Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste."
Proasta Pământului
Cornelia Iordache
Intrăm într-o garsonieră confort doi, dintr-un complex studențesc, încălzită generos de căldura cuptorului încins. Simona, aplecată peste degetele de la un picior, întinde cu migală ojă de culoarea safirului. La câțiva pași distanță, pe blatul din bucătărie, sunt aliniate boluri transparente de diferite dimensiuni. Cosmina potrivește camera telefonului și, din când în când, lasă câteva stafide să-i alunece în gură.
- Dragii mei, dulcii mei, astăzi o să vă prezint o nouă rețetă de desert, pe care o mâncam foarte des în copilărie: binecunoscutul cozonac. Vreau să vă arăt varianta mea, una super simplă, pe care o puteți reproduce și voi... Să mor io, ce moment și-a găsit asta de la trei să-și usuce părul! Simo, bate-i tu în țeavă!
- Nu pot acum, că mă mânjesc de tot!
- Dianaaa, oprește ăla!
- Poți să nu urli?
- Mai bine să urlu, decât s-o jupoi de vie!
- Ce-ai, zâno, iar lovește Marte retrograd?
- Mă văd cu unu', sor-meo. M-a invitat azi la el acasă.
- Și care-i baiul?
- Că sunt Proasta Pământului.
- Cosmino, dacă tu ești, atunci sunt și eu, că doar din aceeași mamă ne-au scos.
Cosmina nu se rușinase niciodată cu familia ei. Oameni simpli, de la țară, gospodari, fără ifose și cu hainele bine apretate la zile mari. Exact așa cum apăreau în fotografia aceea veche, ușor decolorată, pe care i-o întindea acum Simonei. Se strânseseră în jurul preotului care venise s-o facă de mirul lumii pe Cosmina. O încurajase să trimită o poezie scrisă de ea la ziar, și, în ziua aia, apăruse cu ziarul în mână la poarta lor. Îi făcuse semn unuia dintre cei doi fii ai săi să-l desfășoare, iar celuilalt să-și dea drumul la glas. După ce termină de citit, Ionuț o țintui cu privirea minute în șir. Obrajii Cosminei se aprinseră de stânjeneală. Îi venea să smulgă ziarul ăla în care apar asemenea tâmpenii și să umfle cu el burta sperietoarei de grauri din vie. Nu se atinsese de el; în schimb, se făcuse nevăzută până au plecat popa și băieții. Duminica următoare, Ionuț a coborât scările bisericii două câte două, ca s-o ajungă pe Cosmina și, pe aleea mărginită de tufănele, i-a pus în palmă un bilet. Cosmina a ținut pumnul strâns până a ajuns în fundul grădinii. În rochia ei roșie de tafta, s-a rezemat de trunchiul cireșului, fără să-i pese de asprimea scoarței. Cu ochii visători, a lăsat capul pe spate și a dus fițuica la piept cu un surâs. Așa își imagina, la cei doisprezece ani ai ei, că se face la prima îndrăgosteală. Apoi, cu certitudinea că peste câteva luni avea să urmeze și sărutul, a desfăcut biletul și a citit: Ești slabă ca un vierme.
- Dă-l în jgheab de prostăvan, i-a spus Simona, în timp ce biletul se decolora în ligheanul cu apă încălzită la soare, în care fetele își spălau tălpile pe rând. Cosmina n-o auzea. Cu tricoul ridicat până sub sâni, își număra coastele în oglinda înaltă din verandă.
Părăsim acum puțin cadrul și ajungem în mijlocul orașului, în cofetăria cu iz de scorțișoară din centru, unde Ionuț o așteaptă pe Cosmina.
- Scuze, am întârziat!
- Stai liniștită! Ai fulgi de zăpadă în păr. Parcă ai fi Crăiasa Zăpezii.
- Prăjitura cu vanilie sau zâna din poveste?
- Ha, ce?
- Ai zis de Crăiasă. În fine.
- Era o metaforă. Am vrut să-ți spun că ești așa...
- Rece?
- Nu, drăguță.
- A, mersi!
- Și cu ce te ocupi?
- Merg la facultate, în rest, nu mare lucru.
- De ieșit, pe unde ieși?
- Nu prea ies. Mai mult stau pe acasă. Locuiesc cu soră-mea, dar ea are viața ei: face freze, tunde, pune unghii.
- Și tu?
- Eu ce?
- Ce-ți place să faci?
- Îmi place să fac prăjituri, am un canal pe YouTube.
- Tare! Și ce altceva?
- Să le mănânc. Cred că se vede.
Înapoi în apartamentul fetelor, unde cozonacul se rumenește în tihnă, în coșul de gunoi aterizează încă un șervețel umezit de lacrimi și muci.
- Ia mai dă-mi un pic poza aia, zâno! Măcar e ceva de capul lui?
- E perfect!
- Haide, te aranjez un pic la păr și gata, te duci.
- Să mă duc acasă la el?
- Te duci, zâno, cum să nu te duci, dar la psiholog, că ăsta-i caz de sindrom Stockholm, când victima devine emoțională cu agresorul, sau așa ceva.
- Ce agresor?
- Păi nu te-a apucat depresia de când ți-a zis că ești slăbănoagă, de-ai ajuns să bagi în tine ca disperata, și acum te pupi cu el?
- Nu merg la niciun psiholog.
- Dar atunci faza cu Proasta Pământului se cam confirmă, să știi. Auzi, tu ce-ți dorești, de fapt?
- Să fiu drăguță, asta vreau. La fel de drăguță cum sunt fetele după care mă uit pe stradă. Să pot să port colanți fără să-mi strige cineva hippo ass. Aș vrea să nu mă gândesc mereu la raionul de dulciuri din Mega, să nu-mi fie rușine de burta mea când mă uit goală în oglindă...
- Te uiți dezbrăcată în oglinda asta?
- Ce-are?
Oglinda era moștenire de familie, de la bunică. La moartea ei, femeile cu baticuri au plâns-o trei zile, degeaba umbla Simona printre ele, gură slobodă, și le amintea că morții oricum n-aud. Când au intrat popa și băieții, părintele i-a explicat că așa-i datina - lacrimile trag nefericirea din mort, ca să nu pătimească și dincolo.
- Dacă e pentru fericirea bunicii, hai să pișăm și noi câteva lacrimi.
Cosmina n-o auzi, dar cu privirea agățată de Ionuț, care nici măcar nu se uita la ea; o apucă plânsul de-a binelea, de parcă-i muriseră trei bunici, nu una. Ca s-o liniștească, femeile cu baticuri îi întindeau, pe rând, cozonac și bomboane de colivă.
- Și cred că aș mai vrea s-o dezgrop pe bunica. Să mă întind lângă ea, viu lângă mort, doar ca să simt că trăiesc, și că poate sunt și un pic fericită.
De fapt, Cosmina nu-și dorea să stea culcată lângă un cadavru nici măcar o clipă; tot ce voia era să găsească pe cineva care să o prețuiască ca pe o comoară, să-i ofere toate diamantele din lume, exact cum spunea vocea melodioasă care se strecura în garsoniera fetelor de la etajul superior.