Ceasul de buzunar

Mă grăbesc, de ce mă grăbesc așa?, se întrebă și rări pasul. Era spre seară, dacă îți plăcea să adie vântul ai fi putut zice că se simțea o adiere. Pe partea cu unități militare și ateliere de reparat mașini a străzii, la mijlocul ei, era un cimitir: Bükreș Türk Șehitliği. Avea un gard înalt, de un galben murdar, ritmat de stâlpi cafenii. Pe barele de fier ale porții strălucea în culori vii un afiș: "Atenție, câine rău! Nici pisica nu-i normală." În culori vii era un desen de pisică, una tigrată și mai degrabă zâmbitoare. Se mai uita la anunț când din clădirea mică din dreptul intrării se apropie un bărbat.
- Bună ziua, îi spuse. Frumos anunț.
- Da, zâmbi omul.
- Chiar aveți câine și pisică?
- Cum nu? Și fluieră. Dintre tufele cu flori apăru un dulău negru. Paznicul îi spuse câteva cuvinte și câinele cel rău rămase să se uite cum vorbeau, când la el, când la stăpânu-său.
- Și pisica?
- Cine știe pe unde doarme?
- Sunteți turc?

Da, era turc. Venise cu opt ani în urmă, cu niște prieteni care aveau o afacere, i-a plăcut și a rămas. Aici era liniște.

Îi veni chef de vorbă. Îi spuse omului că maică-sa și mătușă-sa se născuseră la sud de Dunăre, într-un sat de turci, și că își aminteau adesea de copilărie. Muriseră. Aproape că îi părea rău că zisese lucrurile astea, vorbea cu greu despre ai lui. Dar turcul nu insistă, se despărțiră repede, cu un zâmbet.

Paznicul intrase deja în clădire când el, încă nehotărât să pornească, aruncă o privire pe cealaltă parte a străzii. Față în față cu cimitirul turcesc era cimitirul ortodox unde erau îngropați bunicii lui. Avu ca un zâmbet; bunicii lui se cunoscuseră și se luaseră în satul de turci unde apoi se născuseră maică-sa și sora ei. El parcă nu văzuse niciodată împreună cimitirele astea. Își continuă drumul, mai avea de făcut câteva treburi mărunte până să se întunece de-a binelea. Dar acasă începu să caute prin sertare foile pe care odată, pe când pe mătușă-sa o apucase nostalgia, își notase după amintirile ei toate încrengăturile cunoscute ale neamului. Îi arătase și fotografii, dar pe cele mai multe dintre ele nu era notat nici un nume și nici ea nu găsea câte unul pentru fiecare chip. Or, persoană fără nume nu există.

Bunicul lui bunicu-său era bulgar dintr-un sat de lângă București; luase de nevastă o româncă dintr-un sat vecin. Unul din băieții lui, Ion, înalt cât o prăjină, se însurase cu Maria, o scundacă: îi venea până la coate. Avuseseră cinci copii, doi băieți, la capetele șirului, și trei fete. Marin, primul băiat, bunicu-său, fusese învățător, Ionică, inginer. Toate trei fetele uneia dintre fete ajunseseră învățătoare; mătuși de-ale lui, s-ar zice. Nu le cunoscuse. De celelalte două surori nici maică-sa, nici mătușă-sa nu își mai aminteau nimic. El nu-i vedea, foarte rar, decât pe unchiu-său Ionică și pe ai lui.

