.
Într-un cuvânt, acum este important să decidem: pentru că are o definiţie care nu este pe de-a-ntregul socială, categoria femeilor este cumva mai slabă decât o alta, cu un conţinut nemijlocit social, economic sau cultural? Sau, dimpotrivă, trebuie să susţinem că este necesar ca femeile să fie aşezate deasupra grupurilor sociale reale, a intereselor şi a formelor lor de acţiune colectivă, în calitatea lor de categorie şi agenţi situaţi deasupra bărbaţilor, pentru că promovează probleme şi orientări culturale mai fundamentale? Mulţi au ales primul răspuns, în special marxiştii, iar în zilele noastre, toţi cei şi cele care apără multiculturalismul, fie că acesta se orientează spre diferenţa actorilor sau spre combaterea unei dominaţii.
Eu mă număr categoric printre cei care aleg cel de-al doilea răspuns, fără a subevalua în vreun fel problemele identităţii culturale, atunci când aceasta caută să se afirme. Universalismul, în care eu văd un atribut central al modernităţii, este sinonim cu apărarea drepturilor individuale, dar şi cu rezultatele obţinute de ştiinţă. Iar importanţa supremă a feminismului constă în aceea că, dincolo de luptele împotriva inegalităţii şi nedreptăţilor, a formulat şi apărat drepturile fundamentale ale fiecărei femei în parte, care pot fi rezumate într-o formulă centrală: dreptul de a fi un individ liber, adică să te gestionezi în funcţie de propriile orientări şi de respectul pentru propriile capabilities, cum spunea Amartya Sen, termen pe care Paul Ricœur l-a tradus excelent prin "pouvoir être", capacitatea de a exista. Acest individualism universalist, situat în miezul spiritului Luminilor, nu este specific doar pentru o cultură particulară, şi anume cea a Europei secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. El face într-atât parte din definiţia modernităţii, încât importanţa centrală pe care i-o recunosc reprezintă un alt mod de a aminti că ideea de modernitate o impune pe cea de pluralitate a căilor de modernizare.
Trebuie să mai adaug câteva cuvinte pentru a răspunde obiecţiei cum că un bărbat nu ar putea fi un bun analist al situaţiei şi acţiunii femeilor. Sunt în mare parte de acord cu această judecată, confirmată de faptul că aproape toate cărţile interesante consacrate femeilor au fost scrise de femei. Nu doar pentru că femeile au o sensibilitate mai mare faţă de problemele care le ating mai direct, ci şi pentru că, fără luptele duse de femei în favoarea propriei cauze, ansamblul reflecţiilor actuale, inclusiv ale mele, nu s-ar fi putut dezvolta. În schimb, femeile şi bărbaţii se află la egalitate când este vorba de a decide locul problemelor feminine în ansamblul problematicilor şi a schimbărilor unei culturi. Dacă acceptăm acest punct de vedere, nu avem nici un motiv special să afirmăm că o cercetare întreprinsă de un bărbat ar fi în chip necesar mai bună sau mai puţin bună decât cercetările întreprinse de femei. Nu depinde oare valoarea unei cercetări mai mult de calitatea ipotezelor şi a metodelor de demonstraţie decât de personalitatea cercetătorului?
Principala raţiune de a fi a acestei cărţi este, am mai spus-o, de a aduce o contribuţie concretă la apărarea unei sociologii care nu se mai defineşte ca studiu al sistemelor sociale, ci al actorilor, ceea ce nu se reduce la acelaşi lucru dacă definim actorul ca pe o fiinţă alcătuită din drepturi, definiţie ce se aplică şi laturii umbrite a acţiunii sociale, cea care distruge individul în numele unei ordini, unei comunităţi de interese sau chiar a raţiunii.
Părăsim un secol în mare parte dominat de totalitarisme, de războaie civile internaţionale, de eliminarea minorităţilor şi distrugerea libertăţilor personale. Creşterea nivelului de trai şi de educaţie în unele părţi ale lumii şi răspândirea instituţiilor democratice sunt impresionante, însă distrugerea în masă este cea care a marcat în profunzime secolul ce tocmai s-a încheiat şi care ne oferă şi cele mai puternice raţiuni de a apăra libertatea şi drepturile.
