Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste."
Fulgi și tămâie
Viorel Prodan
Mihăiță își vârî capul pe ușă, cu obrajii roșii de frig și nasul umed. Ochii îi scânteiau, în ciuda orei matinale.
- Mamă, acu' ies de la tanti Aglaie. O să treacă la tanti Catița.
Anița, în ușa cămării, ținea o tavă cu cornulețe înecate în zahăr pudră.
- Of, s-au pornit devreme anul ăsta... Hai, du-te pe uliță și întoarce-te când trec de troiță.
- Mi-e foame, mamă.
- Dacă nu te miști, dau cu tava după tine.
Anița oftă, lăsă tava pe masă și împinse cu cotul o ușă dinspre o altă încăpere.
- Hai, scoală-te, măi bărbate. Părintele Cornel e pe uliță cu sfințenia, iar tu-n izmene.
De sub plapumă răsăriră două picioare palide. Manole se așeză pe marginea patului, cu părul cărunt lipit de creștet și mustața îngustă, abia cât baza nasului. Tuși sau înjură, greu de zis.
- Dracul îi plimbă cu noaptea-n cap.
- Dracul te ține la băut până-n miezul nopții.
- Am stat cu ginere-tu.
- Da, vai de tine. Eu m-am trezit pe întuneric - am dat la vaci, porci, adunat ouă, am băgat la cuptor.
- Ce să bagi la cuptor?
- Masa, să nu rămână goală! Ce suntem, neam de pierduți? Știi ce limbă are diacul...
Manole se ridică încet, frecându-și ochii. Furtuna Aniței părea să nu-l clatine.
- Zi, ce vrei să fac, să fie popa mulțumit? Că de asta mai trăim - să dăm bine în fața lui Cornel și-a diacului. Ouăle le puteau aduna și copiii.
- Puteam să ți le sparg de capul ăla sec.
Bărbatul scuipă în tava de sub sobă, apoi se scărpină absent prin izmene. Întinse mâna înspre pachetul de Mărășești de pe poliță.
- De țigară-ți arde? Lemnele-s vraiște că v-ați așternut la pălincă aseară....
Manole tuși gros, dar nu lăsă pachetul din mână.
-... să-ți trezesc și odorul de fată. Hainele tot atârnă în târnaț. Ea trage la somn, cu copil cu tot. Noroc că l-am luat cu noi azi-noapte, l-am schimbat. Ea... ea moștenește pe taică-său.
Manole trânti țigările, bombănind, și se întoarse în cameră să-și tragă pantalonii. Anița se pornise spre cealaltă ușă.
- Lasă că le face Anița pe toate, dormiți voi, dormire-ați...
Împinse cealaltă ușă, dar din spatele ei răsări deja capul Geaninei, cu părul tuns scurt și ciufulit după luptele cu perna.
- Ce-i, mamă, cu scandalul ăsta de dimineață?
- Dimineață?! Părintele e pe uliță cu Boboteaza, iar voi dormiți. În casă și-n ogradă e ca-n grajd. Hainele? Lemnele? Pridvorul?
- Mă îmbrac și vin.
Anița rămase o clipă nemișcată, apoi se întoarse pe călcâi și apucă mătura. Trecu peste podele cu mișcări sigure, ca și cum mătura gândurile de peste noapte... și le gonea din lemn, din ea.
Manole ieși din cameră cu pași grei și se opri lângă lighean. Își trase nasul, tuși gros, apoi privi în jur, așteptând parcă să i se rezolve viața.
- Unde-s copiii ăia? Să-mi toarne niște apă.
- I-am trimis să se uite după Părintele.
- Atunci toarnă-mi tu.
- Toarnă-ți singur.
Geanina apăru în prag, cu mișcări moi și urmele pernei încă pe obraz.
- Lasă, tată, îți torn eu.
- Așa, fata tatii... numai pe tine te mai am.
