"Eolienele strică peisajul", repetă papagalicește (de sine) Trump. Ultima oară se pare că a rînjit asta în Scoția, de pe terenul, de pe resort-ul său de golf.
O singură replică, sub formă de întrebare - pe care, evident, nimeni nu va îndrăzni să i-o pună -, ar trebui să atragă această remarcă, acest reproș: Dar sondele?
Dar dacă ar fi niște sonde, nu niște eoliene, ar mai strica peisajul? Și ce este, pînă la urmă, acela un peisaj? Există și altceva în afară de peisaje?
Pe rînd și pe scurt, începînd cu sfîrșitul (pentru că tocmai așa, istoric, va trebui, sîntem obligați să apucăm lucrurile: sîntem la un sfîrșit, și de la acest sfîrșit va trebui să repornim, să re-începem).
Totul, dar absolut totul e peisaj, adică imagine creată "de mîna omului", intenționat estetic, sau indirect, rezultată în urma acțiunilor sale, îndeosebi colective și istorice, în special extractive și constructive (extragem pentru a construi, pentru a "dezvolta"). Peisajul e urma omului (negativ-pozitivă). Este felul în care, pentru a nu se simți de-peizat, dar tocmai pentru că, venit neotenic pe lume, nu se poate simți decît de-peizat, fără "țară" (pays), ne-"ținut" de nimic, fără rădăcini, el încearcă să se re-"peizeze" sau să se "peizeze" pur și simplu (măcar estetic și vizual, delimitat, încadrat, ca într-un tablou), construindu-și mediul ca un acasă sub formă de peisaj, încercînd să-l adapteze, să-l modeleze potrivit "peisajelor" sale mentale și culturale.
Nu există decît peisaj. Iar acesta se confundă cu mediul, pe care însă de multe ori, poate chiar de cele mai multe ori, îl acoperă, i se substituie: peisajul, esteticul preponderent vizual (esteticul este la fel de restrîns și de [auto]delimitat față de restul percepției lumii ca, în cadrul său, vizualul; vizual-esteticul ca tablou încadrat și delimitat inclusiv față de restul simțurilor, de infinitul percepției, nu doar ca insulă și "fereastră" în spațiu), în locul mediului și pe post de mediu.
Dar mediul ar trebui să fie, de fapt, peisajul omului, nu invers. Peisajul este, deci, la extreme, pe de o parte rezultat, pe de altă parte visat. În locul mediului și ca mediu, pe fondul peisajului rezultat, insule, petice de peisaj visat: grădini, Paradisul, osmoza, patria, acasa, "America first" (America cea visată, una dintre ele).
Cel mai mult a format și de-format peisajul și peisajul lumii în care trăim, cu care ne-am obișnuit, revoluția industrială, de-responsabilizat triumfătoare, fără impozite și datorii către nimeni și nimic, din acea Gilded (Gildead?) Age - mai mult "aurită" decît propriu-zis "de aur" - de la finalul secolului al XIX-lea la care visează Trump & Co visează să întoarcă lumea. Ideologia suprematistă actuală nu poate pretinde insule de peisaj "natural", peisajul pe post de insulă sau de rezervație naturală, de fapt rezervație a naturii înseși, cînd în alte părți ale lumii, în cele mai multe părți ale lumii, ca fundal al lumii și în fond, sondele capitalismului fosil extractivist-dezvoltaționist (care seacă solul pentru a umple, a satura peisajul) chiar strică, chiar distrug peisajul.
Eolienele care "strică" peisajul nu constituie decît o nouă cinic-provocatoare "glumiță" trumpească. Nu numai că eolienele nu "strică" peisajul vizual și estetic, ci, dimpotrivă, s-ar putea spune că îl salvează, că îl sublimează, dar pretenția oligarhică la peisaje exclusiviste ca rezervații naturale, pur și doar vizuale, fără contact, hors sol, distruge "fundalul", peisajul de fond, peisajele celorlalți, lumea ca peisaj, găurindu-le la propriu. Eolienele nici nu ating peisajul, darmite să îl "strice". Sondele, în schimb, nimicesc nu doar peisajul văzut, ci și "suportul" peisajului, subsolul acestuia. Eolienele aerisesc și aerează peisajul, în vreme ce sondele, mici dar înfipte turnuri Babel ale modernității, se înfig între cel și pămînt, stricîndu-le pe toate, dar nevăzut, invizibilizat, mai ales în afara peisajului, hors champ (petrolifer).
Iar dreptul la peisaj trebuie să fie universal, nu exclusiv. Și nu doar pentru relaxare după distrugere. Și coextensiv Planetei, nu doar insular.