Istoria femeilor a fost, la rândul ei, dominată de refuzul de a li se recunoaşte drepturile şi subiectivitatea. De aici decurge şi nevoia ce se face simţită în toate domeniile şi în toate regiunile lumii de a asculta vocile, de a analiza acţiunile colective preocupate de drepturile lor fundamentale, în special când acestea din urmă sunt strivite de forţele răului, care le impun femeilor valori, norme şi forme de viaţă în numele unui interes superior sau a pretinsei superiorităţi "naturale" a bărbaţilor.
Lumea femeilor
Traducere de Magda Jeanrenaud
Editura ART, 2007
*****
Fragment
Fragment
Orice lucrare care se ocupă de femei trebuie să examineze conflictul dintre universalism şi diferenţialism sau dintre naturalism şi constructivism. Cu atât mai mult cu cât feminismul francez s-a rupt în două, o parte afirmând că bărbatul şi femeia sunt înainte de toate egali, iar cealaltă jumătate insistând mai mult asupra diferenţei dintre bărbat şi femeie. Că astfel de dezbateri îşi află în mod logic locul în istoria ideilor nu ne îndoim. Dar ce departe par a fi ele de analizele concrete! Putem oare alege între universalitate şi diferenţă fără a invoca raporturile de putere?
Am cunoscut un universalism care identifica lumea occidentală, şi doar pe ea, cu valorile universale; înţelegem, în aceste condiţii, că decolonizarea a dus la dezrădăcinarea acestui orgoliu. Însă ostilitatea vizavi de colonialismul occidental a făcut ca mulţi să îmbrăţişeze cauza multiculturalismului, foarte acceptabil când este vorba de apărarea principiului toleranţei, dar care se expune unor dificultăţi insolubile când ne apropiem de relativismul cultural, de vreme ce acesta face ca orice comunicare să devină imposibilă.
Câteva spirite conciliante au propus următoarea formulă: drepturile politice sunt universale; drepturile sociale şi culturale preiau categoriile particulare. Dar cei şi cele care au o minimă cunoaştere a istoriei mişcării muncitoreşti, de pildă, nu pot să nu fie şocaţi, respectiv şocate, de o asemenea dezinvoltură. Pentru că marea dezbatere teoretică şi practică a secolului al XX-lea, înainte şi după nazism, a opus două grupuri de apărători ai drepturilor clasei muncitoare: cei care aşezau în opoziţie drepturile sociale "reale" cu drepturile politice "burgheze", care au alimentat leninismul, cea mai vastă mişcare totalitară a secolului al XX-lea, şi, pe de altă parte, cei care au dorit dintotdeauna să asocieze drepturile politice şi drepturile sociale. Aceştia din urmă au sfârşit prin a triumfa, cel puţin în Europa occidentală şi în ţările Commonwealth-ului, ceea ce a dus la o jumătate de secol de succese pentru social-democraţie, pentru "economia socială de piaţă" şi "modelul social european", care s-au definit prin asocierea drepturilor politice cu drepturile sociale.
Cazul femeilor este cel mai simplu, pentru că ele au cerut dintotdeauna drepturi politice şi, în acelaşi timp, recunoaşterea unei identităţi defel în contradicţie cu "drepturile omului şi ale cetăţeanului", pe care le-am numi astăzi mai curând drepturi umane fundamentale. În plus, ar fi inutil să vorbim de comunitarism în privinţa femeilor, din raţiuni de bun simţ care au fost deja clar enunţate de Simone de Beauvoir: femeile, care există pretutindeni, nu formează o comunitate. Femeile, aminteşte Simone de Beauvoir, au fost constant dominate. În cel mai bun caz, ele au fost tratate într-un mod ce nu vădeşte recunoaşterea vreunei diferenţe, ci a unei situaţii şi a conştiinţei unei dependenţe extreme vizavi de bărbat. Această situaţie trimite la replica sartriană: femeile trebuie să iasă din ele însele, să devină subiecţi prin construirea unui spaţiu de libertate capabil să se împotrivească reţelei de dependenţe gestionate de bărbaţi. Rezultatele noastre se înscriu mult mai mult în această perspectivă decât în câmpul dezbaterii dintre universal şi particular.
