Împreună

Tot încerca să-și scoată treaba asta din cap: când, rareori, se urca la volan, ducea grija locului de parcare de la întoarcere; nu avea unul al lui, lăsa mașina pe unde se nimerea. Iar de când locuia în altă parte, la două stații de autobuz de mica zonă comercială, era și mai îngrijorat: cum o punea tot pe-acolo, ca să vadă în ce stare mai era, avea de făcut o mică plimbare. Un fel de-a zice îngrijorat, își spunea râzând de sine: nu era dintre bărbații îndrăgostiți de mașina lor, nu-i păsa de ea decât atunci când avea nevoie s-o pornească, așa ca acum.

Cam două ore și jumătate de mers. Îl rugase s-o ducă la P., mama verișoară-sii era pe moarte iar ea și verișoară-sa erau bune prietene: s-o mai vadă o dată pe mătușă-sa. Și profita să mai care tot felul de lucruri, casa aia a ei devenise un depozit, un șopron, un hangar, un... Îi promisese că o va duce, voia să se poarte astfel, încât - ce se mai hlizea Radu - orice condamnare la adresa lui să cuprindă și o acceptare îngăduitoare: e drept, când a fost să... aș minți dacă nu aș recunoaște că...
- Sandu s-a întors în sfârșit acasă, a fost o operație grea, nu se simte prea bine, e deprimat. Lola e prinsă toată în treburile din jurul lui. Nu mai are timp pentru nepotu-său, au luat o bonă. Sună-l și tu; știi că ține la tine, o să se bucure să te audă.

Oamenii ăștia știau că ei se despărțiseră?
- I-am spus Lolei că nu mai suntem împreună.

Nu mai suntem împreună? O fi același lucru cu ne-am despărțit? Își aminti că pe vremea când visa că fiu-său va învăța cu adevărat să cânte la vioară, Magda îi explicase că sol diez și la bemol nu sunt același sunet, trebuie gândite diferit; ce dacă au aceeași frecvență? Era profesoară bună, înțelegea și el ce explică. Se uită în retrovizoare să-și ascundă un surâs: într-una din campaniile trecute, un partid arătase afișe electorale în care șefii spuneau ori că sunt alături de popor, și iată-i printre o grămadă de tonți, ori, când apăreau numai ei, că sunt împreună, strâns uniți. În metrou poți sta alături de o persoană fără să fii împreună cu ea, nu? Ei când fuseseră împreună ca să nu mai fie?

Șoseaua era încă plină de mașini care ieșeau pe bretelele spre satele din jur sau roiau între zonele comerciale. Vânzoleala de margine de oraș... Nunta aia nu era chiar a surorii lui Sandu? Era cât pe ce să întrebe, dar se abținu. Îi invitaseră și pe ei. El, ca să vezi, avea chef să danseze, ea nu. Și, ca de obicei, îi spusese că vrea să plece mai devreme. Taxiul i-a lăsat la un capăt al străzii, casa lor era la celălalt. Voise să meargă puțin pe jos, o durea capul. Casele cu un nivel stăteau pitite sub umbra copacilor înalți, luminile becurilor făceau doar un culoar, atât, pentru ei. După câțiva pași i s-a sprijinit de braț și și-a scos sandalele. Va merge desculță.

Înaintau tăcuți, braț la braț, ea legănându-și ușor sandalele în mâna liberă, el încetinind pasul ca să nu-și rănească ea tălpile sau degetele și, mai ales, ca să-i vadă toți ochii ce făceau culoarul de lumină. Își imagină că unul fuma o țigară la o intrare și-i privea, că altul dădea la o parte o perdea ca să-i vadă... cum treceau așa nepăsători de lume și așa strânși unul într-altul de fericire. Ajunși acasă, sigur, urma să îngenuncheze să o spele pe picioare, să o ajute să-și scoată rochia, rochia aia al cărei en cœur la spate și a cărei curea subțire o făceau înnebunitoare marcându-i mijlocul și șoldurile, să o sărute... și așa renaște-va iubirea lor. Ei, ca să renaști trebuie să fi prins viață.

Ea s-a grăbit la baie și când a ieșit, spălată pe picioare, își îmbrăcase pijamaua. Culcarea! Dumnezeule, obiceiul lui de a produce scenarii imposibile, aiuristice! Frumos cuvânt, aiurea: adică nu te cred, ce-mi torni mie scorneli dintr-astea? Dar aiurea înseamnă în altă parte, nu aici. Și poate în altă parte cineva ar chiar lua în serios așa scenarii.

