Niciodată și Întotdeauna

Dormea buștean după ce ne întorceam de la lecțiile de înot. Apărea din camera ei roșie la față și frecându-se la ochi, la fel ca atunci când, mică-mică, venea încă adormită să se urce în fotoliu să asculte o poveste. Cum pot copiii să asculte la nesfârșit aceleași și aceleași lucruri?
- Niciodată nu vrei să-mi citești o poveste!

"Niciodată" și "întotdeauna": des mai spunea vorbele astea! Tot auzindu-le, am ajuns să vreau să născocesc o poveste eu însumi, care îi citeam atâtea, o poveste în care pe două personaje să le cheme chiar Niciodată și Întotdeauna.

Era povestea unui pădurar: trăia într-un luminiș cu nevasta de-a doua și cu doi copii, un băiat și o fată, de la prima nevastă, care murise. Așa de tare își iubea copiii, că și pe când trudea în pădure tot la ei îi era gândul: să le adune miere, să le meșterească un fluier dintr-o nuia, să le migălească o mască din scoarță și din pene... Iar copiii nu oboseau uitându-se după el, să-l vadă cum apare în luminiș dintre copacii deși.

Băiatului și fetei nu apucaseră, el și nevasta dintâi, să le dea nume. La ce să le fi dat? Erau numai ei în toată pustietatea; ba nu: că ei patru umpleau lumea întreagă. Când pădurarul se întorcea din pădure, până să trebăluiască cu femeia lui pe lângă casă sau să stea cu ea pe vreun butuc să se uite unul la altul, se jucau cu copiii, de răsuna de voie bună tot luminișul. Dar pentru că pădurarul, atunci când se oprea din muncă și se așeza să se gândească și mai bine la ai săi, simțea nevoia să-i cheme pe copii și altfel decât "băiatul nostru" și "fata noastră", căci i se părea că alintându-i îi aduce mai aproape, le-a spus Niciodată și Întotdeauna; era destul să apară în poiană, că și strigau amândoi cu ochii strălucind:
- Niciodată nu uită tata să ne-aducă o minunăție!...
- Întotdeauna se gândește tata să ne facă bucurie!...

Nevasta dintâi a râs când a auzit astfel de nume și i-a chemat și ea la fel. Și așa au rămas: Niciodată și Întotdeauna.

Însă maștera nu le spunea în nici un fel. Când vorbea cu ei se uita spre pădure: să faceți, să dregeți!... Iar când vorbea de ei se uita în pământ: le-am dat, le-am pus...

- Niciodată nu vrei să-mi citești o poveste!

Ca să-i arăt că nu-i așa, îi citeam una. Dar stăruința și îndărătnicia i-au rămas până astăzi, chiar dacă îmbufnarea alintată s-a dus. "Tată, ai nevoie de ceva?", "Tată, să te-ajut?" Nu spuneam eu? Le simt dincolo de ușă; se duce și vine, iar se duce și vine și întreabă.

Până la urmă, n-a învățat să înoate. Am dus-o la același ștrand la care m-a dus mama să urmez un "curs de natație". Ha! ha! mi-ar fi ajuns să învăț să înot. Era un ștrand cu garduri înalte de cărămidă, văruite. Pe o latură a lor, țâșneau din loc în loc plopi. Ea, după ce dădea din mâini și din picioare stârnind în jur valuri de clăbuci - i-am și zis odată: "parc-ai fi o bucată de săpun" și s-a îmbufnat -, punea picioarele pe fundul bazinului; cu doar capul și umerii afară, își netezea părul să scurgă apa, își freca ochii să scoată apa, se trăgea de nas să dea afară apa... Stăteam pe o bancă să citesc ziarul; când o vedeam, îmi venea să smulg din rădăcini toți plopii ștrandului și mă ascundeam după paginile desfăcute, să râd în voie. Am înscris-o și la seria următoare, dar vremea s-a stricat, a plouat toată perioada... Al doilea an, când am întrebat-o de înot, nici n-a vrut să audă.

Cu pianul parcă am avut mai mult noroc? Erau zile, zile de lucrat la ritm, când se plimba cu cartea prin cameră oprindu-se în tot locul să bată din exerciții cu palmele; până la urmă, ajungea la fotoliu, să-mi pună cartea în poală, și bătea ritmul chiar pe picioarele mele. La ultimele măsuri lovea cu toată nădejdea, roșie la față și mișcând ușor buzele: pesemne că o usturau palmele de la tam-tam-ul acela, așa cum pe mine mă usturau genunchii.

Nu-i citeai nimic pe față când exersa. Rareori se ridica să bea sau să ronțăie ceva. Observasem și, la câtva timp după ce începea să cânte, îi aduceam cu scaun cu tot, pe o farfurie, napolitane, apă, măr... Ea mulțumea din cap depărtând și apropiind brațele după regulile gamelor.