Femeile pe care le-am intervievat nu ne-au vorbit despre diferenţe. Înainte de orice, pentru că ele se definesc în raport cu ele însele. Ele răspund astfel criticii formulate de Simone de Beauvoir, care vedea în statutul acelui "altul" principiul dependenţei femeilor. Dar, cum am mai spus, a vorbi despre sine nu înseamnă să te închizi în viaţa privată, chiar dacă, în cazul femeilor, noutatea atitudinilor lor provine din aceea că, pentru ele, viaţa privată invadează viaţa publică şi determină participarea lor la aceasta. Afirmarea de sine este asociată cu respingerea a tot ceea ce reneagă femeia în calitate de subiect. Ceea nu se reduce la negarea diferenţei.
Contează aşadar dreptul la diferenţă, accentul căzând pe ideea de drept, adică de acţiune legitimă. Chiar dacă orientarea comunitaristă s-a exprimat arareori în grupurile noastre de lucru, trebuie să o respingem cu fermitate. Ea a cunoscut forme în principiu moderate în Marea Britanie, unde autorităţile au considerat că apartenenţa, gestionată într-o manieră foarte autonomă, la o comunitate constituia o treaptă intermediară în procesul de integrare, care trebuia să fie cu atât mai lesnicios, cu cât imigranţii erau de cele mai multe ori anglofoni şi originari din ţările Commonwealth-ului. Atentatele comise la Paris şi în alte ţări, apoi distrugerea celor două Turnuri Gemene de la New York şi, mai recent, masacrele de la Madrid şi cele din 7 iulie 2005 de la Londra, au dus la conştientizarea faptului că preocuparea, foarte pozitivă, de a apăra diversitatea culturală nu poate, adăpostindu-se în spatele unei false naivităţi, să ignore intoleranţa, chemarea la războiul sfânt şi la teroare, replierea ostilă în comunităţi care rezistă unei societăţi unde nu-şi mai află locul. Sensul pe care cuvântul comunitarism l-a dobândit într-o celebră polemică a fost depăşit foarte rapid, chiar şi în Olanda, ţară prin excelenţă tolerantă, unde asasinatul lui Theo van Gogh a provocat vii reacţii naţional-populare.
Frontiera dintre sensul pozitiv şi cel negativ al acestui comunitarism este uşor de trasat: cei ce-şi plasează apartenenţa comunitară în interiorul legilor care respectă drepturile individuale ale fiecăruia în registru universalist se despart categoric de cei ce acordă prioritate comunităţii. Nu de puţine ori, religiile au instituit în trecut comunităţi care refuzau principiile democraţiei şi, în special, separarea puterii spirituale de puterea temporală. Iar mişcarea pentru libertăţile politice din Europa s-a construit chiar pe baza luptei puterii temporale împotriva puterii papilor.
Chiar dacă acea concepţie franceză asupra laicităţii s-a dovedit (şi este încă adesea) prea îngustă şi prea "clericală" şi tentativele Franţei de a închide religia în sfera privată au fost uneori condamnate - ceea ce nici o religie nu are cum să accepte -, comisia STASI, reunită pentru a recomanda acceptarea sau interdicţia (care era starea de fapt) purtării voalului în şcoala publică, a avut dreptate să acorde prioritate afirmării drepturilor universale ale cetăţeanului asupra dreptului la afirmarea publică a identităţilor culturale. Iar Marea Britanie însăşi a reacţionat împotriva facilităţilor de acţiune şi expresie pe care le acordase islamiştilor. Această opţiune impune însă invocarea, cât mai curând cu putinţă, a diversităţii culturale.
