Kant de Deleuze (II)

Alte fragmente din "«Situația» Deleuze-Kant (despre o gîndire indirect liberă)", introducere la: Gilles Deleuze, Filosofia critică a lui Kant, traducere de Ioan Coroamă, revizie și introducere de Bogdan Ghiu, Tact, 2025.

În această primă "repriză" a "meciului"-spectacol (al gîndirii) Deleuze-Kant (cărțulia intitulată Filosofia critică a lui Kant) (în care, așa cum se cade, "pauzele" contează cel puțin la fel de mult ca "reprizele"), problema pare a putea fi rezumată, supra-tematic, printr-un termen-cheie: "realizare" (sau "efectuare" - a suprasensibilului în condițiile sensibilului), privită, structural, ca o contrapondere la o "armonie" care în niciun caz nu poate, deci nu trebuie să fie (să rămînă) "prestabilită". Altfel spus, "natura suprasensibilă, pe care ființele libere o formează sub legea rațiunii, trebuie să fie realizată în lumea sensibilă"; "dogmatismul afirma o armonie între subiect și obiect, și îl invoca pe Dumnezeu (care se bucură de facultăți infinite) pentru a garanta această armonie. Primele două Critici îi substituie ideea unei supuneri necesare a obiectului la subiectul «finit»: noi, legiuitorii, în însăși finitudinea noastră (chiar legea morală este faptul unei rațiuni finite). Aceasta este revoluția copernicană. Însă, din acest punct de vedere, Critica Facultății de Judecare pare să ridice o dificultate aparte: atunci cînd Kant descoperă un acord liber sub raportul determinat al facultăților, nu reintroduce el oare pur și simplu ideea de armonie și de finalitate?"; "efectuarea libertății și a Binelui suveran în lumea sensibilă implică deci o activitate sintetică originală a omului: Istoria este această efectuare, care tocmai de aceea nu trebuie confundată cu o simplă dezvoltare a naturii"; "este deci o viclenie a Naturii suprasensibile, dat fiind că natura sensibilă nu este suficientă pentru a realiza ceea ce este totuși scopul «său» ultim; pentru că acest scop este suprasensibilul însuși în măsura în care trebuie el să fie efectuat (adică de a avea un efect în cadrul sensibilului). (...) Potrivit acestei a doua viclenii, Natura suprasensibilă a voit, chiar și în om, ca sensibilul să procedeze după propriile sale legi pentru a fi capabil să primească în sfîrșit efectul suprasensibilului".
 
Nu este, vai, locul pentru o imersare în detalii, dar se poate scrie o carte despre Kant "al lui" sau de Deleuze, mai ales prin prisma extraordinarelor cursuri din 1978. În aceste patru cursuri despre Kant din martie-aprilie 1978, Deleuze nu se mai ferește, și manifestă, dă în vileag spectacolul indisolubil popular, artistic și politic pe care îl constituie operațiunile de gîndire ale lui Kant, a cărui, de pildă, judecată sintetică a posteriori constituie o "lovitură de forță fantastică", un "monstru prodigios", pentru că "un filosof nu poate decît să fabrice niște monștri în calitate de noi concepte".
 
A preda filosofia înseamnă, pentru Deleuze, a o povesti pasionant, cu cît mai tehnic, cu atît mai aventuros. A o dramatiza și a o "înscena" potrivit unui gust "minor", "popular". Filosofia: pasionantul sau aventurosul inaparente - asta descoperă, dezvăluie și practică, ca filosofie, împreună, aici, cu Kant, Deleuze.
 
Ca să nu mai vorbim că "niciodată nu trebuie să-i căutăm printre filosofi pe cei care i-au înțeles pe filosofi", ci printre poeți, în cazul lui Kant, pentru ca miza, spectacolul și aventura să fie "totale", Deleuze convocîndu-i (și nu doar pentru analiza formelor de "sublim") pe Hölderlin și Rimbaud, în contrapartidă Kant fiind cel care "va face munca filosofică ce corespunde formulei «Eu sînt un altul»" (1). 
 
Dublă deteritorializare simultană, așadar, a filosofiei, și încă - ambiție și provocare maximă - la vîrf, prin unul dintre capetele reputat cele mai dificile ale ei (Kant): pe de o parte, "oralizare", "popularizare" și "minorizare", pe de altă parte, "poetizare" și "artistizare" a ei. Filosofia ca istorie a ei înseși, această "literatură minoră" (2). Perspectivism nietzschean "operaționalizat".
 
"Ca și cum în gîndire ar exista ceva cu neputință de gîndit." Nu știu dacă și Filosofia critică a lui Kant este la fel de "cu adevărat dificilă" precum afirmă Deleuze despre Critica facultății de judecare, dar poate că cel mai bine este "să nu avem pretenția de a înțelege fiecare rînd", ci să-i "urmăm [urmărim] ritmul". Altfel spus, "să privim toate astea ca pe o poveste". Pentru că "noțiunile trebuie trăite, toate chestiile astea trebuie trăite, abstractul este trăit (...) În momentul cînd treaba [ça] devine foarte, foarte abstractă, taman acolo putem spune că ea [ça] privește ceva trăit". Trăim abstract și trăim abstractul: revoluționara armonie ne-pre-stabilită întrevăzută de Deleuze la (prin) Kant.
 
Prin urmare, propune paideutic Deleuze, "trebuie să ne punem în locul lui Kant [...]. [În cazul schematismului] este nevoie de ceva diferit, să fie o altă aventură. [...] ar trebui ca și schema să-și descrie propria limită și să existe ceva care o covîrșește [déborde]. Nu există niciun motiv să tratăm filosofia altfel decît tratăm arta sau știința. Diferențe există, dar nu la nivelul la care credem" etc.
 
Deleuze-Kant: aventura nu face decît să înceapă, iar meritul antamării ei îi revine unui traducător-gînditor (în această ordine: abia traducînd ești obligat, adus, împins să gîndești) aflat el însuși la început de drum, și care merită, deci, toată susținerea noastră. Școala românească de traducere a lui Deleuze își mărește, azi, rîndurile. Bon courage!
 
Collège International des Traducteurs Littéraires, Arles
Iunie 2025
 
NOTE
1. Într-o altă "revenire" a lui Deleuze asupra lui (la) Kant (sau a lui Kant "în" Deleuze), dar care constituie, de fapt, o sintetizare a celor patru cursuri mai sus citate, text "metodologic"-concluziv și emblematic-provocator intitulat "Sur quatre formules poétiques qui pourraient résumer la philosophie kantienne" - "Despre patru formule poetice care ar putea rezuma filosofia kantiană" -, publicat mult mai târziu, în volumul (de fapt, culegerea "sistematizată") Critique er clinique (Minuit, Paris, 1993), Deleuze duce erezia și deteritorializarea poetică a lui Kant și a filosofiei și mai departe, consolidând-o prin citarea (convocarea) lui Shakespeare, Kafka, Sofocle, Beckett, dar și Beethoven și Wagner. "Critica rațiunii pure este cartea lui Hamlet, prințul Nordului"...
 
2. Vezi Gilles Deleuze și Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră (1975), traducere și postfață de Bogdan Ghiu, Art, București, 2007.