Kant de Deleuze (I)

Fragmente din "«Situația» Deleuze-Kant (despre o gîndire indirect liberă)", introducere la: Gilles Deleuze, Filosofia critică a lui Kant, traducere de Ioan Coroamă, revizie și introducere de Bogdan Ghiu, Tact, 2025.

Exagerînd (pentru a dramatiza), Kant nu pare a fi fost, asemenea sau pe (în) măsura lui Spinoza sau Nietzsche, un autor-cheie pentru Deleuze, un operator filosofic intern gîndirii filosofice a acestuia, o "pîrghie", un "atelier" sau un "banc" de lucru pentru realizarea propriei filosofii ca revoluție lăuntrică (singulară procedură în "stil indirect liber" generalizat și "intensionalizat") înseși istoriei filosofiei (ca istorie a gîndirii), din însuși "sînul" acesteia. Deleuze nu s-a "afișat" la fel de mult cu Kant în comparație cu Spinoza, Nietzsche sau chiar Leibniz. Dar o va fi făcut, poate, cu atît mai intens (și mai problematic) cu cît mai "secret" (și - poate mai ales - reciproc). Miza - enormă, decisivă, greu de "rezolvat" sau măcar de abordat, de formulat "din prima" - necesita, probabil, mult mai multă discreție. Sau (și) distanță.
 
Kant nu pare, așadar, a ocupa o suprafață (!) la fel de extinsă sau de expusă (în comparație cu alți gînditori) în operațiile și pe șantierul filosofic al lui Deleuze, dar aceasta s-a bazat mult, așa cum se poate constata din cartea de față (dar nu numai), pe lămurirea sau formularea, ca ocazie de "rezolvare" și de relansare paradoxală, a unora dintre principalele aporii, "crize" sau antinomii donatoare, productive, creatoare proprii gîndirii kantiene. Cum ar fi putut rata o - repet termenul - asemenea ocazie? Dar și, pe de altă parte, cum ar fi putut "soluționa" "cazul" și cum s-ar fi putut sustrage cîmpului tensional - repet termenul - abundent, presant donator, revoluționar, pe care îl constituie Kant? Și de ce ar fi făcut-o? Să fie deci lucrul intens pe și cu Kant un șantier deleuzian cu atît mai important (decisiv chiar) cu cît rămas, lăsat, ținut, aparent, ceva mai în retragere, protejat chiar, pentru a putea să continue să fie productiv (și, evident, reciproc)? Aceasta să fie și așa ar putea fi formulată, liminal, "situația" Deleuze-Kant?

O astfel de ipoteză, pur speculativă, s-ar putea "traduce" prin diferența de tratament pe care Deleuze i-a rezervat-o lui Kant, asupra căruia nu a revenit, ca în cazul, deja citat și celebru, al celor doi "piloni" sau celor două "pîrghii" ale propriei revoluționări dinăuntru, indirect-libere, imanente istoriei gîndirii filosofice, a acesteia înseși (1). Deleuze va reveni deseori la/asupra lui Kant, se va folosi ("filosofi"!) adesea de el, dar nu separat, delimitat-tematic, ci, tocmai, inserat, intim, diseminat, "discret" și aproape "secret", și - marcă suplimentară a "situației" dintre cei doi - nu (doar) în scris, ci oral, în context pedagogic, în cursurile sale de (mult) mai tîrziu. Și, nu în ultimul rînd, "depeizîndu-l" și hibridîndu-l pe Kant prin neașteptate recontextualizări ("bastardizări") "artistice" (vezi infra).

Așa cum bine precizează Hugh Tomlinson & Barbara Habberjam, cei doi traducători britanici ai cărții de față (2), Filosofia critică a lui Kant, apărută în 1963, este abia a treia carte a lui Deleuze (3), interesul celui din urmă față de Kant, sau presiunea "obiectivă" a celui dintîi, urgența abordării lui, a intrării în relație cu el, dar și întrezăritele și speratele beneficii ale unei confruntări cu el nelăsîndu-se, așadar, așteptate, manifestîndu-se de timpuriu.

Aceiași traducători remarcă, de asemenea, binevenita readucere de către Deleuze a Criticii facultății de judecare, această de "cheie de boltă" a întregii întreprinderi critice, la locul și în poziția în care o plasase Kant însuși. Și citează, ca pentru a confirma singulara "situație" Deleuze-Kant, răspunsul, mult ulterior, al lui Deleuze către un detractor al său, Michel Cressole, căruia îi face, polemic și chiar "războinic", următoarea mărturisire (document marginal, aproape secret, cu atît mai prețios): "Cartea mea despre Kant este diferită, îmi place foarte mult, am scris-o ca pe o carte despre un dușman, am încercat să arăt în ea cum funcționează el, care îi sînt mecanismele - tribunalul Rațiunii, utilizarea măsurată a facultăților, o supunere cu atît mai ipocrită cu cît sîntem numiți legiuitori" (4).

