De un fir de ață

La patru și douăzeci, știa că în cele cinci minute următoare va auzi cheia în ușă. Ea nu întârzia niciodată. Or, acum nu cheia se auzi, ci soneria. Cine să fie? De o vreme se întinsese cu lucrul și în camera de zi, avea mereu mai multă treabă și doar biroul, fotoliile, canapeaua, polițele și pervazul de dincolo - ea le înșira pe toate când își înfoia protestele - nu mai ajungeau pentru câte avea de desfășurat. Întrerupt, se precipită spre ușă și deschise: era ea.

Se pregătea s-o întrebe pe un ton furios - nu se hotărâse cât de furios, de-asta nu întrebase încă - de ce nu folosea cheia, când observă că avea ceva în brațe. Ce-i asta?, întrebă, deși era limpede ce era.
- Un motănel, auzi răspunsul dincolo de un zâmbet prelungit.
- Poftim!, zise și se răsuci să pornească spre masa la care scria. Intră în cameră încălțată, ea, care nu trecea niciodată de hol în pantofii de stradă, și puse jos pisoiul. Cu coada nehotărâtă, fiara porni încet spre holul dintre celelalte camere și se opri la ușa debaralei, se lăsă pe picioarele din spate și slobozi o mică baltă. El nu apucase să se așeze.
- Acum știi regatul peste care vei fi stăpân!, triumfă ea. El intră în baie după o cârpă și șterse băltoaca. Răsuflă ușurată: greul trecuse; o colegă adusese doi pui de ragdoll, ce îi mai rămăsese de dat din câți îi fătase pisica, sperând să-i ia cineva.
- Pe celălalt l-a vrut o altă colegă, crescută între pisici. Al nostru era mai timid și nici nu corespundea standardelor de puritate pentru rasă.

Despre prea puține lucruri vorbeau ca despre ale lor; al meu, al tău, da! Acum, al nostru?
- Îl cheamă cumva?
- Încă nu are nume, dar știe să-și facă nevoile la litieră.
- Am văzut.
- N-ai văzut nimic. Nu avem litieră. Mă duc să cumpăr una.

În urma ei stăteau pe masă două pagini despre ragdoll.

Îl boteză Fir-de-Ață. Câteva dungi subțiri de blană albă traversau caierul cafea cu lapte, încă mai mult lapte, cum află, în care se învelea. Ea declară că rasa era dintre cele blănoase și că în timp în culori va fi mai multă cafea decât lapte. "Am citit", o întrerupse. Așa că îi spuse Fir-de-Ață. Mai ales că îi plăcea să tot amplifice teoria firului de ață: fiecare treabă atârnă de câte unul, asta detalia adesea, el care voia să aibă planul B la planul A și planul C la planul B. Ea nu comentă în nici un fel, deși în acte l-ar fi declarat Roco; Fir-de-Ață nu era chiar numele cel mai potrivit să-l cheme să-i dea pe deget un strop de înghețată... De spus, el îi spunea însă în toate felurile; când alerga ca fulgerul prin casă era Ildârâm; când lenevea cu orele era Oblomov. Ducea mai multe vieți. Și pentru că recunoștea din ton când i se vorbea, după cum credeau în sinea lor ceilalți din casă, atenți să-și moduleze cât mai fin vocea în funcție de cui i se adresau, venea oricum l-ai fi strigat.

Într-o bună zi, când se deșteptă, ia motanul de unde nu-i. În fiecare dimineață stătea la picioarele patului, așteptând neclintit să-l vadă trezindu-se. La cea mai mică mișcare, sărea pe pernă să-l salute: îi dădea capete în gură! Fără acest ritual de pace și prietenie, ziua nu era zi: Fir-de-Ață se arăta suspicios, temător. Când îi povestise ce fac dimineața, când se trezește, ea pufnise și îl întrebase cum își dă seama că motanul e suspicios. Ori se duce să stea în altă cameră decât cea unde sunt eu, ori rămâne în aceeași încăpere, dar cât mai departe de mine, parcă pândindu-mi mișcările.
- Ai ajuns să te pricepi și la psihologia mâțelor, încheiase ea zâmbind în altă parte.

