Două sticle de vin

Când au intrat, s-a dus în bucătărie, să mai bea un pahar peste ce băuse. Ea se ducea direct în cameră și își aranja cu grijă hainele pe umerașe, fusta sau pantalonii într-o parte, bluza sau cămașa într-alta, sacoul în încă altă parte - părți erau destule -, apoi își îmbrăca pijamaua. Se ducea la televizor, făcea o alergare de sănătate printre canale - nu întârzia la nici unul prea mult, ar fi stricat cadența. Se spăla pe dinți, se urca în pat și răsfoia câteva pagini, să aibă somnul lin.

El se ducea să vadă dacă primise vreun mesaj - nu primise, ce mesaj să primească? -, să citească știri de doi bani rămase necitite și să se mai uite o dată la ce lucrase peste zi: așa își motiva cheful pentru ziua următoare. Lucrurile astea cereau ceva timp. Ajungea în pat după ce, în principiu, ea adormise. Cu spatele la jumătatea pe care își petrecea noaptea el, respira domol.

Se vedeau cu două, trei familii. Cu Despina fusese colegă de liceu, și pe urmă făcuseră una arte decorative și design, cealaltă arte plastice. Despina se măritase bine, bărbatu-său lucra în administrație și schimbaseră două locuințe până să se oprească la cea de-acum. Era o casă cu curte, o curte mare, pe una din străzile din spatele blocului lor, îi vedeau acoperișul de pe balcon. Curtea nu, erau mulți copaci: vara aveau frunze prea multe, iarna crengi goale prea dese. Printre copaci alergau doi căței, dintr-una din rasele mici, care latră subțire și, când le vorbești, își lasă capul când la dreapta, când la stânga. Lui cățeii îi plăceau cel mai mult, îi ciufulea, îi frământa, îi rostogolea, îi ridica în două picioare până când ei se dădeau cu labele în sus și așteptau mângâieri pe burtă, recompensate cu un zvâcnet de vezică.

Darius, bărbatul Despinei, avea tabieturi: uda florile la anumite ore primăvara și la anumite ore vara, tundea iarba cu o mașină la care schimba continuu cuțitele - le ascuțea la un dispozitiv instalat în cabana scundă din fundul curții. Automobilul și-l ținea mereu curat, sub un spalier spre al cărui acoperiș urcau tot felul de iederi. Ce mai, o frumusețe.

El, în schimb, era un încurcă-lume și un lasă-mă-să-te-las... I-a trebuit un an să se informeze de ce substanță era nevoie ca să lipească cele două plăci de gresie care căzuseră de deasupra căzii. Nu se spărseseră - asta ar mai fi lipsit! - și au stat rezemate de perete până când cine știe ce toană l-a dus într-un magazin cu materiale de construcții. Un an!

Despina și Darius nu veneau la ei: stăteau prea sus, apartamentul lor era prea strâmt, fotoliile nu erau potrivite să îndulcească durerile de spate ale lui Darius, omului îi plăcea poate prea mult să fie gazdă bună... cine știe? Nici nu avea importanță, câtă vreme el putea să vadă mai des cățeii.

Claudia și Fabian se mutaseră în cartier, aproape de ei, de puțină vreme. S-au întâlnit pe stradă. Oh, ce surpriză! Zâmbete și iar zâmbete: veniți voi mai întâi, să vedeți dacă facem cinste cartierului; nu, veniți voi, noi stăm aici de atâția ani, suntem, am putea zice, gazde. Fabian îi fusese coleg; era pasionat de politica internațională și mereu dispus să analizeze pe larg implicațiile acțiunilor marilor puteri. Claudia se dădea în vânt după teatru. Cu ei se vizitau pe rând. Dar odată s-au ciondănit serios pe tema alegerilor și destulă vreme principala grijă le-a fost tuturor să nu se iște iarăși ceartă. Nu și-au mai revenit din uzură. Mai ales că îl bodogănea de fiecare dată când trebuia să fie gazde: că ea trebuia să facă tot, că lui nu-i păsa de nimic, că toată viața a fost așa, că dacă ar fi știut...

Un câine ar fi fost o soluție, poate; așa se gândea când ieșea pe balcon cu cafeaua. Nu avea el la slujbă un coleg mândru că își luase unul care dădea din coadă când îl mângâiai și care lătra când auzea pe cineva la intrare? Altul știa tot felul de povești frumoase cu câini.