Geanina zâmbi și luă canceul. În timp ce-i turna apă, Anița își reluă măturatul și le strigă peste umăr:
- Să clădești lemnele, să mături pe lângă ele, să scoți vin din beci - Părintelui Cornel îi place să guste un pic, da' și diacului, cutra aia. Geanina, vezi de copil: laptele-i fiert, fă paturile, adună hainele din tindă și spală pe jos. Taică-tău a scoate apă din fântână. Atât știe. Și să bea pălincă.
- Vai, mamă. Oare cum te mai suportă tata.
- Tu taci. Ți-a trebuit măritat și copil. Puteai să ai și tu un serviciu ceva mai acătării.
- Am serviciu. Și-mi place. Doar n-ai fi vrut să rămân în sat.
Gelu, gata îmbrăcat și cu ochii încă grei de somn, se strecură pe lângă Anița și se opri la lighean.
- Neața la toată lumea.
Își turti rușinat părul cu palma, ca și cum gestul ăla putea repara tot excesul de somn.
Anița le întoarse spatele, grăbită să-și termine treaba, un mod de a le arăta că nu sunt vrednici de hărnicia ei.
Când Mihăiță se strecură iarăși în casă, cu respirația grăbită, fiecare își avea rostul lui: Manole și Gelu clădeau lemnele în tăcere, Geanina așeza cu grijă paharele pe tava de metal, iar Anița spăla podelele cu apă limpede și răbdare.
- Mamă, gata. Au trecut de troiță, dar Fănel nu mai vrea să-i pândească.
Fănel, fratele său, cu nasul roșu și ochii pleoștiți, se așeză lângă sobă. Își freca mâinile deasupra plitei, apoi sufla în ele.
- Gata, mai au la Nuțica și intră. Mihăiță, pune-ți cămașa cu buline, e pe scaun. Măi Fănel, unde-i câinele?
Fănel ridică din umeri, cu mucii întinși sub nas ca niște dantele triste.
- Du-te și leagă-l, să nu sară iar pe diacon.
- Merg acu'...
Dar rămase nemișcat, cu ochii pierduți în flăcările care pâlpâiau dincolo de ușița sobei. În căldura dansului portocaliu nu existau misiuni matinale.
Pe fereastră se vedea cum fulguia ușor. Din curte veneau bocănituri, lemne așezate unele peste altele, voci joase de bărbați. Prin ușa deschisă intra un miros curat de iarnă. Un câine lătra în fundul uliței.
Anița șterse prin toate încăperile. Trebuia să fie totul pregătit. Părintele putea intra dintr-un moment în altul. Își desprinse zadia și trase pe ea vesta din piele de oaie. În mijlocul mesei, Biblia și icoana cu sfântul Ioan pe care părintele Cornel i le sfințea în tot anul.
Deschise ușa și ieși pe târnaț. În curte, Manole și Gelu măturau lângă grămada de lemne, iar din cameră se auzea copilul gângurind. Pe uliță, câinii porniseră din nou.
- Haideți, scuturați hainele alea, părintele e pe aproape!
Coborî încet treptele de piatră, oprindu-se într-un loc nici prea în față, nici prea aproape de poartă. Bărbații intrară în casă pe la spatele ei. Unde-o fi Mihăiță? Mereu i se părea atât de neajutorat. Câinele se zbătea nervos în lanț. Primii intrară cei doi băieți care însoțeau alaiul. Pe cel cu urechile mari, care ducea vasul cu agheasmă, Anița îl recunoscu: era băiatul Catiței, cel cu care se lăuda de la Crăciun încoace. Celălalt, cu o cușmă groasă trasă peste ochii adormiți, purta căldărușa cu busuioc și părea că se teme să pășească.
Deodată, curtea se umplu de glasul puternic al diaconului:
În Iordan botezându-Te Tu, Doamneee...
Arătatu-s-a închinarea Treimii...
Anița își făcu cruce. Dincolo de poartă apăru preotul, tânăr, cu pas grăbit și chip străin. În urma lui, Catița cu Gavrilă, bărbatu-său, se strecurau în curte.
