Marinică

Bărbatul îi murise; băiatul cel mare plecase departe, într-un oraș de pe Dunăre al cărui nume îl încurca mereu altfel, și lucra la magaziile din port, cel mic muncea la mină, venea acasă sâmbăta și duminica. Ea se mai agăța de câte o treabă prin casă și prin curte, câteodată se ducea până în prânz la bodega de la răscruce, era prietenă cu barmanița. Într-un colț se adunau câteva femei: era rost de cafea și de vorbă.

Acum stătea pe bancă, la poartă, așteptând. Văzuse mișcare peste drum, în casa popii, pesemne venise Margareta. Și Margareta ieși până la urmă, netezind o sacoșă: se ducea la prăvălie, să cumpere.
- Bună ziua, nașă, îi zise cu vorba ei repezită.

Preotul nășise aproape tot satul și, după ce murise, finii îi spuneau ei nașă, de parcă nășia se transmitea în neam.
- Bună ziua.
- Când ai venit?
- Ieri, târziu.

Nu prea stătea Margareta la vorbă. Dar nu apucă să se răsucească spre magazin că Lica o întrebă:
- Și când pleci?
- De-abia am venit. De ce întrebi?
- Aș face o colivă și voiam să fur niște nuci.

Vecinii se obișnuiseră să-l vadă pe Dorin, fiu-său cel mic, prin curtea popii, Margareta mai suna să-l roage să facă mici treburi. Așa că să intre să ia câteva nuci nu era pricină de mirare. Și cine să se supere pentru câteva nuci? Un furt anunțat nu mai e furt.
- De ce nu-mi ceri? Știi că-ți dau.
- Mi-e rușine, nașă.

Treaba rămase nerezolvată. Lica însă nu dădea semne că i-ar fi păsat, nici că spusese că fură - nu-i scăpase nici un porumbel, cine nu fură? -, nici că omul ei ar fi stat fără pomenire. Până la urmă găsea ea nuci pe undeva, nu creșteau numai la popa în curte. De fapt, întrebase într-o doară, nu se îngrijea de rânduiala colivelor. O sâcâiau mereu mai tare cețile din ochi, când se așeza pe scaunul de pe verandă să-și mai lămurească vreo întâmplare din cele pe care zicea că nu le va uita. Se învrăjbea să-i frece și îi simțea parcă umflați. Și o usturau.

Intră în curte și-l strigă pe Marinică. Îl căpătase de la vecini, care îl cumpăraseră de la târg. Băiatul lor se pusese pe plâns că îl vrea și nu avuseseră ce face, îl luaseră. Lui taică-său îi plăceau animalele, iar iedul era frumos foc. Se gândiseră, el și nevastă-sa, că George o să se joace cu el și că o să se obișnuiască să-i poarte de grijă. Băiatul ăsta era tare împrăștiat.

Până la urmă însă Marinică ajunse la Lica. Avea culoarea unei castane tinere. Un smoc de păr ca untul îi cobora dintre începuturile de coarne, fire răzlețe îi alergau în toate părțile feței. Lica tot încerca să i le netezească cu palma și mângâierile astea îl făceau fericit pe Marinică. Nici nume nu primise până să-și schimbe stăpânii; pe bărbatul Licăi îl chema așa, Marin, și ea îi dăduse iedului același nume pentru că bărbatu-său prea se dusese repede. Marinică trecuse pe poarta, mereu deschisă, dintre cele două curți și se pusese să rumege niște lăstari. Și când îl chemase, venise imediat să-i mănânce din palmă.

Asta le plăcu amândurora. Neastâmpărat, cum zic oamenii că sunt iezii, nu era. Urca scara verandei, sărea pe fotoliul de răchită pe care Lica îl trăsese lângă al ei și închidea ochii să-i mângâie vârfurile boante ale cornițelor. Iar maică-sa, pe când i le scărpina și își plimba degetele în fruntea lui, îi spunea povești fără șir cum le spusese și băieților mai mari. Și uite-așa ajunsese să se țină după ea, când sărindu-i împrejur, când lăsând capul în jos și făcându-se că împunge.

