La vot

Să fi fost zece seara. Despina s-ar fi pregătit să închidă barul; bărbatu-său venea s-o ia și ea știa prea bine că Marcu nu avea răbdare. Nici nu intra bine că întreba: "Ești gata? Mergem?" și ea trebuia să fie gata să meargă. La ora aia, oricum, nu mai puteau fi în sală decât unul, doi din cei apropiați, care nu s-ar fi supărat că ziua ei de muncă se încheiase.

Acum însă era altceva. Ușa tot larg deschisă stătea, din vârful stâlpului de afară becul tot așa albea dreptunghiul pe ale cărui laturi se întindeau barul și magazinul, strada care urca dealul și șoseaua județeană. Dar înăuntru era plin de oameni, și vorbele pe care și le luau din gură speriau cățeii nimănui care de obicei se plimbau înainte de culcare pe aici cu speranța că Despinei îi mai rămăsese o bucată de pâine de aruncat. Acum nu mai era nici unul prin preajmă, iar Marcu parcă intrase în pământ.

La o masă stăteau Sandu Mihu, patronul, și vechiul lui prieten George Vlașcu. La masa vecină, Radu Costea și Petre Cercel. În fine, la a treia masă, Gicu Ploscă (pe care chiar așa îl chema, demult primăria îi făcuse lui străbunicu-său nume din poreclă). Pe cealaltă latură, Laurențiu Popa, și el singur la masă și, la a doua, Nelu Papură cu Costel Pandele, în fața cutiei de table.

Era zarvă. Nuțu Manea fusese răsturnat. Ieșise vice-primar: poapa, aleasă consilier, tăiase de pe listă un nume mai sus, și uite-așa, la numărătoare Nuțu se văzu vice. Popa își certase nevasta de față cu toată lumea, "Femeie căscată!" îi strigase, dar destui vorbeau că Nuțu dăduse bani grei ca muierea să-l lase pe listă. Și uite că, din greșeală, îl tăiase pe altul. Și pentru că își pierduse capul și, prima dată consilier, nu înțelesese cum trebuie procedura, alegerile de vice-primar se refăcuseră. Nuțu promisese că dă o ladă de bere dacă pierde. Și pierduse. Lumea zicea că popa luase și de la celălalt.
- I s-a cam urcat la cap lu' Nuțu. Cât credea că o să-i tot meargă? Numai drumuri line, mereu?, ridicase vocea Vlașcu.
- Lasă, lasă, nu-l plânge tu pe Nuțu, se grăbi Costea. Când mă gândesc cum intra el în clasă ultimul și aluneca în tăcere în bancă, a doua la perete... Fuseseră colegi, Nuțu nu stătea prea departe, dar pe șosea căsca gura în toate părțile și, pentru că nici nu pleca la timp, mai întârzia. Se așeza repede și lua o față de ziceai că a ajuns acolo înaintea tuturor. Gângăvea la română, sărea să șteargă tabla la matematică și uite-așa trecea și ziua, trecea și clasa.

Vorbele astea îl inflamară pe Laur. Se repezi să-l certe pe Costea.
- Radule, ce vorbești, mă? Tu erai elev mai bun? Și uite Nuțu ce-a ajuns, pe când tu te fâțâi în sus și-n jos fără treabă, doar-doar s-o încheia mai repede ziua. O să zici că și eu fac la fel? Zi, mă. Și eu fac la fel, mă Radule, da' eu știu și cu merii, și cu vița, și cu grâul, și cu porumbul. Tu ce știi, mă, să faci? Știi să joci pe lângă ăștia, să-ți dea o bere.

Când vorbea, Laurențiu parcă suna deșteptarea. Se auzea până în deal ce spune, nu te puneai cu el, când se înfuria îți țiuiau timpanele. Cel mai simplu era să-l lași în pace, dar dacă îl porneai nu-i mai plăcea pacea.
- Uite cine îi ia apărarea lui Nuțu!, strecură Sandu.