Autocritica ţărilor colonialiste şi imperialiste a fost necesară, însă nu putem aproba orice tip de comportament pentru simplul motiv că emană dinspre victimele, vechi sau noi, ale dominaţiei străine. Este oare atât de greu să asumăm condamnarea comunitarismului, dar şi a ideologiei războiului şi a expansionismului dezvoltată astăzi de Statele Unite, altfel spus cea care a fost invocată de preşedintele George W. Bush în momentul invaziei Irakului? (...)
Mi se reproşează că aş uita că majoritatea femeilor sunt străine de temele despre care vorbesc, tot aşa cum mi se reproşează şi mai des că asemenea preocupări nu pot fi decât cele ale unor femei care au timp şi suficiente resurse pentru a nu trebui să alerge zilnic de la supermarket la şcoală să-şi ia copiii. În fine, alţii susţin că observaţiile mele ţin de marea epocă feministă şi că femeile tinere au o aversiune atât de mare pentru politică, încât ele sunt foarte puţin preocupate de temele feministe.
Aş dori să răspund pe scurt acestor obiecţii, care, de cele mai multe ori, nu sunt altceva decât expresia unor prejudecăţi. Femeile cu care am lucrat nu aparţineau categoriilor privilegiate. Oricum ar sta lucrurile, mă surprinde că unii încă mai sugerează că doar bogaţii au idei, ca şi cum ideile ar fi un lux.
Doresc însă să mă poziţionez mult dincolo de acest tip de obiecţii. Am decis să-mi întemeiez analizele pe documente, adică pe spusele femeilor. Consider că metoda aceasta mi-a permis să merg mult mai departe decât descrierile şi concluziile cel mai frecvent propuse. Densitatea acestei cercetări a avut însă un preţ: ea pare că se concentrează pe tot ce este mai privat în viaţa femeilor şi, ca atare, că ar fi fragilizată de absenţa angajării colective şi chiar a conştiinţei dimensiunilor politice, culturale sau ecologice ale problemelor evocate.
Nu sunt în măsură să întreprind o cercetare analogă în alte părţi ale lumii sau în situaţii mai dificile decât cele din Franţa. Dar aş dori ca alţii să o facă, pentru că am multe motive să cred că rezultatele obţinute s-ar apropia de cele prezentate aici. Motivul cel mai personal şi cel mai puternic este că am participat la o sumă de cercetări asupra femeilor, efectuate simultan în Brazilia şi Chile şi conduse în special de François Dubet. În campamentos chiliene, ca şi în comunidades ecclesiais de base din Brazilia, femeile, care se asociaseră pentru apărarea intereselor lor şi ale copiilor lor (proveniţi de foarte multe ori din familii monoparentale) vorbeau între ele şi despre sexualitatea lor şi despre raporturile lor cu bărbaţii. Chiar şi la Paris, în interiorul mişcării imigranţilor fără acte de rezidenţă, aşa-numiţii sans-papiers, mişcare ce a dus la ocuparea bisericii Saint-Bernard - declanşând astfel o brutală represiune poliţienească -, s-a format un grup de femei, numit sans-papières de către una din liderele principale ale mişcării, Madgidène Cissé, şi care a reuşit să participe la lupta comună, dar şi să afirme conştiinţa propriei dependenţe vizavi de bărbaţi. Într-un spirit foarte diferit, am ascultat în mai multe ţări şi mai pe îndelete în Taiwan cum sindicalistele argumentau ideea că erau proletare ale sexului. Fiecare din aceste exemple este limitat, dar, luate laolaltă, şi în contextul multiplicării departamentelor de studii feminine din universităţile latino-americane pe care le-am vizitat, ele ne incită să pornim în căutarea unei conştiinţe şi a unei acţiuni feminine, care, dincolo de diferenţele considerabile dintre o situaţie sau alta, sunt identice.
Schimbând acum direcţia, cred că am arătat că reflecţia mea nu s-a limitat la Franţa. Sunt conştient de prezenţa, mult mai manifestă, a temelor feminine în ţările scandinave, în Marea Britanie şi în Canada - dar şi în Québec-ul francofon. În fine, cum să nu amintim tot ce datorăm mişcării şi gândirii feministe din Statele Unite, care au cucerit, în ţara lor şi în afara ei, o influenţă intelectuală considerabilă şi durabilă?