Ea îi propuse să oprească. "Nu vrei o cafea?" Chiar voia să se oprească? Femeile îndură mai greu decât bărbații drumurile lungi. Sau poate se gândea să arate un soi de intimitate neglijentă, de tovărășie nepăsătoare? Așa cum se întâmplă după anii mulți de stat împreună - of, împreună - în care ai pus la fiert de atâtea ori de două căni, că și când ești doar tu răcit pui de două ceaiuri. Opri și coborî mai repede, dar pe ușa barului ăluia amărât era un bilet: "Vin imediat!" Au stat câteva clipe, degeaba. Altădată!

Știa ce îl așteaptă la intrarea în oraș. Un lung șir de sensuri giratorii cu treceri de pietoni. Pe colțul unei intersecții era o școală și ăia mici tocmai terminaseră orele. Învățătoarele îi treceau dincolo. "Bună treabă!", își zise, oprit în fața celei de-a doua zebre: blocase mașinile care veneau pe strada perpendiculară și șoferii își vărsau focul înjurându-l.

Când au ajuns, l-a luat să-i arate florile gutuiului, în curtea din spate. "Așa de mare e?" Așa a fost mereu, auzi; "mașina aia - într-un colț era un sedan alb - ne-a rugat vecinul să i-o ținem o vreme." În tot locul nu mai era decât magazia veche, în care pe vremuri bunicii ei stivuiau lemnele de foc și, cât să fi trecut de-atunci?, se jucau doi căței mici dând pătimaș din coadă și făcând un vacarm îngrozitor. Într-un colț gutuiul înflorit, într-altul mașina, în al treilea un mic fânar veșnic fără fân, în al patrulea poarta. În copacii din curtea vecină niște coțofene își tot căutau ascunzători. În curte, nici o mișcare.

Baba zăpăcită care are grijă de casă de când au murit ai ei și care îl băloșa mereu pupându-l ca pe un stăpân și fiu l-a băloșit și acum. Nu știa că nu mai erau împreună și tot insista să-i dea o sticlă din vinul de anul ăsta. A acceptat-o ca să salveze situația; când a fost vorba de încă una, s-a opus vehement. O lipsea de licoarea pe care, acasă, o bea îndoită cu apă, ca grecii antici. Prilej cu care baba și-a amintit de vinul pe care îl făcea nea Vasile din vița altoită din câmp: ce vin bun! Cel mai bun era cu sarmale, iarna: sarmalele cereau vin, vinul cerea sarmale, greu să te oprești, mâncai până cădeai. Dar, of și of, cefereul făcea linie nouă și a plătit oamenilor terenurile. Și așa n-a mai rămas decât via din curte. Baba își pierduse și ea via.

Când venea, rar, nu o lungea prea mult pe-acolo. Nu a fost deci vreo mirare că deja pleacă. Atunci când l-a condus, și-a cerut încă o dată scuze: îl făcuse să piardă atâtea ore, poate avea altceva în plan. Și-a amintit de un articol din ziar: o franțuzoaică înfiase o fetiță de prin Asia de Sud-Est și după ceva vreme chemase un psiholog s-o cerceteze; copila nu mulțumea niciodată, orice ajutor i-ar fi dat maică-sa, orice cadou i-ar fi cumpărat, deși i se tot explicase ce înseamnă politețea și traiul civilizat. Într-un târziu, copila a spus că la ea în țară dacă mulțumeai unuia din familie îl jigneai: era ca și cum nu îți era părinte bun și nu își îndeplinea obligațiile firești. Pentru ele nu se mulțumea, erau... firești. Or, nu își putea acuza mama că a-i da de mâncare dimineața nu intra în obligațiile ei de părinte. Scuzele astea pe care i le repeta aduceau a mulțumiri. Dar nu era nimic de făcut: fusese mereu atentă să se poarte comme il faut.

Înapoi, el pleca pe alt drum. În dreptul cimitirului dădu peste un nou giratoriu. "Să vezi cât o să aștepte ăia să treacă mortul!", se gândi. Găsi mai încolo un loc de parcare și opri. Își aminti de ultimul lor concediu împreună (nu putea scăpa de cuvântul ăsta). Parcă trecuseră o mie de ani. În satul de munte bătuseră la ușa unei case mai îngrijite și întrebaseră de o cameră; îi primiseră. Apoi, în fiecare zi făceau o drumeție într-altă direcție. De pildă, spre o peșteră mai în munte; treceau pe lângă o casă țărănească în stilul locului, un stil care îi plăcea lui Radu. Hai să facă o fotografie; era senin, singurul nor tocmai umbrea casa, n-ar fi ieșit ce voia el să iasă. Trebuia să aștepte câteva minute. Nu a vrut, era nerăbdătoare să ajungă la peșteră. La întoarcere, numai nori pe cer.

