Hay unos ojos

Îl lua de mână și îl ducea la fereastră. În parcul din fața blocului, castanii, plopii și teii formau un prim cer. Iar din cameră puteai păși direct în norii de frunziș. Asta se lăudase odată că face.

O găsea uneori dereticând. Purta haine pe care se plictisise să le mai îmbrace pe stradă și care nu se prea potriveau cu treaba. Învârtindu-se prin dezordinea din cameră așa îmbrăcată - de pildă, acum purta o fustă deasupra genunchilor, dreaptă, înflorată, și o bluză fără umeri, cu un elastic moale deasupra sânilor -, părea unul din personajele de operetă care, cu politețea bunului simț și veselia istețimii, se descurcă în orice mediu, salvează orice situație.

În cameră mirosea a busuioc. Pe masa lipită de perete, în colțul din dreapta, umpluse ulciorul alb cu mici buchete.

S-a oprit în fața lui, dreaptă, cu mâinile la spate, și și-a răsfrânt buza:
- Gata! Am terminat. Bei o cafea?

Avea în ibric, lângă ulciorul cel alb. El s-a tras cu ceașca de-a curmezișul în patul îngust, până când a atins peretele cu spinarea. Ținea picioarele îndoite, cu genunchii înălțați; marginea patului îi tăia pulpele. Nu era prea comod.
- Uite o pernă, pune-o la spate. Își cumpărase o ditamai perna. Ai să crezi că stai în fotoliu. Pentru fotoliu nu mai e loc, așa că mi-am luat o pernă.

S-a aplecat să vină mai în față și să facă loc pernei. Când s-a împins în picioare să găsească o poziție mai comodă și-a vărsat din cafea pe tricou.
- Scoate-l, să-l clătesc repede acolo, altfel rămâne pătat. Haide-haide! Mă pricep, nu te teme, nu ți-l stric! Și-a scos tricoul, ea a clătit pata și l-a pus pe spătarul unui scaun, în dreptul ferestrei deschise. Adia un vânticel.
- Se usucă de tot când ți-l netezesc.

Mai încolo a desfăcut călcătorul. Mișca fierul în sus și în jos pe când el îi povestea de pe la slujbă. Când s-a îmbrăcat, s-a înfiorat de căldura moale a bluzei.

Se apropia vara și viața în orașul de câmpie devenea și mai haotică, și mai zgomotoasă. Din te miri ce mașinile claxonau, trecătorii țipau... până și bătrânii roiau frenetic trăgându-și cărucioarele cu de-ale gurii. Nu-i vorbă, nici în celelalte luni ale anului nu se trăia mai pașnic, iar înainte de vacanțe o undă suplimentară de agresivitate parcă voia să arate ce bine e să pleci undeva, oriunde. Ca să-i reziști undei ăsteia trebuia mai mult decât cerul de frunze din fața ferestrei. Așa au pornit scurte escapade. Autogara era aproape. Plecau dimineața spre sate pe lângă care trecea vreun râu și mergeau de-a lungul malurilor așteptând să apară un loc de mâncat sandvișurile din rucsac. Se opreau la umbra vreunei sălcii sau a vreunui arin, la ceva distanță de pescari și le contemplau în tăcere nemișcarea până când și apa li se părea că nu mai curge. Legea acestor escapade părea să fie o zisă a marelui grec: Taci sau spune ceva mai bun decât tăcerea. Spre seară se întorceau.

Peste câtva timp, s-au gândit să meargă mai departe. Pentru ruinele de fortificații dintre dealuri le-ar fi trebuit două zile. Când a ajuns la autogară ea sosise. Îl aștepta în fața uneia dintre benzile de zid care despărțeau geamurile imense ale casei de bilete, cu un mic bagaj de mână la picioare. Purta pantaloni de culoarea muștarului, care se opreau sub genunchi și aveau o fentă vălurită de-un nasture. Pe deasupra, o bluză cu flori verzi și galbene pigmentate cu urme de roșu, înviorată de un fel de aripioare desfăcute să-i acopere umerii și de cureaua subțire, albă, subliniindu-i talia. L-a mirat pălăria de pai, rotundă și cu boruri largi, pe care o ținea între umeri; nu se vedea din ea decât un arc de cerc, dar s-a grăbit să-l completeze ca pe o aureolă și să-l înalțe. A știut atunci că nu îi va mai uita chipul nimbat.