Iar misiunea, cu brio îndeplinită, adevărat model în materie de traducere-editare, a amintiților traducători britanici (orice traducător demn de arta pe care o practică trebuie să-și expliciteze și explice motivațiile, alegerile, deciziile, opțiunile, pentru că traducătorul, în permanență, alege și decide), ne pune cu adevărat pe calea unei bune înțelegeri a ceea ce am numit "situația" Deleuze-Kant. Pentru că, după această primă și poate chiar aurorală, dar și inevitabilă, onest filosofic vorbind, confruntare cu Kant din 1963, tăcere. Sau, de fapt, discreție, distanțare tactică, observare, pregătiri pentru un nou "atac" din partea lui Deleuze, punere, de către acesta, la lucru a lui Kant (devenit, transformat deja în decisiv operator filosofic intern istoriei filosofiei a lui Deleuze). Pînă, hăt, în 1978, cînd, în cele patru excepționale, "șamanice" cursuri (14, 21, 28 martie, 4 aprilie) pe care Deleuze i le dedică, la experimentala, post-Mai 68, Universitate de la Vincennes, lui Kant (5), în care, așa cum, din nou, foarte bine notează exemplarii traducători britanici, deși păstrează încă o anumită distanță (sau rezervă prudentă, tactică) față de "nordicul" Kant, "ceva s-a schimbat", Kant devenind acum "aproape nietzschean", un Kant "hotărît anti-dialectic". Deși, notează laconic cei doi traducători, acest Kant "ultim" sau mai curînd "devenit", "deleunizat", "poate fi deja perceput în paginile seci și sobre" ale, tocmai, acestei prime confruntări deleuziene cu Kant care vede, azi, lumina tiparului și în limba română.

Or, în această complicată, "barocă" aproape, "situație" Kant-Deleuze, regăsim, de fapt, bifacialitatea, tipul de situație univoc interior-exterioară ce caracterizează, după Deleuze, toate filosofiile cu adevărat revoluționare, "mutante": "filosoful înaintînd mascat", în frunte cu Spinoza, dar și cu Nietzsche. În cazul de față, am putea spune: în raport cu Kant, Deleuze însuși "înaintează mascat", dezvăluindu-l, implicit, "mascat" pe Kant, retrăgîndu-i, "mascat", acestuia "masca". Adică totul pare, iată, sec și "tehnic", extrem de riguros, dar este deja extrem de aventuros, de periculos, de pasional chiar în această relație.

Va urma.


NOTE
1. Spinoza et le problème de l'expression, Minuit, Paris, 1968 (332 p.) și Spinoza. Philosophie pratique, Minuit, Paris, 1981 (177 p.), respectiv Nietzsche et la philosophie, Presses Universitaires de France, Paris, 1962 (232 p.) [Nietzsche și filosofia, traducere de Bogdan Ghiu, Ideea Europeană, București, 2005] și Nietzsche : sa vie, son œuvre, avec un exposé de sa philosophie, Presses Universitaires de France, 1965 (100 p.) [Nietzsche, traducere și postfață de Bogdan Ghiu, All, București, 1999]. Tandem, alternanță (2 ´ 2) analize aprofundate / sinteze de "popularizare".

2. "Translators' Introduction", in Gilles Deleuze, Kant's Critical Philosophy. The Doctrine of the Faculties, translated by Hugh Tomlinson and Barbara Habberjam, The Athlone Press, London, 1984. Exemplară, această ediție britanică propune ca "prefață a lui Gilles Deleuze", augmentând și îmbunătățind, astfel, originalul francez, un text deleuzian din același an cu acela al apariției Filosofiei critice a lui Kant (1963), intitulat "L'idée de genèse dans l'esthétique de Kant" (text apărut inițial în Revue d'esthétique, vol. XVI, nr. 2, avril-juin, PUF, 1963, și republicat postum în culegerea Gilles Deleuze, L'Île déserte. Textes et entretiens 1953-1974, ed. David Lapoujade, Minuit, Paris, 2002; în engleză: "On four poetic formulas which might summarize the Kantian philosophy").

3. După Empirisme et subjectivité. Essai sur la nature humaine selon Hume, Presses Universitaires de France, Paris, 1953, și Nietzsche et la philosophie, op. cit., 1962. Cronologic vorbind, se poate spune, așadar, că, după Hume și un prim, masiv și lămuritor (anti-dialectic) Nietzsche, Kant "vine" înaintea întemeietorului Spinoza, felul în care Deleuze scrie istoria filosofiei putând fi considerat "împletit", "textil", transversal a-cronologic (sau "contingent-plan").

4. Gilles Deleuze, "Lettre à Michel Cressole", in Michel Cressole, Deleuze, Éditions Universitaires, Paris, 1973, p. 110.

5. Transcrieri neștiințifice (încă), dar prodigioase, consultabile pe www.webdeleuze.com.