Iar dragoste făcuseră o dată. Înainte de cafeaua de dimineață. În concediu se face dragoste? Se face. Atunci să facem. "De câte ori mi-ai spus te iubesc?", nu trecuse prea mult de când îi pusese întrebarea asta. Întrebarea asta vine din supărare, din furie; nu ți se cere să te apuci să numeri. Ei, nu se putea lăuda cu un răspuns. Îi veniră în minte niște reclame din anii '90 de la De Beers, pentru diamante: J'ai trouvé comment lui crier je t'aime sans faire de bruit. Adică femeii bărbatul îi spunea cu un diamant că o iubește. Poate că îi și spunea "te iubesc". Ei bine, el se lecuise de timpuriu. În vremurile de restriște îi adusese din alte zări un parfum franțuzesc. Rar de tot se găseau la Romarta, colegele lor se împrieteniseră cu vânzătoarele și mai apucau câte unul. Ca să și-l cumpere, mai prietenele mâncau două pe o cartelă, azi eu supa și tu pilaful, mâine tu ciorba și eu tocana. În rest, eugenii și biscuiți. Era foarte mândru de parfumul pe care îl cumpărase, unul faimos; erau totuși studenți, și amărâți. Iar ea îi spusese: "Mulțumesc. Altele nu erau?" Femeia din reclama la De Beers ce ar fi spus? Așa că treaba se simplificase: îi dădea bani să-și cumpere ce voia; și la un moment dat a lăsat-o moartă și cu banii. Un buchet de flori era de ajuns. Radu îi povestise că odată, pe când aveau de făcut un drum lung, a lui îi ceruse să oprească pe undeva și el oprise la marginea unui câmp. Se așezaseră sub un copac și o lăsase acolo fumând, intrase în câmpul cu pricina. Făcuse un buchet de flori, s-a întors tiptil și i l-a întins pe după copac. "Ce-i asta?", l-a întrebat. Ce să-i fi răspuns? "O jerbă"?

Și plecaseră la Pablito și Pilar. Când naiba îl cunoscuse pe Pablito? Cu siguranță i-l prezentase Radu, el nu se lăuda cu mulți prieteni. Pablito venea la ei o dată pe an, mai ales vara, îl aduceau pe aici niște resturi de afaceri; învățase chiar bine românește. Avea și ambiții artistice, picta. În camera de zi de acasă atârnau portrete de-ale nevesti-sii, dar greu ai fi bănuit că aceeași femeie pozase pentru toate. Dar probabil că lui Pilar orice laudă colorată îi făcea plăcere. Pablito o adusese cu el odată, dar n-a fost ocazie să nu-și arate disprețul față de ce vedea: străzile erau murdare, prietenii lui bărbatu-său beau prea mult, lumea era gălăgioasă, pe lacul din parc plutea lintița... Puah! E drept, nici la ea acasă nu-i plăcea: o margine de lume, ce mai! El fusese o dată cu treburi pe acolo și își prelungise șederea ca să petreacă și cu ei câteva zile. Iar acum, în numele lui și al nevesti-sii, Pablito îi invitase pe amândoi.

Omul știa să se facă plăcut femeilor. Putea să laude ca nimeni altul supa cu găluști sau tortul cu mere. Simțise că trecuseră timpurile când te înflăcărai de dragoste pentru femei de a căror frumusețe doar auziseși, cărora le scriai neapărat cu pana: Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui Că veselă și dulce vorbești apoi oricărui Și risipești privirea-ți - când eu pentr-un cuvânt Din gura ta cea dulce, m-aș duce în mormânt. Principalul, Pablito învățase lecția asta ca nimeni altul, era să nu tacă, pentru nimic în lume. Năvodul de vorbe zbura continuu pe deasupra tuturor, unele se lăsau prinse, surâzând cum numai femeile știu când simt că inspiră atenție. Ei, dar pentru năvod trebuie vorbe multe, foarte multe. Pablito nu avea atâtea, repeta o temă: plăcerile gastronomiei. Ah, și barocul spaniol, doar era de-al locului, barocul acela cuminte și discret din micile orașe din văile cu râuri secate trei sferturi din an. Și se muta de la o temă la alta într-un du-te-vino amețitor, mereu mai amețitor. La un moment dat începea să se bâlbâie, comuta prea repede.