Avea deja în minte o listă cu asemenea imagini surprinzătoare, care îl legau de trecut ținându-i-l mereu viu. Le îngrijea cum își îngrijea ea florile din cele două, trei ghivece, atentă mereu să îndrepte spre soare vreo frunză sau să îndepărteze vreo scamă ajunsă cine știe cum pe petale. Ai fi zis că trăia ca să colecționeze ceea ce urma să devină amintire. Destui îi povesteau că erau lângă el când făcuse una sau zisese alta, dar astfel de lucruri i se ștergeau pe loc din cap. În afara celor puse pe listă, desigur. Iar la un moment dat a început să-și noteze într-un carnet scene pe care ar fi vrut să le aibă în față și chipuri pe care ar fi vrut să le contemple.

Și-au lăsat lucrurile la pensiune și au pornit spre fortificații. Ar fi trebuit să ajungă în vreo oră, peste dealul pe care îl urca și cobora un drum îngust. Dar vremea se tot strica; nori care își schimbau repede culoarea - vinețiu, negru, albastru coclit - se fugăreau pe cerul murdar și se amestecau în nori mereu mai mari înmulțindu-și culorile. Era spectaculos, dar a început repede ploaia, o ploaie cu picături mari și dese, care parcă se uneau în linii de apă din cer și până în pământ. Se făcuse frig.

Ei părea să-i placă. Râdea și făcea piruete cu brațele depărtate continuând să urce spre vârful dealului. Părul îi era deja șuvițe. El și-a scos rucsacul și, după ce a desfăcut fermoarul, i l-a pus în cap ca pe un coif; s-a adăpostit la rându-i sub o pungă, pe când ea trecuse la un râs mânzesc. Apa îi udase complet, s-au întors.

Nici nu au intrat bine că a apărut gazda. Se holba la ei cu o privire nehotărâtă între uimire și furie. Chiar nu-și găsiseră un adăpost? Acum o să-i strice pardoselile! Și-au stors părul și hainele pe mica terasă acoperită a salonului de la intrare și au urcat repede în cameră; baie fierbinte și prosoape în cap: două mumii, și-a recăpătat ea primul râs. Au coborât la un ceai fierbinte și la paracetamoale. A doua zi, un soare blând se străduia să lungească din umbre. Pe peretele de lângă intrarea în cameră stătea doar o oglindă mare, cu ramă din alte vremuri, masivă; ici-colo, o decorau crăpături în lemn. Sub ea, o masă cu două scaune pe laturile scurte. Zidul era rupt în două jumătăți, luminoasă și întunecată. Lumina venea așa de stinsă, soarele părea mult mai departe de cameră decât era cu adevărat, și toată dulceața firavă a razelor contrasta cu linia care împărțea peretele. Oglinda atârna pe partea din dreapta, mai luminoasă, dar unghiul în care cădea pe ea lumina o lăsa într-o penumbră subțire, ca sub un văl. Un frumos joc de suprafețe cu străluciri diferite, în stânga și în dreapta, și în dreapta una mai umbrită în interiorul celei luminoase, joc din linii drepte tocmai potrivit să-l învioreze chipul ei. Se așezase pe unul dintre scaune și se uita la el cum strângea din lucruri. S-a așezat și el pe pat și se uitau unul la celălalt.
- Noroc cu soarele, nici nu văzusem oglinda, i-a spus.

