Expresia franțuzească "avoir l'esprit d'escalier" înseamnă "a-ți veni o replică strălucită sau un răspuns perfect abia după ce conversația în care ar fi trebuit să le plasezi s-a încheiat". Altfel spus, a-ți da seama ce ar fi trebuit să spui abia după ce părăsești încăperea, adesea în timp ce cobori scările. Expresie atribuită lui Denis Diderot etc.
Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre scară și scări pur și simplu, pe toate scările.
Scara lui Iacob, de pildă, e échelle, scăriță mobilă, portabilă, uzuală, gospodărească, meseriașă, nu escalier, scară construită. Escalier e materială, solidă și grea, ridicare la scară (spre abstractizare) a lui échelle, care e utilitară și (adică, deci) spirituală. Scara spirituală nu e scara arhitecturală. Dar cea din urmă tinde spre cea dintîi.
Scările erau utilitare, lipite / sprijinite de ziduri / pereți. După care au înnebunit și au luat-o razna: s-au autonomizat și au crezut că pot să zboare (făcîndu-se elice). S-au separat de construcții în pompoase (monumentale) / secrete. I-au înnebunit pe arhitecți, și nu numai. Scările înnebunesc: ele însele și pe unii. Scările sînt intens visate.
Azi scările sînt ascunse. Au dispărut. Istoria arhitecturii este o istorie a scărilor, monumentale sau secrete, dar culmi de ingeniozitate și de tehnică de connstrucție care au transformat scările însele, în sine, în tehnici: de putere sau de apărare. Post-istoria arhitecturii este aceea a dispariției scărilor.
Scările sînt, astăzi, disimulate, retrase, reduse: ca să nu dea idei de ascensiune. Nu mai există decît (ca) "scări de serviciu". Sau de urgență, de evacuare, de salvare. Dar nu mai apar, nu mai întruchipează și simbolizează, și nu mai rezolvă nimic. Au devenit impracticabile: cine mai merge azi pe scări, pe jos? E de rușine. Azi pentru ascensiune avem ascensoare. Cine ajunge la ele. Căci nu mai există scări.
Etc.
Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre scară și scări pur și simplu, pe toate scările.
Scara lui Iacob, de pildă, e échelle, scăriță mobilă, portabilă, uzuală, gospodărească, meseriașă, nu escalier, scară construită. Escalier e materială, solidă și grea, ridicare la scară (spre abstractizare) a lui échelle, care e utilitară și (adică, deci) spirituală. Scara spirituală nu e scara arhitecturală. Dar cea din urmă tinde spre cea dintîi.
Scările erau utilitare, lipite / sprijinite de ziduri / pereți. După care au înnebunit și au luat-o razna: s-au autonomizat și au crezut că pot să zboare (făcîndu-se elice). S-au separat de construcții în pompoase (monumentale) / secrete. I-au înnebunit pe arhitecți, și nu numai. Scările înnebunesc: ele însele și pe unii. Scările sînt intens visate.
Azi scările sînt ascunse. Au dispărut. Istoria arhitecturii este o istorie a scărilor, monumentale sau secrete, dar culmi de ingeniozitate și de tehnică de connstrucție care au transformat scările însele, în sine, în tehnici: de putere sau de apărare. Post-istoria arhitecturii este aceea a dispariției scărilor.
Scările sînt, astăzi, disimulate, retrase, reduse: ca să nu dea idei de ascensiune. Nu mai există decît (ca) "scări de serviciu". Sau de urgență, de evacuare, de salvare. Dar nu mai apar, nu mai întruchipează și simbolizează, și nu mai rezolvă nimic. Au devenit impracticabile: cine mai merge azi pe scări, pe jos? E de rușine. Azi pentru ascensiune avem ascensoare. Cine ajunge la ele. Căci nu mai există scări.
Etc.