Marinică o auzi și răspunse la chemare. Porniră amândoi spre crâșmă, iedul învățase drumul. Ce pereche erau!, ea mare și greoaie, legănându-se de pe un picior pe celălalt cu brațele depărtate, să-și țină mai bine echilibrul, el cu vârful cozii în sus și întorcând vesel capul în toate părțile, uitându-se dacă îi vede cineva. Ușa crâșmei era deschisă, Lica se așeză la masa din fața ei să nu-l piardă din ochi și Marinică să o aibă în ochi la rându-i pe stăpână-sa.

Erau trei bărbați înăuntru, cu berile în față. Ea ceru o cafea, Ionela își aduse și ei una de la bar. Marinică își făcea de lucru cu câte un fir de iarbă din împrejmuirea din față. Vorbele se înnădeau și răsunau din ce în ce mai tare. Deodată se treziră cu iedul în prag: picioarele din față înăuntru, picioarele din spate pe treapta de piatră.
- Ionelă, adă-i, fată, o bere, nu vezi că-i e sete?, strigă unul dintre bărbați. Râseră cu toții.
- Faci cinste, mă? Dă-i, Ionelă, și dă-ne și nouă câte una, că Vasile e-n toane bune.

Iedul se uită în stânga, dincolo de masa la care stăteau bărbații, spre bar, și de-acolo spre altă masă, spre sobă și dulapul de lângă ea, spre o nouă masă lipită de dulap, spre masa la care stăteau Lica și Ionela și își opri căutările în clanța ușii. Apoi înaintă în mijloc.
- Marinică, ieși afară, îi zise Lica.
- Lasă-l, lasă-l, să vedem ce face, se repezi unul.
- Ce să facă, prostii!, știa cel care îl lăudase pe Vasile.

Din mijlocul încăperii se mai uită o dată la lume și țop!, sări pe un scaun. Toți se întoarseră spre el, nimeni nu scoase vreo vorbă. Marinică mai făcu o dată cu privirea turul asistenței și țop!, sări pe masă.

Lica se simți obligată să protesteze. Dar Ionela nu spunea nimic, și nici bărbații, care găsiseră cum să mai întârzie la birt. Marinică stătea nemișcat; al naibii, era chiar frumos: ținea capul semeț și, cu pupilele dreptunghiulare în ochii lucind sub perdeaua genelor lungi, cu părul pe care lumina celor două ferestre îl făcea să unduiască, te făcea să crezi că până atunci nu mai văzuseși capre. Sau că ceea ce vedeai acum nu era tocmai capră.

În dreapta lui, dulapul. Dintr-un salt ajunse pe dulap. Și din nou, acolo sus, poziția de statuie. Bărbații începură să râdă. Marinică simți încurajarea și țop!, pe sobă. Avea tavanul în creștet.

Vasile, care vorbise primul și care făcuse cinste, simți că situația lui are și răspunderi. Se ridică să măsoare unghiuri și distanțe și le ceru celorlalți:
- Hai, mă, să-l coborâm, că nu știe cum. Și nu faceți pe deștepții, voi cum v-ați da jos de-acolo? Sfărâmând soba, vă spun eu.

Mutară masa în fața sobei, Ionela aduse o hârtie și o întinse pe masă. Unul se urcă pe un scaun și puse un picior pe tăblia mesei pentru echilibru, altul se sui pe scaunul de alături, în fața dulapului și Vasile rămase la poale. Ridicară brațele și îl apucară pe Marinică; cu brațele întinse cât o plasă de siguranță, Vasile aștepta jos bine înfipt pe picioare. Îl luă pe Marinică, îl puse pe podea și îi dădu o palmă veselă peste fund.
- Gata, mă, încă puțin și te duceam de subsuori, ca pe boieri! Hai, la iarbă verde.

Iedul ieși, bărbații se așezară comentând operația de salvare. Cel de-afară parcă auzise. Intră din nou și se opri pe prag.