Au ajuns la timp la autocarul care îi ducea acasă. După ce s-a tot învârtit pe dealuri urcându-le și coborându-le, a ajuns pe linia dreaptă, kilometri după kilometri, din câmpie. Nu mai era mult până să intre în oraș; ea s-a întins pe banchetă, cu capul pe picioarele lui și cu tălpile pe fereastră. Nu-și lua ochii de la el. După ceva timp, a constatat privind-o că i se umpluseră de lacrimi; rămâneau în orbite, încercuind și scăldând ochii înșiși, făcându-i translucizi, mai mari, miraculoși. Doi globi veniți de nu se știa unde și opriți pe fața ei, ațintiți la fel, în sus, și nemișcați, de aceea cu atât mai greu de citit. Doar își schimbau culoarea, când verzi, când galbeni, când turcoaz; niciodată nu putuse spune ce culoare au de fapt ochii ei. Nu se auzea nici un zgomot, cât de mic, autocarul aluneca în tăcere. Și-a amintit că odată, când se întorcea dintr-o călătorie lungă, nu cu mult înainte de aterizare, în avion se aprinsese o lumină spectrală albastră și se instalase o tăcere absolută. Îi spunea ceva vecinului din dreapta, dar nu își auzea vocea, vecinul se uita la el, dar nu părea nici el să audă vreun cuvânt. Au plutit așa o vreme - părea că și motoarele se opriseră -, cu brusca senzație că nu mai erau deasupra unui loc anume, că nu mai aveau o direcție, până când dincolo de hublouri s-a luminat și s-au putut distinge forme. Când au aterizat, însoțitoarele își puseseră în locul măștilor acelora zâmbitoare un machiaj împietrit, făcut din straturi prea groase. Pilotului din ușa cabinei i-a spus "Felicitări!", iar omul i-a mulțumit pe când își întorcea fața. Acum, i-a șters lacrimile cu degetele și și-a uscat degetele pe tricou. Au coborât și a condus-o acasă.

L-a rugat apoi de ajutor. Trebuia să confrunte două versiuni ale aceluiași text și să stabilească una definitivă. El a venit cu o cutie de ceai. Într-una din zile, după vreo oră de citit și pauze de infuzii cu lămâie și ghimbir, s-a așezat turcește, pe jos, în fața ei. Ea și-a ridicat foile de pe genunchi, le ținea în fața ochilor drept scut, ascunzându-i-se; iar el îi punea câte o foaie pe gleznă, ea stătea picior peste picior, aplecându-se să citească și o dădea la o parte înlocuind-o cu următoarea, atent să nu-i atingă cumva ciorapii.
- Ridică-te!
-... și mergi!, a completat el.

Era încă destul de confruntat, ultimele pagini a rămas să le citească ziua următoare, dar l-a anunțat spre seară că va isprăvi singură.

După altă vreme, au plecat spre unul din orașele dintre dealuri care le plăceau atât. Fusese, cu veacuri în urmă, una dintre capitalele țării. Au urcat pe jos până la mănăstirea de deasupra orașului, la poartă erau o mulțime de cerșetori care, când primeau ceva de mâncare, fugeau la o distanță sigură să înghită în pace, cum fac câinii. Dar înăuntru era liniște, multă liniște. Spre sud, șirul de chilii era întrerupt la mijloc de un soi de platformă cu coloane și arcade care se deschidea spre povârniș și spre orașul din vale. Trecea pe acolo o maică, i-a luat să mănânce. Pe la mănăstiri, la ora prânzului maicile te cheamă la masă. Au urmat-o în tăcere. De obicei strâmbi din nas dacă ți se pun în față mămăligă cu zacuscă și piure de cartofi cu chifteluțe de dovlecei, dar în trapeza unei mănăstiri poate fi chiar bun. Pe masă era un ghiveci cu flori. La deal florile arată mereu proaspete și voioase.

Maica s-a apropiat de masa lor și s-a așezat.
- Și când vă gândiți să vă luați?

Era un fel de tradiție, au aflat apoi, cei care voiau să se ia făceau scurte pelerinaje aici. Cum vedeau doi mai tinerei care se plimbau tăcuți prin curte, maicile se și grăbeau să le pună pirostriile.
- Nu-i așa de simplu, dar...!, a încercat el.

Maica a privit-o lung, dar ea coborâse ochii, preocupată să fărâmițeze o chiftea. Le-a luat tăcerea drept sfială, pesemne, și s-a ridicat.