Și apoi... nimeni.
Ulița rămăsese pustie, până în inima satului.
Preotul se apropie de Anița și îi întinse crucea. Ea o sărută în tăcere, iar el i-o așeză ușor pe creștet, cântând cu voce moale:
Că glasul Părintelui a mărturisit Ție,
Fiul iubit pe Tine numindu-Te...
Anița strângea batista între degete, cu privirea pierdută între alai și casă. Nu știa dacă să-i lase să intre. Nu știa dacă putea. Întoarse capul. Albiturile din tindă rămăseseră atârnate, netulburate de pregătiri. Ar fi vrut să spună ceva Geaninei, dar altceva îi scăpă de pe buze:
- Dumneata... nu ești părintele.
Preotul îi zâmbi blând, cu o urmă de grabă în ochi.
- Părintele Cornel... nu se poate ridica din pat. De ieri seară.
- Vai...
- Dumnezeu veghează. Va fi bine.
Apoi se întoarse spre ceilalți.
- Haideți. Mai sunt multe case de sfințit azi.
Trecu pe lângă Anița, urmat de diacon și cei doi băieți. Manole îi aștepta în prag, cu mâinile împreunate.
Și Duhul, în chip de porumb, a adeverit întărirea cuvântului...
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule...
Glasurile se pierdeau în casă odată cu pașii lor.
Anița rămase în mijlocul curții, nemișcată. Nu se putea clinti, de parcă drumul spre casă se sfărâmase într-un loc fără direcție.
Catița se apropie cu pași grăbiți și un zâmbet care mirosea a busuioc și vin acrit.
- Părintele din Almaș, ăsta-i. Ia uite ce frumos e. Nu ca popa nostru, cocârjat și gâfâind.
Anița n-o privi. Dar, pentru o clipă, simți că dacă și-ar întinde mâna, ar putea s-o apuce de păr și s-o târască până în șanț, afară din curte. Cu o căutătură curioasă, Catița se strecură pe trepte după alai.
Vocile din casă se stinseseră. Se mai auzeau doar pașii și un foșnet de rugăciune. Anița rămăsese în curte, înțepenită. Fulgii coborau printre crengile desfrunzite, tăcuți și grei ca tămâia.
Tresări când preotul se oprise din nou în fața ei.
- Tanti Anița, să facem o poză. Așa ne-a rugat părintele Cornel.
Ea clipi de parcă nu înțelesese. Nu spuse nimic. Preotul se aplecă ușor și-i șopti:
- Și m-a mai rugat ceva. Să vă cer iertare. Știe că l-ați așteptat... dar zice că inima lui e aici, în curtea asta. În casa asta. Cu familia dumneavoastră.
Anița se uită în ochii lui. Erau limpezi, de o bunătate fără leac. I se muiară umerii.
Preotul îi făcea deja semn lui Fănel cum să țină aparatul, cum să-i așeze pe ceilalți. Anița se lăsă mișcată, mai în stânga, mai în dreapta, în timp ce gândurile ei înșirau restul zilei, una câte una, ca hainele albe din tindă.
Avea să mai deretice prin casă. Apoi Geanina, Gelu și copilul aveau să plece cu autobuzul de la 12. Trebuia să le pregătească ceva pentru drum - murături, cartofi, afumătură. Îi va conduce la stație.
De acolo, va trece podețul. Va merge la casa Părintelui, să vadă ea cum se simte dânsul. Să nu uite cornulețele; știa că îi plac cum le face ea. Icoana și Biblia. Le va lua cu ea.
Își imagina mâinile albe ale Părintelui coborând peste cartea de rugăciuni. Chipul scorojit al sfântului Ioan în lumina caldă a sufrageriei. Era prima promisiune de liniște din ziua aceea.
Din spatele aparatului, Fănel strigă:
- Gata!
Anița zâmbi. Curții. Cerului. Zăpezii care cădea rar, dar fără să se oprească.