Desigur că natura rezultatelor obţinute de noi nu ne permite să emitem judecăţi valabile pentru ansamblul populaţiei feminine de pe întreaga planetă sau chiar dintr-o singură ţară, şi nici nu am această pretenţie. În schimb, ea ne obligă să recunoaştem importanţa comportamentelor pozitive, novatoare, ale acestor femei, care, de multe ori, nu sunt văzute decât ca nişte victime. Interviurile realizate de noi nu au fost legate de situaţii locale şi cu atât mai puţin de viaţa politică a ţării repondentelor. Dimpotrivă, ele au scos la lumină o conştiinţă a sinelui definită în termeni generali. Formele de trecere (sau de netrecere) la acţiunea colectivă sunt cele care pot varia cel mai mult de la o situaţie naţională la alta. Nu este prin urmare ilegitim să adoptăm ipoteza că în lumea actuală ar exista o mişcare generală de transformare culturală, care modifică raporturile femeilor cu bărbaţii şi cu ele însele.
Toate rezervele ce ar putea fi invocate împotriva unei concluzii atât copleşitoare trebuie ascultate cu atenţie, însă riscurile trebuiau asumate în funcţie de natura rezultatelor obţinute. Propriu societăţilor occidentale este faptul că spusele femeilor se fac auzite în momentul epuizării unui anumit tip de modernizare, ceea ce le conferă o tonalitate pe care este puţin probabil să o regăsim într-un alt context. În aceste societăţi îmbătrânite, fragilizate şi, în acelaşi timp, îmblânzite, o idee colectivă îşi face loc cu forţă: necesitatea combaterii efectelor negative ale modernizării, care a creat forme extreme de dominaţie şi care a distrus natura, cucerind-o. Încercăm să recompunem experienţa colectivă şi individuală care a fost sfărâmată, să refacem legăturile dintre termenii aşezaţi în opoziţie în fazele anterioare ale modernizării: corp şi spirit, interese şi emoţii, diferenţă şi identitate. Iată marele proiect al lumii prezentului, cel de care depinde supravieţuirea noastră, cum afirmă apăsat militanţii ecologiei politice. În interiorul noii orientări a societăţilor noastre, atenţia ni s-a concentrat pe o problemă centrală: cine sunt actorii acestei reconstruiri? Cine ocupă acum locul central, cel al muncitorilor manuali din societatea industrială sau, într-un trecut mai îndepărtat, cel al negustorilor care au distrus sistemul feudal?
Răspunsul meu este că femeile ocupă acest loc central, pentru că ele au fost victimele integrale ale polarizării societăţilor, ce au cumulat toate resursele în mâinile unei elite conducătoare alcătuite din bărbaţi cu pielea albă, adulţi, stăpâni sau proprietari ai tuturor tipurilor de venituri şi purtători de arme. Aşa încât, private de subiectivitate, definite de funcţiile lor mai mult decât de conştiinţa lor, femeile au fost considerate ca nişte non-actori.
Pentru a verifica această ipoteză, am ascultat şi interogat vocile femeilor, demers destul de puţin frecvent, dat fiind că, de cele mai multe ori, se vorbeşte despre victime ca şi când ele ar fi reduse la tăcere, nu înzestrate cu darul vorbirii. Demersul urmat aici, care trebuie perceput cu limitele, dar şi cu originalitatea sa, constă în a arăta că noua afirmare de sine a femeilor este direct şi profund legată de răsturnarea culturală pe care tocmai am evocat-o. Contraponderea a ceea ce face din femei cele mai importante actriţe sociale constă în faptul că acţiunea lor nu se încadrează în tipologia unei mişcări sociale, cum a fost cazul, până de curând, al înseşi mişcării feministe. Conştiinţa feminină şi mutaţia socială nu mai sunt separabile, iar femeile alcătuiesc mai curând o mişcare culturală, decât o mişcare socială.