Nu-l băga nimeni în seamă. O să-l bage ei în seamă imediat, toți. Înaintă în mijlocul sălii și se opri să se mai uite încă o dată împrejur. Sări pe scaun, așteptă o clipă, sări pe masă, mai așteptă una, sări pe dulap, încă una, sări pe sobă.
- Marinică!

Ionela pufăia încruntată, Lica se rugă de bărbați să i-l mai dea jos o dată. Se ridicară mustrând:
- Du-l acasă Lică, ne dă de lucru!

Marinică găsi de cuviință să aștepte cuminte hotărârea Licăi, vocile își pierduseră prea mult din veselie. Iar Lica porni spre ușă în tăcere; Ionela deja strângea ceștile.

Deschise poarta, îi făcu loc iedului, intră și ea și se așeză pe prima treaptă a scării. I se tulburase iar vederea. Întoarse capul spre rândul de pruni de la gardul cu vecinii; în ochii ei erau pruni pentru că știa că pruni sădise Marin acolo, dar nu le recunoștea nici crengile noduroase, nici frunzele mici, nici trunchiurile strâmbe. Închise ochii; stătu așa fără vreo mișcare și, când îi deschise iar, văzu că Marinică își făcea de lucru în iarbă. Măi, băiete!, suspină.

Zilele treceau când mai limpezi, când mai tulburi. Mereu mai tulburi. Lica devenise delăsătoare, părea că nimic nu o mai atrăgea. Putea sta ore fără o vorbă. Dar brusc, în zilele când Dorin era acasă, îl învinuia de toate relele din gospodărie. Îi trecea cum îi venise. Fiu-său se tot împiedica încercând să nu spună direct ce credea, că pe maică-sa bătrânețea o făcea mereu mai a dracului, și mulți îi dădeau dreptate cu câte un oftat. Dar odată Ionela ridicase vocea de la bar s-o audă toți care dezbăteau soarta Licăi cu bere și vinars:
- Vă spun eu, mă, ce e. Lica a fost mereu răstită, așa e? Acum s-a speriat cu ochii și a început să tacă. Și se mai răstește la Dorin să se convingă că nu s-a schimbat nimic din ce era, că o să i se întoarcă vederea. Se repede în el de teamă că orbește.

Margareta veni iar. O strigă pe Lica la poartă și când o văzu ieșind din verandă la scară intră în curte și urcă să-i dea o pungă cu nuci. Lica bodogăni un mulțumesc și se văită că nu mai știe chiar nimic de Ștefan, de la Dunăre.
- E, cât o fi având el de muncă pe acolo, o consolă nașa.

Sâmbătă fierse niște porumb și îl trimise pe Dorin s-o cheme pe Margareta. Le anunță și pe Ionela, pe poștăriță și pe asistenta de la cabinetul medical. Era soare și frumos, stăteau în curte în jurul unei mese pe care fiu-său pusese un castron cu bucăți de porumb fiert, o farfurie cu felii de brânză, o alta cu prăjituri și o tavă cu o cană de vin și pahare.

După ceva timp, atras de vorbă, apăru și Marinică.
- Uite, mai avem un bărbat cu noi, zâmbi Lena asistenta.

Marinică se opri lângă ele parcă așteptând un scaun, se uită pe rând la fiecare și fixă cu mare atenție castronul cu porumb: mai erau în el două bucăți. Își apropie nările, și le retrase, cercetă cu privirea ochii femeilor și cu toată delicatețea apucă în buzele-i groase o bucată. Se răsuci încet și plecă s-o mănânce mai încolo.

Femeile se întoarseră la ale lor. Lica tot nimic nu știa de Ștefan. Marinică se apropie iar. Stătea între Margareta și Mihaela poștărița și părea că ascultă. Chiar asculta, glasul amar și împăcat al Licăi îl convinse că poate lua și ultima bucată. O luă.
- Farfuria nu o speli?, îi zise în urmă cu năduf prefăcut Lica.

Săptămâna următoare făcu coliva. Încurcă cratițele, lingurile, paharele, cantitățile, tot, dar o termină. Dorin o duse la biserică și se întoarse cu ce mai rămăsese pe farfuria cea mare. Era groaznică, nu se putea mânca! Lica urcă scara sprijinindu-se aproape cu umărul de marginea ei și nu mai ieși din cameră până a doua zi. Marinică o aștepta lângă canapea.