De ceva bun ar fi fost în stare și cățelul lor. Nu! Câinele lasă păr, iar el nu dădea niciodată cu aspiratorul că habar n-avea. Câinele trebuia scos la plimbare de două, trei ori pe zi. Cine îl va scoate dimineața? Ea pleca devreme la slujbă, numai la plimbatul câinelui nu îi stătea gândul. Și, în plus, se temea de câini, îi era frică să n-o muște. El se scula spre prânz. Sau își luau câine ca să-l scoată Grivei la plimbare pe el, să-l aerisească? Chiar așa: pe ea mai știa când a scos-o ultima dată la restaurant? ei mai știa când i-a luat ultima dată un buchet de flori? Ce să știe, el nu știa nimic.

Totu-i vechi sub soare; cine nu joacă un rol în ritualuri dintr-astea? De un ajun de Crăciun, când femeile fuseseră învoite ca să dea de capăt treburilor din gospodărie, rămăseseră la birou ei trei, el cu cei doi colegi. Lăsați bancurile cu blonde, lăsați visele cu curve. Fir-ar să fie, chiar sunt struguri care nu se coc niciodată? Eternul feminin, au ajuns și la tema asta. Și de aici până la tema: Ce e femeia? nu a mai fost decât un pas. E, ce e femeia? Doi bâjbâiau, numai unul știa și a spus-o cu liniștea celui care a reflectat îndelung, întorcând lucrurile pe toate fețele: Femeia e ființa care, după ce ai pus un pahar gol pe o masă goală, mai mută paharul un deget. Doar un deget, așa. Definiția asta merita sărbătorită; a coborât să cumpere o sticlă de vin. Măi, de ce nu-i veneau lui asemenea vorbe?

Într-o zi, hai să mergem la magazinele alea noi, nu mai era mult până la ziua Lucreției. Lucreția era colega ei cea nouă, pe care o învăluia cu o grijă maternă. A coborât la mașină, ea a venit ceva mai târziu. Îi dădea timp să o scoată dintre atâtea îngrămădite, nu avea răbdare să aștepte.
- Cât e de murdară mașina asta!
- Nu te urca.

Se și urcase. A pornit. La magazinele cele noi a dat peste colegul cu povești despre câini. Cumpăra niște unelte, își luase o săptămână de concediu și voia să plece la țară. Avea o casă, nu foarte departe. La birou a venit vorba despre ea. Nu mai era nimeni acolo, bătrânii muriseră; Ștefan rareori se mai ducea. Casă goală, astea îi erau primele cuvinte despre mândria alor lui. Fusese construită demult, meșterii își dăduseră silința s-o laude toți cei care o vedeau; acum se tot degrada.

După aproape încă o lună, i-a spus că merge iar la Mălinești. Nu voia să vină și el cu doamna? Nu era vorba decât de trei zile, la sfârșit de săptămână. El voia, doamna nu. S-au plimbat în pădure, s-au învârtit într-un târg cu brânză de vaci proaspătă pusă pe frunze de brustur și saci cu mere sprijiniți de gardurile caselor de la drum.

Ștefan căpătase chef să se vânture, îl tot invita la Mălinești. Stând atâta vreme împreună, se împrieteniseră. I-a propus să meargă și singur, de-acuma știa drumul: să nu mai fie casa goală. Cu așa slujbă, i-a zâmbit, și cu așa program, poți sta mai mult pe acolo. Iar el a râs când Ștefan i-a zis la un moment dat că ar veni la rându-i; aproape că îi cerea voie să meargă acasă.

Odată, era spre vară, l-a văzut pe Toader că îi făcea semne de alături, de pe treptele barului; așa scria pe firma de deasupra ușii: bar. Îl invita la o bere. Când s-au ridicat să plece, avea lângă picior un câine. "De pripas", i-a spus vecinul. Al nimănui.
- Acum trăiește pe-aici prin jur. O vreme a fost pe la biserică, a stat și pe la primărie. Se mută, nu poate sta locului. E blând, nu mușcă.