La masă trecea la fel de repede de la o idee a nevesti-sii la alta. Ea spunea două, trei cuvinte, el le prelua și le dezvolta și le umfla și le răsucea. De zâmbit, Pilar zâmbea rar și scurt. E, când avea noroc de o femeie care să îl asculte și să surâdă, Pablito își pierdea cumpătul și rostea discursurile așa cum zboară fluturii. Încheia brusc, când chiar nu mai avea suflu. Se grăbea să umple paharele și, invariabil, spunea: "Nu-i vina mea, e vinul tău."

Rumega, nu înceta să rumege: două părți, excursia avusese două părți. Una la Pablito și Pilar acasă, cealaltă dincolo, un oraș suficient de depărtat cât să aibă o legătură cu avionul cu orașul celor doi și destul de apropiat cât să nu te plictisești în autocar privind în stânga și în dreapta la dealuri și văi. La început, într-una din zile se duseseră toți trei - Pilar avea program strict la slujbă, se vedeau doar seara - să viziteze vestigii, pe acolo erau vestigii la tot pasul. Într-un muzeu întortocheat, cu grupuri de săli pentru fiecare din popoarele care lăsaseră urme, o mică încăpere expunea un fragment de mozaic aproape rotund, cu chipul atât de proaspăt al unei femei. Pietrele smălțuite care alcătuiau figura erau mici, dacă te îndepărtai cât de cât nici nu le mai deosebeai; iar culorile diferite ale smalțului, în jocul lor de cald și rece, dădeau chipului adâncime. Cum putuse scoate meșterul atâta blândețe din așa materiale? O catifea de un verde adânc, aproape negru acoperea peretele și făcea chipul și mai strălucitor, și mai atrăgător. A lui și el fotografiau chipul de pe perete; Pablito o tot întrerupea cerându-i ba să se uite încolo, ba să se răsucească încoace, ba să surâdă, ba să stea mai aproape de mozaic. Sau poate nu o întrerupea, poate era un joc, jocul lor. A luat-o înainte, cu ei mereu la o schimbare de direcție în urma lui.

Apoi au plecat cu autocarul spre partea a doua. Din când în când apărea marea, așa de neașteptat că vreo femeie izbucnea în țipete de uimire. În vizita trecută - era vară? în ce an? - admirase miriștile cafenii ale câmpurilor, cu galbenul țepos al grânelor recoltate și verdele aproape negru al copacilor care, credea, țineau liniile de hotar, totul pe fondul albastrului cosmic al cerului. Au ajuns la hotel, au planificat excursia fiecărei zile. La întoarcere, așa era politicos, nu?, telefoane la Pablito pentru raportul de activitate. Erau rapoarte scurte, el intra să se spele sau lenevea pe pat pândind la ce spunea ea. În rapoartele astea nu era niciodată vorba și de el, deși Pablito îl proclamase mi hermano și repeta ideea la fiecare masă, ca să le intre bine în cap tuturor.

Izbucni în râs. Trecuseră mulți, foarte mulți ani de-atunci. Mama lui Radu exclamase odată către taică-său, fericită, când terminaseră de mâncat: "Uite-i ce frumoși sunt, băieții ăștia ai mei! Parcă sunt frați, ce mai, sunt frați." După ce murise Bibi se ducea periodic s-o vadă și îi povestea totul, ca maică-sii. Nu-i era mamă? Nu făcuseră, ea și Bibi, un pas înainte în biserică, atunci când în spatele lui nu era nimeni? Îl auzise: "Mamă, ia, un pas înainte, să nu fie băiatul ăsta singur." Și, singur, se trezise cu doi frați.

La sfârșit de săptămână merseseră în orășelul ăla de pe coastă, să vadă biserica. Pe una din străduțele pe care te rătăceai așa de ușor au găsit un culoar care dădea spre mare. Nu era nici un val, cât de mic. La oarece distanță stătea ancorat un barcaz, într-o ușoară ceață pe care soarele nu reușea s-o alunge. Ai fi zis un tablou, nemișcarea aceea vie care te uimește și te întristează. N-au rămas prea mult, li se făcuse foame. La cârciuma al cărei zid abrupt cobora în mare cele două mese ale balconului erau ocupate, au mâncat înăuntru, tăcând întorși spre stradă.