Semne tot fuseseră. Când își făcea câte un ceai lovea ibricul să-l răstoarne sau turna apă fiartă peste buza cănii. Apa se vărsa - se întâmplase să dea cu mâna pe masă ca să lase curat în urmă și aproape că se fripsese - și ea pornea vorbe grele. Așa că nu mai bea ceai decât când venea asistenta, s-o ajute - deveniseră prietene bune -, iar la sfârșit de săptămână fată în casă era Dorin. Răsturna ghivecele cu flori din bucătărie încercând să le schimbe locul, să nu-i mai stea în cale. În capul lui fiu-său vărsa toate supărările, și de peste săptămână, și de peste anii din care își mai amintea câte unele. Băiatul ajunsese paratrăznetul furiilor ei, unul care nu mai avea unde le vărsa. Sau poate că le vărsa la mină, mai lua câte o primă și cum s-o ia dacă nu din hărnicia cu care se elibera de furiile maică-sii?

Acasă, îi deschidea Licăi un geam la verandă, să stea la aer curat și să mai audă zgomotele curții și ale drumului. Ea îl bodogănea mai departe și îi dădea pilde în care Ștefan făcea lucrurile altfel, bine, și toți îl lăudau. Dorin se mișca în sus și-n jos în tăcere; dar gânduri îi tot treceau prin minte: m-a făcut cu fața la perete.

Într-o sâmbătă, Mihaela îl chemă la poartă să-i spună ce aflase. Ștefan cu încă unul furaseră din magaziile portului și urma să intre în pușcărie. Treaba era dovedită. Băiatul Licăi o rugă să nu îi spună maică-sii, poștărița îi promise că nu spune nimănui. Și odată, când mai trecu pe la ei și când Lica își reîncepu jelaniile, scoase o scrisoare: fiu-său cel mare scria despre toată treaba de făcut. Pentru Lica, lumea era o ceață. Crezu tot ce îi citi Dorin despre frate-său și se căină pentru cât avea de suferit de pe urma celui mare.
- Bine măcar că-i sănătos, adăugă ăl mic.

Săptămâna următoare, când se întoarse de la mină, povesti maică-sii ce văzuse pe drum. Autobuzul lor oprise la bufetul din Cârna să-și cumpere oamenii de mâncat și de băut și el, care rămăsese pe scaun, se uita peste drum. Dincolo era o casă mare și îngrijită, într-o curte frumoasă, cu o bucată de pământ mai lină în față și cu o pantă abruptă; un gard șubred de uluci despărțea curtea de pădurea urcată dincolo până în vârful pantei. Pășteau vreo zece oi și trei, patru capre. Printre ele, un țap cărămiziu, mare cât un vițel, care sub copacul din mijloc s-a ridicat deodată în două picioare sub crengile lăsate și a început să aleagă frunze. Era un țap puternic, mișca din copite să apropie mai bine ramurile și se ținea în continuare nemișcat pe picioarele din spate. Iar când a terminat și s-a lăsat pe toate picioarele, a făcut-o încet, așa cum pui în pat copilul mic pe care l-ai adormit în brațe, de teamă să nu-l trezești. Panta se termina chiar la copac și lumina apusului făcea țapul și mai falnic.

I-a zis unui coleg că se dă jos, să nu plece fără el, a trecut drumul și s-a apropiat de gard. S-a apropiat de gard și țapul. Două linii curbe de blană neagră îi legau ochii de colțurile gurii și o pată dreptunghiulară se deschidea de la negru spre cărămiziu de la frunte spre nările oblice ca să se întoarcă apoi la negreală în barba lungă. A ridicat un picior din spate și aștepta să-l vadă ce face ca să știe dacă să se repeadă sau nu. El s-a întors la mașină, ceilalți îl strigau nerăbdători.

