Asaltul asupra realității. Recunoașterea

Există cărți pe care le aștepți, și pe care pînă la urmă nu doar le uiți, ci nici măcar, probabil, nu le vei citi, dar care reușesc, la un moment, prin promisiunea titlului lor și din descrierile mai mult sau mai puțin de marketing, să pună eticheta cea mai potrivită pe un moment, să numească emblematic și memorabil o anumită situație istorică.
 
O astfel de carte care promite să ne apropie de adevărul momentului (nu doar de "momentul adevărului"), și care e anunțată să apară pe 27 august 2025, este un eseu al unui sociolog francez, profesor la Sorbona, pe care l-am întîlnit deja în paginile săptămînalului francez L'Espress. Este vorba de À l\'assaut du réel ("Asaltul asupra realității") de Gérald Bronner. 
 
Nu știu, deci, dacă pînă la urmă voi citi această carte (probabil că totuși da: am pus-o pe lista de așteptare a unei librării online pe care o frecventez), dar mi se pare - sau proiectez eu - că ne apropie, cum spuneam, cu un pas decisiv, de adevăr. De faptul că de mult, dintotdeauna, poate, deja, umanitatea se luptă cu realitatea încercînd să-și treacă nu numai dorințele, ci de-a dreptul iluzia înfăptuirii lor drept realitate, dar și că devenirea-om, adică lupta pentru putere, a fost și este lupta pentru a putea face realitatea, impunîndu-ți propriile dorințe împotriva și în locul dorințelor altora.
 
Acesta, pe scurt, ar fi motorul cu ardere internă și pe bază de carburanți "extrem de" fosili, "cei mai" fosili, arhetipal de fosili care ne fac oameni, sau care ne fac oameni făcîndu-ne ne-oameni. Om = ne-om: o închipuire, o dorință, dorința-om impusă drept realitatea-om. Omul, această imposibilitate.
 
Or, abia acum tehnologia numitului motor al umanității i-ar permite acestuia arderea perfectă a dorințelor-combustibili fosili, ceea ce ar explica incredibila conjugare nu dintre vechi și nou, ci dintre două irealități (sau puncte de fugă) simetric opuse, disruptive tocmai prin opoziția lor reunită, prin concentrarea fisională a tensiunii dintre ele, una hiper-modernă, cealaltă arhaică, ambele însă trăgînd/impingînd în afara umanității omului, dincoace-dincolo de om, realizînd omul tocmai prin ratarea lui. "Furtună perfectă", incredibilă "aliniere a astrelor". Omul-dorință realizîndu-se ca realitate tocmai prin ieșirea din om, prin impunerea ca dorință și rămînerea în stadiul de dorință. Care nu este deloc tot una cu imperativul-om. Imperativele se opun dorințelor. Fără succes, sau doar cu succes relativ (istoria ca atare).
 
Asta mi se pare că spune, că promite titlul acestei cărți: definitiva victorie a omului asupra realității (sau a dorințelor asupra imperativelor). Adaug eu (poate și autorul): asupra propriei i-realități de om-dorință.
 
Ca artist (om-animal, nu doar animal-om), simt așa acum: Europa-realitate, ultima insulă de realitate dat fiind că a fost motorul realității lumii, luată concentric, sufocant, cu asalt de dorințele China, Rusia, America. Ne aflăm în punctul focal al atacului asupra realității.
 
Totuși, care ar fi, pînă la urmă, în ce ar consta, pînă la urmă, realitatea? Să zicem, pentru început, în gravitația Pămîntului, fără de care nici zborul și nici măcar mersul nu ar fi cu putință.
 
La fel ca în etică și în politică, am ajuns însă ca și realitatea să aibă nevoie de - și să se definească prin - recunoaștere. Dar poate că tocmai negarea realității îi constituie recunoașterea. Constituind, totodată, și negarea recunoașterii înseși.
 
În fine. Voi citi, cel mai probabil, cartea francezului. Măcar de curiozitate. Dacă merită, o voi propune, așa cum fac de obicei, spre traducere.