Apoi încă două, trei zile la Pablito și Pilar, cu câte o plimbare în fiecare zi. La capătul uneia, Pablito se lansase iar în exaltarea plăcerii, desigur gastronomice. Era prea mult:
- Las-o, dragul meu. Și ei îi place să mănânce, dar știe și alte plăceri.
- Ce te bagi, nu vorbeam cu tine.

Zei, de ce nu i-ați înarmat brațul cu o secure? Seara, după masă a întrebat-o ce părere are de vorbele astea.
- Discutăm mâine, acum ești prea nervos.

Putea fi cu mult mai nervos. A doua zi i-a spus că nu-și amintește de acele cuvinte, "nu vorbeam cu tine."

Și s-au întors. Se cam lămurise cum puteau fi împreună de-acum încolo. Ca și până acum. Cearta e ca avalanșa. Ca să pornească zăpada de pe munte ajunge un bulgăre.
- La urma urmei, nu m-am culcat cu el, i-a strigat altă dată. A doua zi i-a declarat ferm: "Nu am spus eu așa ceva." Până la pat, a răspuns în gând, poate fi de mers; pe drum se întâmplă destule.
- De câte ori mi-ai spus "te iubesc"?

Ar fi trebuit s-o întrebe dacă Pablito îi spusese?

S-a întors fiecare la treburile lui. S-a dus într-o zi la atelierul lui Radu, îi cumpărase o farfurie tradițională. "Ei bine, cum a fost? Te-ai bucurat pe de-a-ntregul de haremul tău spiritual? Ai descoperit-o în fiecare clipă alta? Parcă așa îmi spuneai înainte de plecare, că asta vrei." A luat farfuria de pe masă și i-a arătat că dacă nu termina i-o arunca în cap. Și Radu: "Frumoasă farfurie. Pune-o la loc, hai să coborâm la o cafea."

Totuși, de ce oprise în parcarea asta nenorocită? Nu-i mai plăcea de el; pur și simplu se enerva. "Mă enervez pe mine așa cum mă enervează Iolanda, la birou." Prea multă comunicare, așa râdea de el Radu, noi ăștia, arhitecții, doar tragem linii cu creionul. Devenise atât de nesigur. Verifica de multe ori orice fleac, nu mai știa când se petrecuse cutare sau cutare fapt, întreba pe mai mulți același lucru... Chiar îi spusese cuvintele alea, nevastă-sa? Când au fost, în trei, să-și cumpere ea o jachetă, chiar nu se mai oprea din trăncănit Pablito lăudându-i culoarea, croiala, gulerul, fermoarul, buzunarele, tivul, căptușeala, ața? El nu mai apucase să spună o vorbă, deși jacheta era frumoasă și îi venea bine nevesti-sii. În minte i se învârtejeau atâtea întrebări, cu răspunsuri mereu mai neverosimile, atrăgând vorbe și fapte deja uitate dar pe care nu le uiți, vorbele și faptele alea pe care zilele au pus straturi peste straturi de uitare și care ies la iveală tocmai când ar trebui să stea mai bine ascunse.

La cursul de probleme de comunicare în dezvoltarea personală, pentru care plăteau oameni de toate felurile cu speranța că vor deveni ce nu aveau cum să devină, le-a propus un exercițiu: să scrie un promo pentru un film. Un film pe care îl văzuse nu de multă vreme. Și le povestise în amănunt povestea lui, cât mai sec, atent să elimine orice vorbă care ar fi putut fi socotită o interpretare a faptelor, o judecată a lor. Cum se numea filmul? O, nu-și mai amintea, nu-l văzuseră, el și prietenii lui, chiar de la început. Cine juca? O, nu îi știa pe actorii ăștia noi. Își rugase prietenii să se intereseze, dar, vai!, n-a primit răspuns. Acum, aveau de umplut pentru data viitoare treizeci de secunde cu imagini (din film) și cuvinte (din mintea lor) pentru a trezi interesul telespectatorilor. Dar, ca să-i ajute mai bine să înțeleagă morala poveștii și să aleagă secvențele de arătat în promo, așa le-a zis, i-a pus să interpreteze și să judece ei înșiși. N-a ieșit nimic clar, nici din comentarii, nici din propunerile de promo; voise să vadă ce credeau, nu credeau nimic. Și când le-a adus promo-urile cu observații și le-a explicat că, după el, pierduseră din vedere asta și asta, oamenii s-au bosumflat; o doamnă a întrebat destul de răstit, încă o dată, cum s-a terminat filmul. Avea final deschis, a oftat.

Când a ajuns, a găsit imediat loc de parcare. S-a plimbat două stații, spre casă: îl durea capul.