Adică Nuțu, vezi bine, butoiul fără fund. Nu fu unul să nu se gândească pe loc la porecla patronului. Dușmanii îi ziceau Nare; nu băga niciodată mâna în buzunar, să scoată vreun ban de acolo. Legătura li s-a părut la mintea cocoșului: o fi având el bani, dar n-avea. În schimb, inginerul de care râdea chiar spărgea tot ce câștiga, și numai pe bere și țigări.

Laur nu îi răspunse lui Mihu. Știa prea bine, cum știau cu toții, că patronul ar fi vrut și el să fie vice-primar, dar, zgârcit cum era, nici măcar nu se gândea cine ar fi fost de mituit, de la alegeri la alegeri. Îi ajungea respectul arătat pentru băutura pe care accepta s-o dea pe datorie exasperându-și furnizorii. În vechea orânduire fusese șeful atelierului de covoare - cooperativa de consum avea și un asemenea atelier - și se plimba absent printre războaie băgând și scoțând creionul din buzunarul îngust al buzunarului celui mare de la piept al halatului. Asta ar fi trebuit să însemne că gândul îi era la ceva important, ceva care trebuia notat, dar că momentul nu venise încă. Mai reflecta, în timp ce, îngrijorate, femeile se aplecau iar și iar pe lucrul lor.

Laurențiu se întoarse spre Petre.
- Lasă cine îi ia apărarea. Uită-te la cine îl mușcă. Acu' trei seri în fața primăriei era cățelărie. Mârâiau și lătrau dulăii de mama focului și cățeaua stătea, se învârtea, se dădea mai încolo. Dacă știi ce face ea în așa momente, treci prin cățelărie fără nici o teamă. Câinii n-au habar decât de mirosul cățelei. Voi sunteți cățelăria, mă, se apucă Laur să le explice alegoria, nu atât de teamă că dulăii de la mese n-ar fi priceput, cât din cheful de a-și bate joc de ei, cățeaua e barul ăsta și tot ce găsiți în el. Iar Nuțu uite cum a trecut printre voi și ceilalți ca voi. Da' voi sunteți mai răi ca dulăii, v-ați repezit la el pe la spate.

Cum ajunsese Nuțu Manea consilier? Cu bani. Un șef de partid, văzând cât de repede îi făcea, îi deschisese mintea chemându-l în politică. Sigur, trebuia o infuzie de capital, unde nu trebuie? Manea nu comentase. Avea destul să ocupe poziția fruntașă pe lista de consilieri a partidului. Și erau mulți care i-ar fi mâncat de vii pe cei de pe lista celuilalt partid, așa că nu era pericol să nu iasă. Ieșise. Dar vezi? N-a fost destul ca să fie și vice.
- Nu era Nuțu de vice-primar, mă, se amestecă Ploscă. El să-și vadă de camioanele lui, că e om de afaceri, nu să-și dea silința pentru oameni.
- S-a lăudat că dă o ladă de bere. Să vedem, dă?, susură Mihu.
- L-ați văzut voi pe Nuțu să nu se țină de cuvânt?, strigă Laur printre zăngănitul de sticle pe care îl stârnise pe rafturi. Să nu plătească ce are de plătit? Uite, de-asta ar fi fost bun de vice, ar fi făcut ce ar fi zis că face. Ăla nu e bun, ălălalt nu e bun, nici unul nu e bun, numai voi sunteți. Da' cum să ajungeți voi acolo, ai?