Au mers împreună până la poartă, câinele învârtindu-se în jurul lui, așa cum văzuse la televizor că fac câinii la concursuri, când le trec dresorilor printre picioare, de pe-o parte și de pe cealaltă. Figura asta ei doi sigur nu o puteau executa, dar era o bucurie în tovarășul lui pe care chiar nu putea să și-o explice. El se împrietenea repede cu toți, după câteva cuvinte spuse cum își spun în filme cuvinte frumoase bărbații și femeile, și toți se lăsau pe labele din față chemându-l la joacă, toți cereau să-i mângâie în răspăr, toți îl împingeau cu nasul să le dea mâinile să i le lingă. Dar freamătul ăsta în jurul lui, bucuria asta cu care îl ocolea în jumătăți de salturi, întoarcerile astea neașteptate - așa-i că-ți place? - erau ceva nou. A lăsat poarta deschisă și l-a chemat înăuntru, își amintise că mai avea de mâncare în bucătărie.

Cam hăpăia mâncarea. Dar când a terminat s-a așezat pe prag ca și cum era pragul lui și după câteva clipe și-a lăsat botul pe labe și a închis ochii. Era un câine destul de mare, înălțimea la greabăn o depășea pe a genunchiului lui. Cineva îi dădea să mănânce, era limpede, arăta hrănit; poate pentru că era așa vesel. Puteau fi prieteni buni. Semăna binișor cu un husky, un fel de husky mai gras. Atâta că blana albă nu îi acoperea tot pieptul și nici botul; și nu era albă, ci de un galben șters. Nici ochii nu erau albaștri. Vorba ceea, îi trebuie un defect ca să fie perfect. Ei bine, el era perfect. Pe bot, cicatrici. Apoi, câteodată, de-a lungul anilor, șchiopăieli. Și alte asemenea.

A venit în aproape fiecare dimineață, să se joace. El îl aștepta cu mâncarea. Înghițea imediat, apoi se lăsa pus pe picioare, cu burta în sus, și mângâiat. Se arcuia în toate felurile, să prindă cu labele mâinile care îl împingeau: un fel de leapșa pe loc. El pleca să se plimbe pe ulițele din jur, spre ogoare, dar Bruch nu îl însoțea. Dormita la soare și nu se trezea decât ca să schimbe locul. Când se întorcea de la plimbare, câinele nu mai era acolo. Plecase. Mai venea cu o oră, două înainte de apusul soarelui.

Trebuia să-i dea un nume. Toate trebuie să poarte un nume. Pe fiecare din câte îi treceau prin cap îl spunea când mai încet, când mai tare, să vadă cum sună și cât i se potrivește. Era o modă în satul ăsta - Toader i-a spus că și în satele vecine -, a numelor distinse; băieții primeau mai ales nume de profeți, fetele - nume de domnițe care dorm pe câte un bob de mazăre. A constatat din exemplele lui Toader că aproape toate numele de fete aveau accentele puse aiurea. Nu erau ele, numele, destul de prețioase, trebuia să le mai domnească și accentul. S-a pus pe un râs nebun: Ștefan îi povestise că într-o delegație descoperise o biserică cu înțelepți pictați pe ziduri unde Diogen ajunsese Deoghie, iar Euripide - Aripí. Când s-a mai potolit, și-a amintit că la câinii de rasă dintr-o linie ereditară se dădeau nume dintr-o anumită familie onomastică. Apoi, că la București era un cartier ale cărui străzi purtau nume de mari compozitori. Ei, și-așa a primit Bruch numele de Bruch: nașul lui chiar credea că joaca, blândețea, bucuria, tristețile lui aveau ceva din Fantezia scoțiană și concertele de vioară. Apoi, b-ul avea explozie, r-ul - vibrație, iar uch te ducea cu gândul la un năduf plin de răsfăț. Atâtea meșteșuguri într-un nume! Câinele întreg.