Eolienele arată, materializează vîntul, aerul, cosmosul, zborul întregii Planete (nu doar al unora), ca niște adevărate antene: arată în sus, sînt ascensionale. Sondele, în schimb, secătuiesc solul pentru a nimici aerul și văzduhul: sînt niște pumnale împlîntate în Pămînt. Reductiv, insuficient imagistic, ca într-un taur la final de corridă.
REZUMAT
Peisajele, în sens vizual-estetic, adică delimitat și restrîns, încadrat, ca tablou în care visăm să trăim "frumos", sînt idiosincratice, pot fi urîte sau frumoase, ceea ce contează nu doar ca "figură", ci "pe fond" este relația lor cu mediul: peisajul nu doar ca mediu exclusiv și de exclusivitate al omului (exclusiv estetic, vizual, fantasmatic): om = estetic, frumos, portret-peisaj).
În România, sondele au ajuns chiar pe stema steagului statului socialist, ca simbol, pe de o parte, al bogăției naturale a subsolului, pe de altă parte, al capacității industriale de a prelucra și de a "rafina", deci de a profita suveran, pentru bunăstarea întregului popor, de această bogăție. Peisajele modernismului industrialist, atît capitalist, cît și rival-mimetic comunist, au fost dominate de sonde, așa cum, azi, anumite zone post-moderne încep, vag, să fie marcate de eoliene, ca embleme și steme ale viitorului. Față de peisaj (în sens de mediu redus conceptual la estetic), atît eolienele, cît și sondele sînt (relativ) indiferente. În afara cadrului de tablou al "peisajului", în afara patriei și a "acasei" restrîns, de-limitat de-finite onirico-estetic (esteticul ca vis și fantasmă), diferența dintre sonde și eoliene este însă, repet, totală: cele din urmă nu afectează nimic, sau o fac cel mult vizual-estetic, adică superficial, dar nici măcar peisagistic, pe cînd cele dintîi distrug tocmai ceea ce peisajul-cadru lasă pe dinafară, în hors champ: subsolul și aerul, invizibil-invizibilizate, ca imediată și omniprezentă resursă vitală de respirat și ca văzduh, în înțeles cosmic.
(Paradox: focalizatul devine hors sol, focalizînd estetico-peisagistic, rupem nu numai de context, ci de sol și din rădăcini.)
O singură replică, sub formă de întrebare - pe care, evident, nimeni nu va îndrăzni să i-o pună -, ar trebui să atragă această remarcă, acest reproș: Dar sondele?
Dar dacă ar fi niște sonde, nu niște eoliene, ar mai strica peisajul? Și ce este, pînă la urmă, acela un peisaj? Există și altceva în afară de peisaje?
Pe rînd și pe scurt, începînd cu sfîrșitul (pentru că tocmai așa, istoric, va trebui, sîntem obligați să apucăm lucrurile: sîntem la un sfîrșit, și de la acest sfîrșit va trebui să repornim, să re-începem).
Totul, dar absolut totul e peisaj, adică imagine creată "de mîna omului", intenționat estetic, sau indirect, rezultată în urma acțiunilor sale, îndeosebi colective și istorice, în special extractive și constructive (extragem pentru a construi, pentru a "dezvolta"). Peisajul e urma omului (negativ-pozitivă). Este felul în care, pentru a nu se simți de-peizat, dar tocmai pentru că, venit neotenic pe lume, nu se poate simți decît de-peizat, fără "țară" (pays), ne-"ținut" de nimic, fără rădăcini, el încearcă să se re-"peizeze" sau să se "peizeze" pur și simplu (măcar estetic și vizual, delimitat, încadrat, ca într-un tablou), construindu-și mediul ca un acasă sub formă de peisaj, încercînd să-l adapteze, să-l modeleze potrivit "peisajelor" sale mentale și culturale.
Nu există decît peisaj. Iar acesta se confundă cu mediul, pe care însă de multe ori, poate chiar de cele mai multe ori, îl acoperă, i se substituie: peisajul, esteticul preponderent vizual (esteticul este la fel de restrîns și de [auto]delimitat față de restul percepției lumii ca, în cadrul său, vizualul; vizual-esteticul ca tablou încadrat și delimitat inclusiv față de restul simțurilor, de infinitul percepției, nu doar ca insulă și "fereastră" în spațiu), în locul mediului și pe post de mediu.