De străbunicii ei materni mătușă-sa nu știa nimic, pe cei paterni nu știa nici cum îi cheamă. Dar bunicul ei din partea mamei era grec, Dimitrios, și mai avea două surori, Zoe, învățătoare, și Tina. Se însurase cu o Mărie, fată de oier din Rășinari. Făcuseră zece copii, din care trei muriseră la naștere. Ceilalți șapte, șase fete și un băiat, căpătaseră nume grecești și romane: Vasilichia, Virginia, Ghiorghios, Elena, Olimpia, Aurora. Grecul, notar, ținea la grandoarea trecută. Mama maică-sii și a mătușă-sii, primul copil, fusese botezată Agripina, dar el cel puțin nu-i văzuse numele ăsta decât în certificatul de naștere, în buletin, în certificatul de deces și pe cruce. Toți o știau de Zoica, era plină de viață, zoe chiar viață însemna; ea însăși tot așa se știa, dacă auzea Agripina avea ca o tresărire. Să fi văzut cineva din familie vreo legătură între ea și mătușă-sa Zoe, învățătoarea? O căutătură, un fel de a vorbi, felul cum deschizi și închizi poarta? Mătușă-sa îi arătase o fotografie cu progenitura lui Dimitrios, aliniată după înălțime. Celor șase - Zoica nu era în poză - li se adăugaseră ele, ea și soră-sa, care și după înălțime, și după vârstă erau mai mari decât o parte din mătuși. Iar pe mătușile astea el însuși le auzise, pe vremea când mai mergeau unii la alții, cum le vorbeau maică-sii și mătușă-sii respectuos, cu grijă: erau copiii celei mai mari dintre surori, pe deasupra măritată cu domnul învățător, ajunseseră profesoare. Înainte să moară, mătușă-sa a rupt și a aruncat toate fotografiile; de ce o făcuse? Uneori povestea diverse întâmplări mărunte și încetul cu încetul se mai înveselea: unchiul Scarlat se juca cu toată liota, unchiul Sebastian era bun ca pâinea caldă și spunea povești... Acum nu mai erau nici cele câteva chipuri. Noaptea îl apucă pierdut într-un caier de mătuși, străbunici și veri, încurcându-le rudenia și numele, vârsta și meseria.

Nu era rău în satul de turci. Bunicu-său ajunsese acolo pentru că nu avusese bani să plătească amenda; după ce terminase școala normală nu se dusese unde fusese repartizat; părinții îl chemau acasă, doar era băiatul cel mare, viitor cap al familiei. Minte avea destulă, dar îi plăcea să rărească, să lege și să culeagă via, să vadă cum în lumina dimineții strălucesc fructele din pomii pe care îi plantase, să cosească în luncă pe lângă meandrele Neajlovului. Cum bani de amendă nu avea, ori făcea pușcărie, ori se ducea colonist la sud de Dunăre. S-a dus colonist, statul îi dădea o bucată de pământ și locuință. Acasă rămâneau surorile, să se certe pe zestre, cele câteva hectare la care renunțaseră el, după multe frământări și împăcări cu soarta, și frate-său inginerul, după nici una.

Copiii turcilor veneau la școală să învețe românește. Părinților le plăcea domnul învățător; ca să pregătească lecțiile de a doua zi stătea și după ce se întuneca, îl vedeau peste gard aplecat în lumină la masa de lângă fereastră. Le plăcea pentru că ei înșiși erau muncitori, iar el lucra alături de cei pe care îi plătea să-l ajute la câmp. Le plăcea pentru că le vorbea blând și cu copiii avea răbdare, era în stare să le explice de o mie de ori genurile substantivelor și familiile de cuvinte. Iar când fetele i-au crescut, le trimitea la școală înaintea lui și se purta cu ele cum se purta cu toți elevii. Când intra în clasă, se ridicau odată cu ceilalți să-i răspundă la salut. Iar nevastă-sa Zoica făcea treabă cot la cot cu turcoaicele care veneau s-o ajute și să se laude apoi celorlalte ce făcuse doamna și ce cuvinte turcești o învățaseră. Maică-sa și mătușă-sa îi spuneau toate astea împănând povestea cu cuvinte turcești, dar el le uitase.