O altă critică: mi se reproşează că aş acorda o importanţă excesivă conştiinţei feminine, tocmai în momentul în care luptele feministe şi-au pierdut radicalitatea şi vizibilitatea. De ce am vedea în femei figurile centrale ale societăţii noastre, în timp ce inegalităţile sporesc, violenţa se intensifică la nivel internaţional, iar armatele şi terorismele se înfruntă? De ce să nu acordăm marilor dezbateri politice importanţa pe care o merită şi anume că ele caută să combine unitatea şi diversitatea, inovaţia şi tradiţia? La urma urmelor, cei sau cele care refuză cel mai categoric maniera mea de abordare sunt şi cei şi cele care cred că dimensiunea genului dispare treptat din viaţa socială.
Răspund la aceste obiecţii reamintind cele două ipoteze pe care le-am prezentat şi a căror validitate sper că am demonstrat-o. Cea dintâi afirmă că, în tipul nostru de societate, femeile nu sunt doar nişte victime; ele sunt, într-o măsură şi mai mare, nişte actriţe, care-şi afirmă rolul cu o vigoare arareori întâlnită la alte categorii sociale. Tot aşa cum existenţa unei mişcări muncitoreşti a fost identificată acolo unde unii nu vedeau decât efectele crizelor capitalismului, eu cred că am reuşit să fac să se audă voci mult mai afirmative şi încrezătoare în ele însele decât se anticipase. Cea de-a doua ipoteză susţine că femeile aşează noul lor rol într-un proces de răsturnare socială care ne face să trecem de la o societate al cărei dinamism decurge din acumularea resurselor în câteva mâini şi este frământat, în consecinţă, de tensiuni interne foarte puternice, către un alt tip de societate, ce se străduieşte să ţeasă la loc ce a fost sfâşiat şi să excludă opţiunile anterioare brutale, prin căutarea unor soluţii ce provoacă reacţii ambivalente, uneori greu de asumat, dar de preferat opţiunilor radicale, nu de puţini considerate ca fiind insuportabile. De aceea şi apăr eu ideea că dezbaterile şi conflictele care se învârt în jurul situaţiei, acţiunii şi drepturilor femeilor sunt actualmente şi cele mai importante. Lucru ce trebuie afirmat cu atât mai multă forţă, cu cât luptele feministe par să treacă în planul al doilea al actualităţii.
Răsturnarea care face ca o societate de conchistadori ai lumii să treacă la o societate a construirii sinelui a determinat înlocuirea societăţii bărbaţilor prin societatea femeilor. Nu există nici un motiv să credem că aşezarea în inferioritate a femeilor ar putea să facă acum loc egalităţii. Femeile au astăzi o capacitate mai mare decât bărbaţii de a se comporta în calitate de subiecţi. Pentru că ele sunt purtătoarele idealului istoric al recompunerii lumii şi al depăşirii vechilor dualisme şi, concomitent, pentru că îşi asumă mai direct corpul, rolul de creatoare ale vieţii, propria sexualitate.
Am trăit o lungă perioadă în care bărbaţii au gestionat istoricitatea şi au creat conştiinţa sinelui. Acum, de mai multe decenii deja şi pentru o durată nedeterminată, poate fără sfârşit previzibil, ne aflăm într-o societate şi trăim vieţi individuale al căror "sens" se află mai curând în mâinile, în mintea şi sexul femeilor, decât în mâinile, în mintea şi sexul bărbaţilor.
Într-un cuvânt, acum este important să decidem: pentru că are o definiţie care nu este pe de-a-ntregul socială, categoria femeilor este cumva mai slabă decât o alta, cu un conţinut nemijlocit social, economic sau cultural? Sau, dimpotrivă, trebuie să susţinem că este necesar ca femeile să fie aşezate deasupra grupurilor sociale reale, a intereselor şi a formelor lor de acţiune colectivă, în calitatea lor de categorie şi agenţi situaţi deasupra bărbaţilor, pentru că promovează probleme şi orientări culturale mai fundamentale? Mulţi au ales primul răspuns, în special marxiştii, iar în zilele noastre, toţi cei şi cele care apără multiculturalismul, fie că acesta se orientează spre diferenţa actorilor sau spre combaterea unei dominaţii.