Își chiar dăduse osteneala să afle cum ajunge lângă el așa de repede. Reușise ca la trezire să întredeschidă ochii fără să se miște; așa îl văzuse cum îi străjuia deșteptarea. Era acolo, neclintit. O dată, de două ori, de trei ori... acum, că știa, îi dădea la rându-i mici bobârnace între urechi. Dar în ziua cu pricina ia motanul de unde nu-i. Se uită în dulap, nu era, se duse în bibliotecă, nu era, în baie, nu era, în sufragerie, nu era, în bucătărie, nu era. Poate țâșnise pe palier când ea pleca la slujbă? Când unul din ei se pregătea să iasă, Fir-de-Ață își găsea de lucru la ușă; trebuia să-i spui pe un ton mai înalt să dea înapoi sau să tragi ușa de la cameră până să ajungă în hol sau să-l chemi pe celălalt să-l ia în brațe. Acum, poate că ieșise nevăzut, o dată cu ea, după ce trecuse de ușa deschisă a camerei de zi.

Porni pe scări în sus, nu mai erau decât două etaje. Uneori spre prânz îl scotea pe casa scării să miroasă mușcatele din ghivecele de pe trepte sau din jardinierele palierului intermediar; îl chema înapoi și el cobora fără nazuri. Îi moțăia apoi pe umăr, pe când el își mesteca alene pâinișoara rumenită și își bea pe îndelete paharul cu vin roșu.

O luă în jos. După două etaje îl descoperi la jumătatea celor opt trepte, până la palierul intermediar cu ferestre. Se așeză lângă el și Fir-de-Ață rămase neclintit; stană de piatră. Să juri că nu s-ar fi mișcat nici dacă ar fi trecut pe acolo un șoarece sau un câine. Începu să-i spună o poveste cu pisici, îl mângâie și în fine îl luă în brațe. Un ragdoll e moale, o păpușă de cârpe. Dar Fir-de-Ață devenise brusc un pietroi, un bolovan. Se așezară într-un fotoliu și mai încolo se ridică lăsându-l să se hotărască singur ce va face.

Atunci când ea se întoarse la patru și douăzeci îi povesti întâmplarea.
- Mai multă grijă! A trecut chiar pe lângă tine, cum de n-ai băgat de seamă?
- Tu nu ai grijă de nimic, doar când e vorba să-mi faci reproșuri ai grijă să răstorni un sac întreg.
- În fotbal e o vorbă: cea mai bună apărare e atacul. Dar, uite, o știi și tu, care nu te interesezi câtuși de puțin de meciuri. Oricum, fă o concesie, fii mai atentă când ieși pe ușă.

Aplombul lui o zgândărea; cu atât mai mult cu cât, stând mult acasă, el avea timp destul să răsfețe motanul; îi punea în gură o replică acidă, niciodată rostită, pentru situația cu totul improbabilă în care ea însăși ar fi deschis o discuție pe tema legăturilor între om și animal: "îmi place concurența neloială!" Cât caz făcea de favorurile pe care i le acorda Fir-de-Ață!... Uneori, ajuns rupt de mijloc la telefon, anunța că nu poate vorbi pentru că motanul îi doarme pe ceafă impunându-i o poziție incomodă iar undele electromagnetice care îl disturbau l-ar fi trezit. Și încheia: "Vorbim mai târziu." E drept că în lăudăroșenia asta mascată care, și ea, o zgândărea, erau și povești cu un aer dulce, moale, pe jumătate adormit, și asta pentru că faptele din ele nu se lăsau imediat și limpede văzute. Imaginea lor rămânea ușor tulbure, ușor imprecisă, te lăsa ușor nelămurit. Când îi spusese prima dată cum îi urmărea Fir-de-Ață scrisul, ei îi apăruse brusc pe buze gustul șerbetului de la bunica și în nări parfumul mâinii-maicii-domnului de pe spalierele de lângă prispă. Din an în paște bunică-sa scria câte o scrisoare și ea, cu lingurița de șerbet pe buze, o urmărea cum moaie tocul în călimară și scârțâie cu penița când subliniază câte un cuvânt (apoi fugea cu plicul la poștă, două case mai încolo, strângând bine în pumn banii de timbru). El scria cu stiloul, bucuros să-l lase să alunece lin spre capătul foii. Se lăudase odată că uneori i se părea că actul însuși al scrisului îi aduce mai multă satisfacție decât ideile puse în cuvintele care se înșirau. În povestea de acum, motanul i se așezase în față, de partea cealaltă a foii, și fixa văluririle peniței dându-se cât mai aproape. Atât de aproape, că trebuia să-l împingă înapoi cu dosul palmei dacă voia să tragă bara unui t. Fir-de-Ață revenea imediat, atent să urmărească mișcând încet capul drumul peniței de la un capăt la celălalt al foii și încântat să-i treacă pe sub nas vârful de metal. De unde știa cât să avanseze, când stiloul începea noul rând, ca penița să-i treacă milimetric prin față în alunecarea-i dreaptă?