Și uite-așa, lumea începuse să fie atentă la capre. Mai veneau s-o vadă pe Lica sau vorbeau de ea la crâșmă, și până la urmă, oricât de fugar, ajungeau la capre. Odată, în veranda femeii, Mihaela se trezi să spună ce simțise, mică-mică, atunci când bunică-sa scornise o întâmplare cu o capră cu trei iezi. Nu se mai oprea din plâns că lupul mâncase doi din ei. Vecinii lor aveau capre și când Floarea a născut, maică-sa a dus-o să-i arate iezii pe care îi mâncase lupul; de fapt nu-i mâncase, iată dovada că nu o mințise: Floarea le dădea să sugă. Iar bunică-sa, cu ce papară se alesese!... Simion, care venise s-o ia acasă pe Mihaela, spuse și el o întâmplare: ajunsese la Tecuci, la un camarad de armată, și camaradul îl dusese să vadă lunca Siretului. Când ieșeau din sat s-o ia spre râu îi prinsese din urmă o ditamai turmă de capre; dădeau peste ei, îi tot loveau peste picioare, așa că se dăduseră în lături să le lase să treacă. Să mori de râs, nu alta: după ce trecuseră într-un nor de praf, el și celălalt aveau în față sute de găoaze care străluceau ca niște sori negri și sute de cozi înălțate, care arătau spre cer de unde coborâseră atâtea găoaze și unde aveau să se întoarcă.

Lica se mutase în camera din față, Marinică dormea noaptea pe canapeaua de pe verandă. Îi făcea bine să-l audă cum își schimbă locul și cum pufăie. Când cu mâinile întinse bâjbâia după un scaun pe care să se așeze, fornăielile lui o ajutau să-l găsească fără să se împiedice și să cadă. Întreba mereu de Ștefan. Când întrebările se întețeau, Dorin o ruga pe Mihaela să mai aducă o scrisoare din port. Treabă, treabă și iar treabă, despre asta era vorba întotdeauna. Ștefan îi plăcea șefului, îl lua cu el la pescuit. Și odată Dorin cumpără pește proaspăt - spuse că i-l adusese de la Ștefan un coleg care ajunsese în portul de la Dunăre. Ștefan începuse să tot trimită pește, Dorin nu avea idei prea multe.

Și de la un timp Lica plângea din te miri ce. Nici nu încheia bine să-l certe pe Dorin că se punea pe smiorcăială. Schimbările astea îl rodeau pe fiu-său. Lena îi spusese că maică-sa vorbea aproape în fiecare zi cu Ștefan; întinsă pe canapea, îl întreba și își răspundea despre viața veche și munca din port. Se îngrășa pe zi ce trece, deși nu mânca mai nimic, se făcuse o huidumă. Nici în curte nu mai cobora. Dorin se temea să nu ajungă cineva să afle de cum vorbește ea cu fiu-său, deși era limpede că nu s-ar fi putut. Dar el se temea, cum se temea și că vreunul i-ar scăpa Licăi vreun cuvânt despre pușcărie, doar nu exista subiect care să nu devină pe dată al tuturor. Noroc că Lica nu mai ieșea din casă; vremea se schimbase, venise frigul. O îngrijeau vecinii și Lena, care trecea pe la ea în fiecare zi, după ce termina treaba. Asistenta era singură, se plictisea acasă.

Iar ceața din ochii Licăi, pe care odată o mai străbătea câte o rază de lumină, se făcea acum mereu mai deasă, adunată în caiere mereu mai mari. În ultimele zile, se plângea de ca un fel de pâslă pe care o simțea tot intrându-i în ochi, umplându-i ochii cu negreală și umflându-i-i. A murit într-o vineri. Când a apărut ambulanța, medicului nu i-a mai rămas decât să-i scrie actele. Dorin a sosit pe la sfârșitul după-amiezii, a doua zi spre prânz a venit și Ștefan, tăcut și îndepărtându-se mereu să fumeze. A plecat imediat după înmormântare. Marinică s-a mutat înapoi la vecini. George se mai juca cu el, dar cu adevărat grijă de el avea taică-său, care îl cumpărase de la târg.