Marin și Zoica păreau că o duc bine. Mergeau la grec cu o trăsură mică, să fi fost a lor? Și calul? Drumurile cele mai plăcute erau la oraș; când povestea, mătușă-sii îi lumina fața un zâmbet contagios, pe care acum el nu știa cum să și-l explice: nu era prea mică să înțeleagă bucuria părinților ei, să-și fixeze în minte detaliile pe care le dădea? Poate că nici nu văzuse pregătiri și plecări, poate doar le auzise povestite când se întorseseră peste Dunăre în satul de unde plecase bunicul lui. Poate broda fapte în jurul personajelor pe care le vedea în fotografiile păstrate. Dar îi povestea cum se îmbrăcau, și aici întârzia să descrie eleganța simplă a toaletelor maică-sii, veselia cu care Mehmet înhăma calul, rânduiala după care beau cafea și ceai cu alți învățători, cu notari, cu preoți. Nu găseai prea mulți creștini în satele de turci, se adunau din locuri diferite pe unde era o biserică. Preoți puțini, cu enoriași răspândiți pe te miri unde. O noimă părea să fie în toate astea, maică-sa înrămase pe pereți fotografii cu părinții și cu ele, surorile, îmbrăcate îngrijit, cu gust; or, mătușă-sa îi spusese că în satul lor, pe lângă care iarna urlau lupii, veneau comis-voiajori de la Galeries Lafayette cu cataloage și valijoare cu haine și tot felul de lucruri pentru femei. De, se îmbrăcau de la Lafayette, din București.

Se plimba prin casă neștiind ce să facă. Nu îi era somn. Intră în bucătărie să bea un pahar cu apă. Se așeză pe singurul scaun și până la urmă luă o înghițitură de tărie. Se gândi că își schimbase stilul de băut; nu de mult, își turna vreo 50, 60 de mililitri într-un pahar și se ducea cu el în birou; îl punea pe masă și, din când în când, la încheierea vreunei părți din treaba zilei respective sau dacă îl căuta cineva la telefon, sorbâcâia din el. De fapt, lua puțin lichid în gură și îl scotea treptat să își înmoaie buzele. Acum însă, când se mișca prin casă intra adesea în bucătărie să ia o dușcă direct din sticlă.

Se trezi spre prânz. Bău un ceai și încercă să se limpezească făcând ordine. În primul sertar pe care îl trase descoperi ceasul de buzunar al lui bunicu-său, luat de la mătușă-sa după moartea lui. Era un ceas pe care meșterul căruia îi fusese dat la curățat îl stricase: îl întorsese prea tare și îi rupsese arcul. Mătușă-sa nu mai avusese curajul să-l mai ducă la vreun atelier. Pe vremea când trăia, bunicu-său nu se despărțea de el, îl ținea pe masă și din când în când îl pipăia minute bune mișcându-l încetișor cu arătătorul. Pe urmă ceasul se stricase, dar își păstrase locul pe masă iar bunicu-său obiceiul de a-l învârti în loc cu degetul. Nu îl mai interesau orele. Nu știa ce gândea bunicu-său despre ceas, dar el avea o fantasmă: la școală, scotea ceasul din buzunarul vestei și, ținându-l oblic în palmă, declara după două secunde de privit: "E timpul pentru pauză. Poftiți!" Și îl lăsa să alunece înapoi asigurându-se că e bine prins de lanțul fixat la butonieră. Ca să nu-l uite eșuat în sertar, îl duse pe masa din birou, să-l vadă cum arată mereu aceeași oră. Pufni amintindu-și că odată părinții le cumpărau copiilor din piață ceasuri de plastic, fixate la aceeași oră și stăpânii lor anunțau binevoitori lumea că erau atâtea ore și atâtea minute câte le treceau prin cap.

Se apucă să facă inventarul lucrurilor rămase de la ai lui. Nu erau foarte multe. Maică-sa pusese în plicuri tematice câteva fotografii: cele clasice cu un băiat de câteva luni în pielea goală în pat, pe burtă și într-o parte, imagini de la o aniversare când îi cumpărase o pușcă și un câine de cauciuc să-i fie de ajutor la vânătoare, vecinele în lacrimi de fericire lângă un băiețel așa frumos cu fes croșetat și pardesiu în carouri, cu gulerul și bordurile buzunarelor de catifea, serbări de Crăciun în costum de iepuraș înhămat la sania cu cadouri a moșului. Maică-sa își retrăia viața cu fotografii.