Vă întrebați cu siguranță de unde avea Nuțu atâția bani să cumpere demnități. După ce terminase liceul se apucase de școala de șoferi. Combinatul chimic avea nevoie acută de șoferi, și cineva îl lămurise ce însemna asta. Ajunse șofer la combinat. Dar combinatului nu îi mergea prea bine, îi mergea chiar din ce în ce mai prost. Șefii puseră la cale o afacere. Să vândă întreaga secție de transport; argumente erau: să închirieze camioane de la o firmă agreată i-ar fi costat mai puțin decât să aibă grijă de mașini, să le repare, să dea diurnă șoferilor, să le plătească mai mult munca în zilele zise libere, să țină în spate contabili pentru toate operațiile etc. etc. etc. De fapt, voiau să pună mâna pe camioane. Dar nu puteau licita pentru ele pentru că tot ei le vindeau. Le trebuia un paravan. Așa cumpără Nuțu Manea firma muribundă a lui Vasile Neaga și își dădu demisia de la combinat. Luă camioanele cu bani primiți de la șefi, acum urma, ca om de afaceri privat, să li le vândă cumva, adică să le dea banii înapoi. Dar Nuțu nu li le mai vându, le păstră pentru el. Și umbla vorba că informase pe mai mulți despre toată tărășenia, ca să se pună la adăpost: șefilor li s-ar fi văzut propria pungășeală dacă forțau recuperarea banilor. Pe care Nuțu îi înmulțea făcând cărăușie. Așa ajunse să fie râvnit de partidele locale.

Împunsăturile se prelungeau. Acum își aminteau de câte și mai câte se întâmplaseră de-a lungul anilor și lămureau încă o dată vinovățiile. Veniră cu toții la ce-i ardea de multă vreme, la urile lor personale pentru care votul nu fusese decât un pretext. Fiecare ținea propriul răboj cu păcatele celorlalți și era tovarăș cu unul sau altul după cine stătea scris în el și cu ce fapte.
- Să nu uitați nimic, mă, nimic! Că sunteți tribunalul de la marea judecată, nici nu e nevoie de draci să strice cântarul, îl aranjați voi din vorbe. Bietul popa, știe el de ce nu se mai urcă în amvon să vă certe - se găsi Laur, care când trecea prin fața bisericii se uita în altă parte -, marea judecată a început deja, mă, o faceți voi.
- Care popă, Laur, că avem trei!, numără Petre.
- Ăla care nici pe cădelniță nu pune mâna, că-i afumă degetele.

Laur striga neobosit. Fusese agronom prin Bărăgan și lăsase meseria. Când se întorsese în sat se angajase pe la câte o firmă, dar nicăieri nu stătea prea mult. Ca el să aibă grijă de vii și livezi nu mai era altul pe toată valea și împăcați nu îl dădeau afară de nicăieri. Oamenii îl mai chemau pentru gospodăriile lor și așa mai scotea câte un ban. Și avea pământ și făcea țuică, din care vindea ce nu putea bea. Ca el puțini puteau bea, dar țuică făcea și multă, și bună. Și spunea că de la țuică vorbește așa și vorbește așa ca să se audă adevărul. Până la urmă ceru încă o sticlă de bere și când Despina i-o aduse turnă peste ce mai avea în pahar: mie nu mi-e silă să beau după mine, cum ar trebui să le fie la atâția, zise apăsat. Femeia se întoarse la paharele pe care le spăla iar și iar; oftă neauzit: "Și Marcu nu mai vine!" Loc de mai mult scandal nu mai era; nici Laur nu mai știa încotro să se repeadă mai întâi. Cei cinci de la mesele din fața ușii nu-și luau ochii de la cadrul ei gol. Nelu și Costel tăceau cu încăpățânare, singurii, uitându-se la puluri de parcă se mirau că nu umblă fără să dai cu zarul.

Deodată în ușă flutură o umbră.
- Bună seara, zise Nuțu pe când intra, într-o tăcere de se auzea cum se furișează lumina în spatele lui. Arăta ca un copil, chiar dacă se însurase. Părea scundac, cine nu-l plăcea spunea că e cel mai mare pitic din lume. Avea un ditamai capul rotund, mâini mici cu degete ca niște cârnăciori, obraji rotunzi și rumeni; mergea cu pași repeziți și împiedicați. Ploscă spusese odată, când Manea devenise patron, că n-ar trebui declarați majori ăi care poartă 35 și mai puțin la picior. Dădu bună seara și se îndreptă adunat spre tejghea.