Ca să coboare în oraș au așteptat autobuzul. La capătul din deal, cerșetorii se răriseră, îi mai alungase probabil vântul care ridica praful mărunt. Erau destui călători ca să nu lase goale trei rânduri succesive de banchete; nu se puteau deci așeza pe cea din mijloc, feriți de pungi, sacoșe, cutii și alte asemenea care ocupă viața. Ea s-a așezat deci pe prima banchetă de pe partea opusă șoferului, la geam, iar el a rămas pe scară în fața ei. Autobuzul înainta încet, erau multe curbe. Se uitau unul la celălalt, nu se puteau opri. Și deodată a înțeles că toată lumea din autobuz îl privea, ea era cu spatele la ceilalți. Se uitau ca la un nebun, parcă nu mai văzuseră niciodată așa privire, neclintită în fierbințeala ei. S-a răsucit sprijinindu-se cu spatele de ușă.
- Fii atent!, i-a zis șoferul care morfolea o țigaretă neaprinsă încă.

S-au întors.

Ea tot căuta un loc de muncă; după nu multă vreme avea altul, și altul, și altul, și el a tras concluzia că nici unul nu îi convenea. El era norocos, se înțelegea cu fiecare din cei doi colegi când să-și facă treaba unul altuia la birou. Și dacă lucra mai mult în vreo zi, în alta putea să lipsească.

Oameni ca ei dădeau destul de des petreceri; acum era invitat la una la care urma să vină mulți cunoscuți; unii lucraseră cu el, iar colegii de acum pomeneau destui cu care era prieten... Venea și ea, trecuse destul de multă vreme de când nu se mai văzuseră. Casa, nu prea mare, avea o curte frumos amenajată; se mutau toți dintr-un loc într-altul, povestind și amintindu-și tot felul. Le-a spus cum îi ceruse o patroană de magazin din prima Mărgică, toate orașele alea mici din jur le porecliseră Mărgică, prima, a doua și tot așa, să-i facă o reclamă; venea Crăciunul. Destui știau magazinul, avea de toate, dar patroana era cam ciufută. Și uite-l că auzise în piață o femeie cum îi promitea fiică-sii că pune grâu pentru Sfântul Andrei, să vadă cât belșug vor avea în casă. Și atunci i-a propus patroanei să cumpere o strachină, să pună grâul mai devreme (s-a apucat să îi învețe cum pe fundul strachinei se pun vată și un strat subțire de apă, după care se presară semințe; semințele încolțesc și din ele crește o perie compactă care seamănă cu țepii unui arici, dar verde și gâdilitoare) și să tocmească pe cineva să-i facă fotografii. "Sărbătorile să vă umple de belșug!" Sau de bucurie, cam așa ceva.

Numai că patroana a fost cu totul dezamăgită. Ea altceva știa de la televizor că sunt reclamele. Nici nu a vrut să audă de explicațiile lui. Ori era nepriceput, ori își bătea joc.
- Ei, nu mă credeți că după sărbători - ideea nu-mi dădea pace - m-am dus la piață și am cumpărat două strachini și grâu și la farmacie și am cumpărat vată și m-am apucat pe pervazul ferestrei să atrag belșugul? Când administratorul a venit să aducă noile chei de la intrarea în scară, a râs: mi-a spus că sărbătorile trecuseră.

Veselia era în toi. Și-a luat un pahar de vin și a ieșit în curte, de unde se întorseseră nu de mult cu toții. A răsucit un scaun spre tufele de caprifoi, destul de aproape ca să nu le aibă decât pe ele în fața ochilor; dacă privea drept înainte, vedea numai un joc de scânteieri leneșe. Parfumul lor dulce-amărui ajungea intermitent până la el, deși nu se simțea nici o adiere. A întors capul și a văzut-o pe ușile deschise, printre invitați. Și-a adus aminte de perdelele de caprifoi din orașul dintre dealuri; treceau pe lângă primărie, în curte fusese amenajat un mic, dar înalt, eșafodaj de grinzi. Susținea împletitura de petale albe și galbene care alergau în toate părțile. A întors iarăși capul spre ea și deodată a simțit că vrea s-o sărute. Trebuia s-o sărute. Trebuia neapărat s-o sărute. I-a anunțat că pleacă, și în vuietul de întristare al vocilor s-a luat pe după umeri cu bărbații, a sărutat mâinile femeilor. Pe ea a sărutat-o pe obraz. Au râs cu toții și l-au condus la poartă.