Trebuie că erau încă la școala primară când au trecut Dunărea, definitiv. Mult mai târziu, muriseră bunică-sa și bunicu-său, maică-sa o tot bătea pe soru-sa la cap să treacă iar Dunărea să vadă satul unde se născuseră și copilăriseră. Chiar credea că trebuie să-l găsească așa cum îl lăsaseră, cu aceleași străzi, aceleași clădiri și aceiași oameni pe care să-i recunoască și care să le salute. Soru-sa știa că totul curge și că noua înfățișare a satului i-ar fi făcut rău. "Deh, zâmbi, Parmenida și Heraclita. Nume grecești!" Mătușă-sa distrusese toate fotografiile de familie, să nu rămână nici un chip: totul curge, nu-i așa? Nu-i mereu așa: când îi cumpăra cărți, scria "De la bunica și bunicul, care te iubesc!", când trăiau, și "De la bunicul și bunica, să-ți amintești de curtea lor!", după ce muriseră. Iar printre pozele arhivate de maică-sa erau și unele, rare, cu el și mătușă-sa la munte, în vreo tabără în care îl lua. Mătușă-sa nu voia să dispară iubirea asta, să-și lase părinții fără iubirea cuiva, chiar dacă muriseră.

Printre puținele fotografii rămase de la maică-sa, sau poate acum i se păreau puține, nu-și amintea să le fi socotit astfel în foarte rarele ocazii când se uita prin ele, era una cu bunicu-său și alți bărbați, îmbrăcați turcește, neapărat cu turban, și stând turcește cu narghilele alături; de pufăit nu pufăiau, pe vremuri apăreai în fotografii deja pregătit pentru nesfârșita viață următoare, nefăcând nimic și uitându-te în depărtare așteptând-o. Până la pauza pentru veșnicie, când lăsai tot și o priveai ca să te vadă, și după ea, era timp destul pentru plăcerile prezentului. Fotografia te trăgea întrucâtva spre lumea de apoi, cafeaua și tutunul erau plăceri ale prezentului. Într-alta, niște mogâldețe stăteau în jurul unei mese lângă care se aflau alte câteva, toate sub o copertină; era, desigur, terasa unei cafenele, asta scria pe firma prăvăliei. Unul dintre bărbați era mai corpolent, îl recunoscu pe bunicu-său. Ultimele două, mari, cu bunicu-său și cu bunică-sa, ca niște cărți poștale ilustrate. Marin părea că se uită înainte, dar ochii lui nu erau interesați de vreun obiect pe care să se așeze și să-l scruteze. Pur și simplu era o privire fără țintă, opunea aparatului o rezistență pasivă. Stătea parcă înțepenit, grăbit să termine fotograful ca să poată clipi. Zoica însă privea drept în aparat, cu părul strâns, pieptănat pe spate. Purta un pulover ai cărui nasturi erau închiși până la gât. Atâta austeritate, cum s-o îmblânzească un soi de început de zâmbet pe care irișii deschiși parcă ar fi vrut să îl sublinieze și cele câteva fire care, dincolo de urechi, fugeau din strânsura părului?