Când a plecat înapoi, Bruch nici nu l-a băgat în seamă. Mașina a luat-o la stânga, câinele - la dreapta. După câțiva kilometri, aproape de șoseaua națională, și-a pus niște muzică. În multe cântece de country & western apărea câte un câine. Și-a adus aminte că Jacques Brel cânta Les filles et les chiens, l-a găsit printre șansonete:

Data următoare, trecuseră deja două zile și Bruch nu apăruse. L-a întrebat pe Toader de el. Îi spusese odată că, de la bar, îl vedea câteodată pe Bruch trecând prin fața casei, fără îndoială voia să știe dacă era cineva. Acum a aflat că Bruch se mutase, stătea peste firul de apă, în spatele școlii, pe deal. Drumul se răsucea când la stânga, când la dreapta, tufișurile năpădeau multe garduri lăsate. Aproape de vârful dealului era un loc neted, de unde se vedea până departe, spre nord și spre est și spre sud. Nu mai găsise în sat o așa belvedere, s-a oprit să caute diverse clădiri pe care le știa; în tinerețe făcuse cursuri de orientare și voia să-și amintească ceva din ele. Dacă recunoștea o casă, două ar fi fost mulțumit. Deodată a apărut lângă el Bruch; pierduse speranța să-l mai vadă în ziua aceea, voia să-l mai caute ziua următoare pe altă potecă. S-a așezat în iarbă și Bruch lângă el; parcă urcaseră dealul împreună și acum se odihneau înainte să continue spre satul de peste deal sau să pornească înapoi. Nu era târziu, dar s-a hotărât să se întoarcă; până la urmă, Bruch era sănătos, iar atâtea întrebări de pe drum, mai multe decât pașii pe care îi făcuse, îl obosiseră.

La coborâre câinele a început dansul acela pe care îl știa de la prima lor întâlnire. Bruch îi dădea târcoale, se oprea să se uite la el, o lua înainte și, fără să se oprească, întorcea capul să-l vadă dacă vine, câte și mai câte... Râzând și vorbindu-i, s-a urcat în mașina pe care o lăsase lângă o fântână și a deschis geamurile. Cobora încetișor povestindu-i și chemându-l. Se întreba cât o să țină trăsnaia asta. Bruch venea după el, într-un trap vesel. Au ieșit în șosea și au luat-o la stânga, spre casă. A deschis poarta cea mare, a băgat mașina în curte și s-a așezat lângă Bruch. Mai încolo, i-a dat de mâncare și au stat de vorbă până târziu. L-a lăsat să doarmă sub măr. A doua zi dimineață nu mai era, dar seara a revenit și apoi în fiecare zi.

De-acum, nici nu venea bine în sat și îl căuta peste pârâu, pe deal. Bruch învățase mașina, venea fuga-fuga când o vedea. A oprit, s-a așezat în iarbă și s-a apucat să-i povestească ce mai făcuse pe acasă; de bucurie că apăruse de parcă îl aștepta i-ar fi povestit orice. L-a luat în brațe și l-a instalat în față, pe scaunul din dreapta. Bruch s-a așezat ca să privească înainte, să vadă drumul. A ocolit mașina, s-a așezat lângă el și l-a întrebat dacă stătea așa de mândru ca să moară de ciudă câinii din casele pe lângă care urmau să coboare; sau bețivii de la cârciuma de lângă gardul școlii; sau întreg satul. Avea toată dreptatea, cine mai era ca ei? Au coborât, au luat-o la stânga, au intrat în curte.

Toamna era la început, frunzele de-abia începuseră să se îngălbenească. După-amiezile, mai ales după-amiezile, erau tare liniștite. Câteodată chiar nu se auzea nici un zgomot. Dacă erau în spate, lângă dud, se uitau cum apune soarele. Înainte să se lase după orizont mai avea o ultimă izbucnire; se reaprindea, ușor, și numai pentru câteva secunde - câte să fi fost? el niciodată nu apuca să numere. Invariabil, Bruch căsca. Dacă nu îi dădea de mâncare, pleca pe dealul lui. Pe când se ridica și el, se gândea că avea cea mai bună dovadă că lumea nu era de capul ei; cineva o făcuse și încă mai avea grijă de ea.

Într-o seară - seară să fi fost? da, soarele apusese -, făcea ordine pe prispă: încuia din camerele lăsate să se aerisească, împingea ferestrele ca să-i fie mai ușor să le închidă dinăuntru, se uita să vadă câți struguri din vița care se înălța pe stâlpi vor fi buni de mâncat până avea să plece. Bruch dormea pe jumătate de prag, cu capul pe o labă îndoită, cu cealaltă labă întinsă bine, obligându-l să pășească întins ca să intre în antreu și să iasă tot așa. Lumina tot scădea și a trebuit să aprindă becul. Când s-a uitat spre stradă l-a văzut venind pe Toader. A ieșit în poartă, să stea de vorbă. Și celălalt i-a atras atenția: uită-te la Bruch, cum doarme pe prispă. Ei, merita o fotografie. A intrat încet în casă, pășind cum mai pășise peste laba întinsă, și-a luat aparatul și a coborât în fața porții.