Ea nu râvnea să caute uimiri pentru astfel de performanțe; îi cumpăra tot soiul de delicatese și prin diverse locuri din casă îi lăsa bețișoare parfumate, să ajungă la extaz mirosindu-le. Se resemnase că n-o să-i toarcă niciodată în brațe. Mai răbufnea:
- Ce te mândrești cu motanul ăsta!... Nu-ți mai amintești cum ne-ai întâmpinat? În vorbe se strecura adesea lângă Roco: noi, adică ea și motanul.

Până la urmă, care era rostul lui Fir-de-Ață în casă? Citise pe undeva că pisicile și câinii sunt atât de iubiți pentru că, mici, au capul rotund și corpul pufos. Precum bebelușii. Capul ca o bilă mare, pernuțele moi de la mâini și de la picioare, carnea pastelată și mirosul de lapte dulce. În multe, pisicile și câinii rămân neștiutori și neajutorați precum pruncii. Fir-de-Ață era, care va să zică, un copil. Nu-i spusese un coleg: "V-ați luat motan, mai bine ați fi făcut un copil; e o muncă plăcută"? Nu cumva prin copilul ăsta voia să-și retrăiască din copilărie? Și ea, poate. Și ea, desigur. Cu un așa motan puteau visa de-a binelea cum e să fii în centrul lumii, cât de comod e să accepți prea-plinul sufletesc al celor din jur. Lumină a lor, stai departe de anonimat. Începi să fii anonim când devii înlocuibil, și ce pisică pe care o știi de când se urca din gheare pe tine să ți se oprească în creștet e înlocuibilă? Profitau de lumină, reflectau și ei din ea așa cum luna reflectă lumina soarelui, se gândi.

Deschisă, orice ușă spre exterior îl alarma. Odată, era duminică, se treziră cam în același timp și leneveau în pat, în razele răcoroase ale soarelui de primăvară. Ea deschisese ușa de la balcon. Un vecin le făcuse o plasă împotriva țânțarilor și, pentru că măsurase prost - "un idiot", îl calificase el definitiv -, rama nu se termina chiar pe pragul ușii, rămânea un spațiu de o palmă apărat doar de plasa care atârna. Balconul era plin de ghivece de flori prin care, de la primele semne de căldură, ea ieșea să pigulească visând nerăbdătoare la viitoarele culori. Vrăbiile zgârmau prin pământul din ghivece; "obraznicele", așa le spunea.

Nu le știa numai ea; le știa și motanul. Acum se așezase mine de rien în dreptul ușii, la mai puțin de o labă de plasa atârnândă. Vrăbiile ciripeau răscolind pământul din ghivece și stropind balconul cu bucăți din el.

Deodată, se auzi o tăcere zdravănă, ca atunci când, la capătul unui crescendo prelungit, orchestra se oprește brusc. Vrăbiile încă nu-și reluaseră ciripitul când motanul trecu cu treabă pe la picioarele patului. Ducea una în gură.
- Du-te după el și ia-i-o, făcu ea.

El porni pe urmele lui Fir-de-Ață.
- Dă-o încoace, îi zise cu o voce cât mai neutră. Ce să vezi? Îmbufnat, motanul lăsă vrabia și se urcă în fotoliu. El o luă, o înveli într-o hârtie și o duse la coș.
- A omorât-o, spuse când se întoarse în pat.
- Și-a arătat vrednicia de vânător, zâmbi ea încântată.
- Nu. Odrasla de împărat ne-a adus fata craiului pe care nimeni n-o voia și care se transformase în vrabie. Fata cu pricina, avea ea de înțeles, zgârmase prin grădina fermecată.

Când în sfârșit se dădu jos din pat și intră în bucătărie, ea începuse să pregătească o prăjitură din care uneori mânca și Fir-de-Ață.
- Îi pregătești ospăț?
- De, trebuie să-i duc grija, răspunse ea râzând.

Se întreceau în a-i aminti unul celuilalt ghimpi ridicoli pe care și-i administraseră cine știe când și pe care nu reușeau să-i uite - sau se străduiau să n-o facă. Zâmbi și el și încercă să se aleagă cu un sărut din ce părea bună dispoziție.
- Te apucă în bucătărie, când înot în făină. Stai o clipă să termin.

Plecă. Trecuse, clipa aceea.

El credea în importanța treburilor mărunte din bucătărie; dragostea trebuia hrănită cu orice nu puteau face decât ei doi, luând ce fusese deja împlinit și transmițând substanță celor ce urma să vie. Dragostea era aceeași oriunde, oricând, în îmbrățișări fugare și în negrese înțepate cu paiul înainte de a fi gata de scos din cuptor. Ea credea că lucrurile, de orice fel, trebuie păstrate în sertare, nicidecum amestecate, pentru că acela care le amesteca nu le mai înțelegea sensul adevărat. Adevărat? Adevărat. Nu așa se spune?