Mai deschise și închise două, trei sertare și ieși să se plimbe. Dar se grăbea, se tot grăbea, și nu reușea nicicum să-și potolească mersul. Se așeză pe o bancă, cu iritarea pe care i-o dădu brusca revelație că aduna cu nemiluita fapte din viața alor lui încercând să le reconstituie și că face asta ca să poată continua cu cronologia faptelor din propria viață. La ce bun? Fiecare din bunicii lui avea puzderie de frați și surori. Părinții lui, doi, trei. El, colegii lui, unul, nici unul. Se tot goleau viețile. Vieții lui la ce i-ar fi folosit ordinea? Își aduse aminte de primii ani de profesorat. În țara asta fără minte se schimbau aproape în fiecare an planurile de învățământ și lucrurile nu mergeau niciodată mai bine. Ministrul visase că elevii trebuie să știe două limbi străine și hotărâse că învățarea celei dintâi începea în clasa a doua și a celei de-a doua în clasa a cincea. Până atunci, prima se învăța din clasa a cincea și a doua, din clasa a noua, la liceu. La școală se studiau aproape mereu franceză și engleză; nu se întrebase idiotul de unde vor apărea atâția profesori de franceză și engleză prin satele patriei, tocmai de franceză și engleză, că la universitate se învățau o grămadă de limbi. Dar inspectoratele aveau soluția: orice profesor de limbă străină putea preda orice altă limbă străină decât cea pe care o învățase; limbile străine seamănă, poate spune cineva că nu seamănă? I-o fi strecurat vreun consilier că el nu înțelege nici spaniola, nici germana; seamănă, deci. Așa că din anul acela urma să predea limbi străine la clasele a doua și a cincea. Dintre copiii lui de clasa a doua, erau vreo opt, nouă în clasă, unii făceau mai mult de jumătate de oră până să ajungă la școală, singuri pe ulițe. Dar erau fericiți să învețe să pronunțe nazalele ținându-se de nas și sunetele alea care nu erau nici e, nici o, să întrebe Où est ton cahier? și să răspundă Mon cahier est dans le cartable. Și pentru că erau mici și oboseau ușor, profesorul le cânta câte un cântecel să-i mai înveselească. N-ar fi vrut să-l cânte împreună cu el? Și uite-așa se așeza pe scăunelul cel scund din colț și îi chema să cânte împreună și ei i se așezau în brațe și cei care nu mai aveau loc se mulțumeau să-i pună o mână pe umăr. Dar peste un an idiotul de ministru a aflat că nu putea să găsească atâți profesori câți ar fi trebuit să predea limbi străine la țară, darămite să-i și convingă să o facă; așa că a renunțat la idee, limba străină a dispărut din școala elementară.

După doi ani și-a găsit de lucru la București. A dat concurs, era spre sfârșitul vacanței, și s-a întors pentru hârtiile de transfer. 1 septembrie. A durat câteva zile, și în ultima, ca să nu scape autobuzul care trecea dis-de-dimineață, a citit toată noaptea. A terminat pe la cinci, mai era o oră. S-a temut să nu adoarmă și a ieșit în curtea casei. Închiriase o cameră când venise prima dată, curtea era umbrită de câteva șiruri scurte de pomi. Ce repede se schimbau culorile la răsărit! La București, tot la o școală a nimerit. Când i-a povestit unde era, mătușă-sa a exclamat: e școala unde a mers bunicu-tău să se facă învățător. El preda acum în sala clasei lui. Mai avea să repare ceasul, își spuse într-o zi.

Mătușă-sa se înflăcărase.
- Nu cred că ți-am povestit vreodată. Într-o zi a sunat telefonul, un bărbat care vorbea prost românește. Sunt mulți ani de-atunci. Mi-a spus că era șofer de camion, din satul de turci. Fusese coleg de clasă cu noi. Ar fi tras o fugă până la București, din sat voiau să știe ce mai face domnul învățător. Aflaseră de la Elena că mai trăiește și tot ea le dăduse și telefonul nostru.
- De ce nu mi-ai spus până acum?
- Habar n-am. M-am gândit că nu te interesează, știai prea puțin despre lumea aia. Apoi, nu aveam nici o idee de cum va fi, cum am să mă înțeleg cu Hasad, eram tulburată, a venit totul pe neașteptate și s-a petrecut așa repede. A ajuns pe seară, nu erau prea multe trenuri spre București.
- Și bunicul? Că doar nu și-l mai amintea pe turc?
- Ce să și-l mai amintească, trecuseră atâția ani... Iar el decăzuse deja mult. Nu știu cât de vorbăreț era Hasad, dar fie pentru că nu prea știa românește, fie pentru că nu îndrăznea să vorbească cu tata, acum stătea și se uita. Răspundea doar la ce îl întrebam eu, în puține vorbe.
- Mai știa cum vă cheamă, pe tine și pe mama?
- Închipuie-ți că da. Dar poate făcuseră sfat toți înainte să plece el încoace, poate o întrebase pe Elena... I-am spus că Tanța s-a stins, dar că a făcut un copil și atunci s-a mai înviorat, a întrebat de tine și mi-a povestit de familia lui. Poate să rămână peste noapte? Mă încurcasem de tot; i-am spus că nu sunt decât două camere, camera mare în care doarme tata și cealaltă în care dorm eu. E foarte bine, m-a liniștit, am să stau aici pe fotoliu. Mâine ai mult drum de făcut, nu ai să te odihnești. Nu voia să se odihnească. O să mă uit la domnul învățător, acasă mi-au zis să fiu atent la toate și să nu pierd nimic.