O parte din drumul spre casă l-a făcut pe jos, orașul se liniștise. A încercat să-și treacă prin minte din momentele pe care le petrecuseră împreună, dar încurca numărătoarea și începea din nou și se lăsa păgubaș și se răzgândea. Desigur, nu le mai știa ordinea, când știuse el ordinea precisă a evenimentelor din viața lui? Nu alesese el lucrurile frumoase să alcătuiască o ceață însorită în care să cauți continuu să te învălui? Nu își țesuse el ceața asta ca să învârtească, să amestece, să prefire fapte repede împinse în altcândva, bucurându-se de ea și de faptul că îl apără? Nu erau atâtea alte momente, cele mai multe, din trecut de care nu-și mai amintea nimic - nu le descoperea nici o menire în împletitura cețoasă - și de care se grăbea să scape? Adunase însă momentele în care ea nu-și putea stăpâni un strigăt când trăia o bucurie neprevăzută sau în care strângea din buze dacă îi puneai vreo întrebare fără răspuns. Și aproape zâmbea deja: va ajunge să se ferească la un moment dat să treacă prin locuri prin care trecuseră amândoi, ca să nu le simtă cum îl zgurmă. I-a reapărut la turneul de tenis de pe terenurile din parc, a doua zi după ce fuseseră împreună și ea admirase vrăjită loviturile, cum conducea pe trepte un individ parcă venit și el prima oară. Cât de des trecea ea pe unde trecuseră?

Or, ea aștepta un semn. Dumnezeule, ce semn ar fi putut să-i dea, ce semn?

Într-o zi, a sunat la ușă poștașul. Adusese un pachețel, l-a pus să semneze. I-l trimisese ea. Nu mai vorbiseră de ceva vreme. Era o muzicuță. A zâmbit. S-a întors în birou, mai avea destul de lucru și a doua zi trebuia să se ducă la slujbă. Și-a amintit de discuțiile despre muzică pe care le aveau; copilă, mergea la vioară; părinții, se știe, își dau odraslele la vreun instrument sau la vreun sport. Ea ajunsese la vioară. Cânta binișor, ai ei se gândeau s-o înscrie la școala de muzică; dar bietul instrument a eșuat în șifonier, pe cea mai de jos poliță; trebuia să te apleci să vezi cutia. Apoi a dispărut de tot, maică-sa o dăduse unei colege, care avea o fată dornică să învețe. Ea însăși nu-și mai amintea dacă părinții o cumpăraseră sau o luaseră la rându-le de la cineva. Pe el, în schimb, nu îl dăduseră la nimic. Bătea mingea în curtea școlii, unde bara unei porți era dudul bătrân în care se cățărau și în care, cu ani mai înainte, când erau doar copii cu mințile aiurite de povești cu bandiți, se lăudau că-și făcuseră un adăpost; se refugiau în el după ce băgau în sperieți străzile vecine. Bine, mai treceau și pe acasă, ca să-și liniștească părinții.

Tot ascultând-o povestind, a vrut să fi cântat și el, cât de puțin, la un instrument. Ar fi fost fericit să poată cânta și la frunză, așa îi spuse.
- La frunză?, a râs ea din toată inima.
- Ei bine, hai, la muzicuță, a întors-o el.

Avea o muzicuță. A doua zi, după slujbă, va trece negreșit pe la ea, să-i mulțumească. Îi era dor.

A doua zi, într-o pauză, un coleg i-a spus că se mutase din oraș. Când? Nu știa, de vreo săptămână, poate. Și muzicuța?, a tresărit. Dar ambalajul îl aruncase, unde să mai caute ștampila poștei? Acum o muta prin casă, dintr-un loc într-altul, ca și cum cânta din ea și voia să o aibă la îndemână când îl apucau cheful și inspirația.