Eu mă număr categoric printre cei care aleg cel de-al doilea răspuns, fără a subevalua în vreun fel problemele identităţii culturale, atunci când aceasta caută să se afirme. Universalismul, în care eu văd un atribut central al modernităţii, este sinonim cu apărarea drepturilor individuale, dar şi cu rezultatele obţinute de ştiinţă. Iar importanţa supremă a feminismului constă în aceea că, dincolo de luptele împotriva inegalităţii şi nedreptăţilor, a formulat şi apărat drepturile fundamentale ale fiecărei femei în parte, care pot fi rezumate într-o formulă centrală: dreptul de a fi un individ liber, adică să te gestionezi în funcţie de propriile orientări şi de respectul pentru propriile capabilities, cum spunea Amartya Sen, termen pe care Paul Ricœur l-a tradus excelent prin "pouvoir être", capacitatea de a exista. Acest individualism universalist, situat în miezul spiritului Luminilor, nu este specific doar pentru o cultură particulară, şi anume cea a Europei secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. El face într-atât parte din definiţia modernităţii, încât importanţa centrală pe care i-o recunosc reprezintă un alt mod de a aminti că ideea de modernitate o impune pe cea de pluralitate a căilor de modernizare.
Trebuie să mai adaug câteva cuvinte pentru a răspunde obiecţiei cum că un bărbat nu ar putea fi un bun analist al situaţiei şi acţiunii femeilor. Sunt în mare parte de acord cu această judecată, confirmată de faptul că aproape toate cărţile interesante consacrate femeilor au fost scrise de femei. Nu doar pentru că femeile au o sensibilitate mai mare faţă de problemele care le ating mai direct, ci şi pentru că, fără luptele duse de femei în favoarea propriei cauze, ansamblul reflecţiilor actuale, inclusiv ale mele, nu s-ar fi putut dezvolta. În schimb, femeile şi bărbaţii se află la egalitate când este vorba de a decide locul problemelor feminine în ansamblul problematicilor şi a schimbărilor unei culturi. Dacă acceptăm acest punct de vedere, nu avem nici un motiv special să afirmăm că o cercetare întreprinsă de un bărbat ar fi în chip necesar mai bună sau mai puţin bună decât cercetările întreprinse de femei. Nu depinde oare valoarea unei cercetări mai mult de calitatea ipotezelor şi a metodelor de demonstraţie decât de personalitatea cercetătorului?
Principala raţiune de a fi a acestei cărţi este, am mai spus-o, de a aduce o contribuţie concretă la apărarea unei sociologii care nu se mai defineşte ca studiu al sistemelor sociale, ci al actorilor, ceea ce nu se reduce la acelaşi lucru dacă definim actorul ca pe o fiinţă alcătuită din drepturi, definiţie ce se aplică şi laturii umbrite a acţiunii sociale, cea care distruge individul în numele unei ordini, unei comunităţi de interese sau chiar a raţiunii.
Părăsim un secol în mare parte dominat de totalitarisme, de războaie civile internaţionale, de eliminarea minorităţilor şi distrugerea libertăţilor personale. Creşterea nivelului de trai şi de educaţie în unele părţi ale lumii şi răspândirea instituţiilor democratice sunt impresionante, însă distrugerea în masă este cea care a marcat în profunzime secolul ce tocmai s-a încheiat şi care ne oferă şi cele mai puternice raţiuni de a apăra libertatea şi drepturile.
Istoria femeilor a fost, la rândul ei, dominată de refuzul de a li se recunoaşte drepturile şi subiectivitatea. De aici decurge şi nevoia ce se face simţită în toate domeniile şi în toate regiunile lumii de a asculta vocile, de a analiza acţiunile colective preocupate de drepturile lor fundamentale, în special când acestea din urmă sunt strivite de forţele răului, care le impun femeilor valori, norme şi forme de viaţă în numele unui interes superior sau a pretinsei superiorităţi "naturale" a bărbaţilor.