Lui, aventura cu vrabia îi plăcu și nu-i plăcu. Parcă știa că lucrurile nu se vor opri aici. Cât timp să fi trecut?, ea aranja din lucruri pe balconul cel mare în căutarea ordinii perfecte și, când se întoarse și trecu să ducă din ele la coș, Fir-de-Ață profită de ușa de plasă lăsată deschisă și țâșni pe balustradă. Când îl văzu, veni în bibliotecă. El se strădui să-și domine propria sperietură; mai târziu se gândi dacă nu cumva participase la un număr de circ: prea se înlănțuiseră toate fără cusur. Traversă încet camera, dădu încet la o parte ușa cu plasă, se apropie încet de balustradă, îl luă încet în brațe pe Fir-de-Ață uitându-se în altă parte. Un bolovan viu, ai fi zis. Ea îi privea din ușa dinspre hol. Se uită țintă la ea pe când, cu spatele la balcon, închise ușa cu plasă și ușa cu geam și lăsă din brațe motanul.
- Ori năravul tău nu are leac, ori nu îl mai vrei.

Se duse fiecare la locul lui.

Motanul îmbătrânea. Pisicile au un mare păcat: trăiesc puțin. Fir-de-Ață lenevea pe fotoliul lui de-abia deschizând câte un ochi să vadă cum încheie maică-sa ori taică-său o treabă. Altfel, mai ținea doar ritualul cel nou, care se desfășura înainte ca el să plece la culcare. I se urca pe piept când îl vedea întins pentru câteva minute pe canapeaua din bibliotecă. Stăteau nas în nas să-și simtă respirațiile, el încerca să inspire și să expire alternativ cu motanul, în același ritm; străduința asta îl binedispunea. În seara aceea, ea se trezise și pornise spre baie; o văzu în oglindă cum se oprește o clipă să se uite la ei; trecu apoi fără zgomot.

Nu își mai povesteau întâmplările, deja rare, în care Fir-de-Ață amesteca pe câte unul. Fiecare își rumega singur bucuria. Concurența neloială scăzuse. Ea cumpăra mai departe delicatese, dar i le punea în castron fără să mai adauge alinturi ca să-l ademenească. El îi eliberase o poliță din bibliotecă, pe care singurul teanc de foi l-ar fi atras să se încălzească de la ele după ce el însuși le-ar fi încălzit, dar de cele mai multe ori uita să privească după el într-acolo. Își puseseră o platoșă peste suflet, platoșa aceea proastă care nu atât apără de ceea ce ar putea lovi dinafară, cât împiedică să treacă dinăuntru ceea ce îl umple și îl bucură. Își vorbeau mereu mai puțin. Fiecare încerca să își aducă aminte cât mai precis împrejurările și succesiunea cuvintelor pe care și le spuseseră în cutare moment și să reconstituie cât mai convingător ce le trecuse prin minte atunci și ce devenise punct de ruptură. Și cum răspunsurile erau mereu altele și mereu nesigure, invocau amândoi noi împrejurări trecute și noi succesiuni vagi de vorbe, bune să le sporească nesiguranța; de liniștit, temerea asta nu putea fi liniștită decât de tăceri mereu mai încăpățânate. De altfel, de ce scormoneau prin trecut? La ce bun ar fi lămurit ceea ce nu putea fi lămurit?

Când și când, el, parcă născut la moară, sonda cu un compliment terenul unei posibile restaurări. Odată îi spuse:
- Tunsoarea asta îți vine bine.
- Am fost la coafor acum o săptămână, îi răspunse ea acru.

Aproape că nu-și mai vorbeau. "Bună!", el și ea, la patru și douăzeci; sâmbăta și duminica, dimineața, în bucătărie. De cam șaizeci de ori pe lună. De șapte sute treizeci de ori pe an, socoti el. E adevărat, ea îi spunea, chiar dacă rar: "Ar trebui să ne despărțim." Iar când se certaseră de-a binelea și el, care se înflăcăra încet-încet la orice discuție, își termină replica aproape strigând, îi rostise pe când îi stătea în față nemișcată: "Hai, lovește-mă!" El amuți și se întoarse, ea plecă; după câteva clipe se duse după ea:
- Chiar nu-ți e rușine?

Ea citea; întoarse pagina. Mult mai apoi, când o anunță că se va muta, îi răspunse: "La ce o să zică vecinii te-ai gândit?" Nu se gândise.

Ei, Fir-de-Ață se rupsese, îl răpusese păcatul pisicilor. Ei se despărțiră și trăiră până la adânci bătrâneți.