L-a pregătit și l-a sprijinit de poartă, a făcut mai multe fotografii în mai multe feluri. Nu îi venea să se oprească, noroc cu Toader, altfel ar fi continuat cine știe până când să fotografieze. De puține ori mai trăise asemenea stări, o dată chiar aici, când peste cuibul de berze de peste drum ieșise curcubeul, după o ploaie teribilă. Nu s-ar fi oprit din fotografiat, i se părea că orice modificare, oricât de mică, în râul de picături pe care le evapora soarele schimba radical compoziția. Dar acum nu era vorba de nici o modificare, Bruch era imperturbabil.

Imaginea i-a plăcut. Rămăsese puțină lumină afară, dar becul de deasupra intrării era suficient de puternic să lase culorile să se arate. Portița și tot parmalâcul erau vopsite într-un albastru cenușiu; unul din panourile portiței stătea mereu închis și suprafața lui mărginea acum spațiul luminos în care Bruch dormea nepăsător. Primul plan era scăldat în lumina galbenă a becului; linii verticale - a marginii panoului, a canatului ușii, a panoului celui mare de la ușa de intrare - adăposteau liniile curbe ale câinelui adunat peste laba dreaptă; de după panoul albastru îi avansa una din labele din spate, cu tot cu pernițele ei. Iar apoi venea antreul, scăldat în penumbra înroșită de culoarea mobilelor. Puteai recunoaște siluetele întunecate mărginite de tivul luminos al unor părți din scaune, două picioare pe care le bănuiai ale mesei pentru că fragmentele de scaune stăteau sub umbra curbă a ceea ce trebuia să fie tăblia ei. Fiecare plan al fotografiei era scăldat într-o culoare; iar fiecare obiect din imagine, incomplet, te chema să-l completezi, să-l desenezi cu creionul minții, să-l colorezi cu pensula ei, să-l definești cu ochiul ei.

Când s-a întors, Ștefan l-a chemat la un pahar de vin. N-a fost numai unul. I-a arătat fotografia. După prima sticlă, a spus că cel mai mult îi plăcea cum doarme câinele: se vedea că era la casa lui, că în pragul ușii, cu labele ținute așa, arăta că ar fi sărit pe loc s-o apere. Nu l-a contrazis, pentru el vinul avusese alt gust. După a doua sticlă - nu mai era alta -, îi plăcea mai mult semi-întunericul din salon. Era multă intimitate acolo, te așteptai ca o persoană să treacă grăbită prin câmpul vizual, dintr-o parte într-alta. Cine ar fi văzut-o știa prea bine că e de-a casei, dar ea, a casei, nu voia să fie văzută atunci. Acum vinul avea același gust și pentru Ștefan, și pentru el. De aceea s-a simțit obligat să-i spună lui Ștefan care era pentru el gustul primei sticle: Bruch nu ar fi sărit în apărarea casei, dar te învăța ce înseamnă acasă; un drum, până la prispă, pe prispă, peste prispă, dincolo de prispă. L-a întrebat când mai merge la Mălinești; lui Ștefan i-a plăcut că l-a întrebat.
- Oi-oi, nu știu, nu știu. M-ar bucura.

A înțeles că se temea. Nu mai era casa lui. Nu mai era de când îi muriseră părinții. Și nu mai era de când în pragul ușii dormea un câine pe care nu el, Ștefan, îl chemase. Ei, două sticle de vin pot împrieteni bine doi bărbați.

Data următoare, Bruch n-a mai apărut. Pe deal a întrebat la diverse case, nimeni nu-l mai văzuse. Dar vecina lui, de lângă bar, care știa multe și care era destul de ageră să lege încă și mai multe, i-a spus că l-ar fi otrăvit cineva. S-a mai dus de câteva ori la Mălinești, și de fiecare dată îl vedea la ușă pe Bruch, cum îl aștepta dormind. Apoi a hotărât să nu se mai ducă. De-acum, îl aștepta iarăși un pahar peste ce băuse.