Dar mediul ar trebui să fie, de fapt, peisajul omului, nu invers. Peisajul este, deci, la extreme, pe de o parte rezultat, pe de altă parte visat. În locul mediului și ca mediu, pe fondul peisajului rezultat, insule, petice de peisaj visat: grădini, Paradisul, osmoza, patria, acasa, "America first" (America cea visată, una dintre ele).
Cel mai mult a format și de-format peisajul și peisajul lumii în care trăim, cu care ne-am obișnuit, revoluția industrială, de-responsabilizat triumfătoare, fără impozite și datorii către nimeni și nimic, din acea Gilded (Gildead?) Age - mai mult "aurită" decît propriu-zis "de aur" - de la finalul secolului al XIX-lea la care visează Trump & Co visează să întoarcă lumea. Ideologia suprematistă actuală nu poate pretinde insule de peisaj "natural", peisajul pe post de insulă sau de rezervație naturală, de fapt rezervație a naturii înseși, cînd în alte părți ale lumii, în cele mai multe părți ale lumii, ca fundal al lumii și în fond, sondele capitalismului fosil extractivist-dezvoltaționist (care seacă solul pentru a umple, a satura peisajul) chiar strică, chiar distrug peisajul.
Eolienele care "strică" peisajul nu constituie decît o nouă cinic-provocatoare "glumiță" trumpească. Nu numai că eolienele nu "strică" peisajul vizual și estetic, ci, dimpotrivă, s-ar putea spune că îl salvează, că îl sublimează, dar pretenția oligarhică la peisaje exclusiviste ca rezervații naturale, pur și doar vizuale, fără contact, hors sol, distruge "fundalul", peisajul de fond, peisajele celorlalți, lumea ca peisaj, găurindu-le la propriu. Eolienele nici nu ating peisajul, darmite să îl "strice". Sondele, în schimb, nimicesc nu doar peisajul văzut, ci și "suportul" peisajului, subsolul acestuia. Eolienele aerisesc și aerează peisajul, în vreme ce sondele, mici dar înfipte turnuri Babel ale modernității, se înfig între cel și pămînt, stricîndu-le pe toate, dar nevăzut, invizibilizat, mai ales în afara peisajului, hors champ (petrolifer).
Iar dreptul la peisaj trebuie să fie universal, nu exclusiv. Și nu doar pentru relaxare după distrugere. Și coextensiv Planetei, nu doar insular.
Eolienele arată, materializează vîntul, aerul, cosmosul, zborul întregii Planete (nu doar al unora), ca niște adevărate antene: arată în sus, sînt ascensionale. Sondele, în schimb, secătuiesc solul pentru a nimici aerul și văzduhul: sînt niște pumnale împlîntate în Pămînt. Reductiv, insuficient imagistic, ca într-un taur la final de corridă.
REZUMAT
Peisajele, în sens vizual-estetic, adică delimitat și restrîns, încadrat, ca tablou în care visăm să trăim "frumos", sînt idiosincratice, pot fi urîte sau frumoase, ceea ce contează nu doar ca "figură", ci "pe fond" este relația lor cu mediul: peisajul nu doar ca mediu exclusiv și de exclusivitate al omului (exclusiv estetic, vizual, fantasmatic): om = estetic, frumos, portret-peisaj).
În România, sondele au ajuns chiar pe stema steagului statului socialist, ca simbol, pe de o parte, al bogăției naturale a subsolului, pe de altă parte, al capacității industriale de a prelucra și de a "rafina", deci de a profita suveran, pentru bunăstarea întregului popor, de această bogăție. Peisajele modernismului industrialist, atît capitalist, cît și rival-mimetic comunist, au fost dominate de sonde, așa cum, azi, anumite zone post-moderne încep, vag, să fie marcate de eoliene, ca embleme și steme ale viitorului. Față de peisaj (în sens de mediu redus conceptual la estetic), atît eolienele, cît și sondele sînt (relativ) indiferente. În afara cadrului de tablou al "peisajului", în afara patriei și a "acasei" restrîns, de-limitat de-finite onirico-estetic (esteticul ca vis și fantasmă), diferența dintre sonde și eoliene este însă, repet, totală: cele din urmă nu afectează nimic, sau o fac cel mult vizual-estetic, adică superficial, dar nici măcar peisagistic, pe cînd cele dintîi distrug tocmai ceea ce peisajul-cadru lasă pe dinafară, în hors champ: subsolul și aerul, invizibil-invizibilizate, ca imediată și omniprezentă resursă vitală de respirat și ca văzduh, în înțeles cosmic.
(Paradox: focalizatul devine hors sol, focalizînd estetico-peisagistic, rupem nu numai de context, ci de sol și din rădăcini.)