Șușotea te miri ce cu Despina, nu mai terminau. Apoi se întoarse și veni agale spre centrul sălii, cu capul în jos, căutându-se în buzunarele dinăuntrul hainei. Dură ceva timp până își scoase cărămida, un teanc de bani pe care de-abia îl extrăgea cu toate degetele și pe care apoi îl ținea în palmă ca pe un săpun de rufe din cele mari. Luase obiceiul ăsta, și când trebuia să plătească un suc tot din cărămidă scotea bani. O desfăcu plin de grijă și trase două bancnote; nu avea decât din cele mai mari. Rămase așa, cu teancul într-o mână și hârtiile în cealaltă, unul greu, țeapăn, celelalte legănându-se ușor între degete. Cei de la mese se holbau la el, neputând să-și desprindă ochii de la mâini, hipnotizați. În răstimp, Despina trase o ladă de bere în mijlocul sălii și o părăsi ca să ia banii. Nuțu îi făcu semn că nu îi trebuie restul. Băgă cărămida în buzunarul de la piept cu o lentoare care încet încet se umflă peste toată încăperea amețindu-i pe toți. Spuse iarăși bună seara și, cu privirea aceea din coada ochilor care îl ajuta să ghicească orice obstacol, să plutească pe lângă el și să scape întreg, ieși. Nu-i răspunse nimeni.

Laur se trezi primul.
- Uite, mă, lada voastră, lada de i-ați dus dorul. Lada de care vă mânca în fund. Acum beți-o.

Se ridică, luă din sticle și puse în fața fiecăruia din cei cinci câte una.

Bere gratis. Dar începură să se scuze, unul că a băut deja destul, altul că mâine are treabă și se scoală de dimineață, altul că seara, după nu știu ce oră, băutura îi face rău... Laur rânjea.
- Bea-o tu, Laure, că ție ți-e mereu sete.
- Eu am paharul plin, uite-l. Și nu mie mi-a dat Nuțu o ladă de bere. A spus Nuțu cui sau pentru cine dă o ladă de bere? Nicicum. A zis: dau o ladă de bere. Adică: mai arunc niște bani. Unde merge mia, merge și suta. Că știa că îl lucrați. Nu v-a numit în nici un fel, deși cui îi dai o sticlă de bere? Ori unui prieten, și voi nu vă puteți socoti prieteni cu el, ori unora cu care ai pus un pariu, cu care ai motiv să te înfrunți. A zis: dau o ladă de bere, nu s-a coborât să spună și cui. Dușmanilor lui adică, vouă care îl vorbiți pe la toate colțurile. N-a zis: Despina, când vine mâine cutare sau cutare îi dai lada de bere. Și vouă vi s-a sculat mândria, înșirați tot felul de motive să n-o beți.
- Bere de la Nuțu? Dă-o încolo de bere.
- Asta înseamnă să fii demn. Iar el v-a dat încolo pe voi, mă! Că dacă era să vă prețuiască, rămânea să deschidă Despina sticlele și dădea noroc. Când dai cuiva o bere, ciocnești cu el, zici două vorbe. Or el a spus bună seara și a plecat. Bună seara vă spun și eu.

Se lăsă tăcerea. Nelu și Costel mutară pulurile unul câte unul într-o parte a cutiei și apoi așezară și zarurile cum pui cerceii în suporturile de catifea pentru bijuterii. Costel închise cutia și rămase privind la ea.

Stăteau cu toții nemișcați. Într-un târziu, se ridică Sandu, apoi ceilalți patru. Rămaseră în picioare, neclintiți și tăcuți, apoi se răsuciră spre ușă.
- Ce fac cu lada asta?, se trezi Despina.
- Tragi perdeaua și o pui pe pervaz, lângă mușcate, zise Laur.
- Du-o în magazie, încheie Mihu.

Afară, Marcu aștepta sub stâlp.