Își amintea ce gândise când mătușă-sa i-a povestit întâmplarea. Până la urmă, Hasad o fi ațipit un pic. Dar bunicu-său să nu fi simțit deloc că turcul se uita la el? Un om simte când e privit de la distanță mică, chiar dacă nu îl vede pe cel care îl privește. Înseamnă că privirea are o anumită greutate, că împinsă de ochi câtva timp ajunge să tulbure. Mătușă-mea mi-a spus că turcul fusese bucuros de somnul liniștit al domnului învățător.
- A doua zi a plecat dis-de-dimineață, trenul era devreme. Eu am rămas să-i dau de mâncare lui tata și să-i pregătesc de prânz.
- Ce a zis de turc? Și-a amintit ceva de anii de peste Dunăre?
- N-a zis nimic, nu l-am întrebat nimic. Acum înțelegi mai bine, înțeleg și eu, de ce nu ți-am povestit.

Se făcuse târziu, ar fi trebuit să se ridice în sfârșit de pe bancă și să se întoarcă. Urma o zi plină. Era din ce în ce mai greu la școală. Studenții își copiau temele de pe te miri unde, unul îi prezentase un text pe care el însuși îl scrisese. Nu trecuseră două săptămâni de când îi întrebase de ce veneau la școală dacă tot nu făceau nimic din ce le cerea să facă și de când una îi răspunsese că venea ca să-și perfecționeze pregătirea profesională. Ce?, mișcase mut din buze și se sprijinise de tablă; rămăsese așa multă vreme, cu toți din sală uitându-se fix la el fără să înțeleagă atâta nemișcare și atâta tăcere. Ca să rămâi repetent trebuia să faci cerere, pufni. Și să ți se aprobe, pufni iar. Dar nu era vorba neapărat de asta. Promoțiile terminau școala cu o ceremonie care însăila discursuri pline de amintiri exaltate și învățăminte fornăitoare. Lăsai în urmă ani de triumfuri, ai fi zis, fiind pregătit pentru cele viitoare. Schizoidia fără sfârșit îl înnebunea.

A doua zi se duse la ceremonie. Adormise abia spre dumineață și se trezise cu sâcâiala pe care i-o dădea somnul prea scurt. Fusese invitat ambasadorul unei mari puteri. Bărbatul primi un tricou în culorile facultății și îl îmbrăcă peste costum, apoi spuse două bancuri cu marile puteri care stârniră hohote de râs. Nu mai trezești la viață interesul unei săli decât cu glume. Când îi veni rândul să se adreseze sălii, citi o rețetă. Ideea îi venise brusc, pe când colega dinainte se împotmolea în citate.
- Am să vă spun o rețetă: curs la facultate.

Ingrediente:
studenți și studente de 18-21 de ani
douăzeci de persoane într-o sală pentru o sută
bibliografie, voie bună, facebook și emoții după gust
Se pregătește sala: oamenii se risipesc bine-bine, să pară mulți.
Se deschid telefoanele, să fie agreabil.
Se pun bucățile de teorie, se adaugă sos metodologic și se presară citate
din bibliografie.
Apoi garnitura: planșe multe și cu rânduri înghesuite, la proiector.
Se frământă bine, săptămână de săptămână. Se dă în clocot, de două ori
pe an, în ianuarie-februarie și în mai-iunie.
Se lasă să se răcească pe timp de vară, în luna lui cuptor.
Toamna, se reîncălzește.

Ce discurs era ăsta? Căpătă aplauze leșinate, în asemenea ocazii un discurs se aplaudă. Ieși din aulă întors pe dos, aproape fizic. În metafore e mereu o urmă de adevăr, se gândi.