Odată, am lăsat cititul surprins de foșnetul de dinaintea fiecărei note. Ca să verific de unde venea, am ieșit din cameră: nu se mai auzea. De-abia când am ajuns să mă sprijin de pianină mi-am dat seama că unghiile ei îl făceau: nu i le tăiasem și acum se frecau de fildeș însăilând propria lor melodie. S-a oprit să mă întrebe ce am și n-ar fi trebuit să-i spun: de-atunci n-am mai auzit niciodată foșnetul unghiilor pe clape, îmi cerea regulat să i le tai. Dar de atunci, întotdeauna când sună un pian, încordez o clipă urechea încercând să-l descopăr.

Încetul cu încetul a lăsat pianul. Am înțeles că așa se va întâmpla din chiar felul cum repeta. Când lucra vreo măsură care nu-i ieșea, începea pasajul cu mult înainte, iar la măsura cu pricina rărea ritmul, încurca notele... Și tot așa până când îi ceream să cânte doar măsura buclucașă. Iar într-o după-amiază, când ne întorceam acasă și eu insistam să mai repete o oră, mi-a spus: "Lasă, tată, mai încalecă și calul pe călăreț!" Pesemne o citise în vreo poveste... Și totuși, erau momente când era fericită la pian. În ziua când mi-a cântat fără greșeală primul vals învățat, a țâșnit de pe scaun, s-a aruncat de gâtul meu în fotoliu și mi-a șoptit la ureche: "Știi cum îmi bate inima? În șaisprezecimi!"

Îmi bătuse și mie, tot așa. Iarna, de Crăciun, toată familia se aduna să cânte colinde. Unchiu' Ionică suna din clape întinzând brațele de cât se lăsa pe spate și dădea intrările rotindu-și capul spre cei din stânga și din dreapta pianinei. Câte patru-cinci coriști țineau fiecare voce și-și trimiteau priviri mereu mai înveselite de armonia glasurilor.

Eram destui copii. Trebuia să tăcem; în schimb, ni se dădea voie să ciugulim de pe masa din spate. Mama îi punea cele două plăci, să fie mai întinsă, să încapă toate platourile, farfuriile, sticlele și paharele. Când se apropia ora să mâncăm și nerăbdarea noastră amenința vesela, femeile se opreau din cântat și începeau să se învârtă încoace și încolo, vorbindu-și prin semne, apoi în șoapte mereu mai șuierate despre ce, cum și când urma să aducă. Bărbații cântau mai tare, să le acopere agitația, și unchiu' Ionică aproape că nu mai avea loc pe scaun în fața pianinei. Femeile îi zoreau să se oprească, ei promiteau că după următorul. În sfârșit, toată...

Auzi-o, iar întreabă: "Tată, ești bine?", "Tată, mai ai mult?"

În sfârșit, se așeza toată lumea. Când masa era pe terminate, copiii se ridicau să mai scape din hățurile femeilor. Eu mă apropiam de pianină, mă sprijineam cu capul de ea, ridicam capacul și dădeam repede-repede din degete pe deasupra clapelor. Mama se grăbea să stingă lumânările din sfeșnicele de pe placa verticală. "Lasă-l, dragă!", zicea tanti, și se întorcea, a mia oară, către unchiu', să mă învețe să cânt; "Da, da", răspundea unchiu'. Și gata. Ne revedeam cu toții peste un an.

Apoi, când eram în primele clase de școală, mama m-a înscris la înot. Mă împrietenisem cu câțiva băieți din grupă; ne jucam de-a vikingii. Vikingii ieșeau de multe ori din încurcătură înotând vârtos în torente înspumate. Noi, când profesorul ne întindea pe burtă în iarbă și ne punea să dăm din mâini și din picioare cum urma să facem în apă, ne arătam cât de grozav ne ieșeau mișcările strigându-ne unii pe alții Lars, Olaf, Björn, Niels... Fiecare avea numele său.

Era mai complicat în bazin. Eu, fie că bolboroseam prea repede aerul din plămâni, fie că-l țineam acolo ca să fiu sigur că îmi rămâne destul, nu ajungeam să respir cum trebuie. La o traversare, pur și simplu am îmbrățișat la un capăt o conductă de încălzit apa: avusesem noroc să-mi ajungă rezerva de aer, nu fusese nevoie să răsuflu. Dar arsurile de pe brațe și piept s-au vindecat mult timp după ce cursul se isprăvise.

Ei, acum strânge de pe birou. Mâncăm de prânz și iese în fugă, mereu în întârziere trăgând după ea sacoșa cu caiete. Când se întoarce nervoasă, știu că n-a ajuns la timp și directorul i-a făcut observație. Nu m-a răbdat inima să nu-i spun într-o zi: "Cum pleci așa cu sufletul la gură, ai să te trezești în cancelarie, când o fi să-ți scoți pardesiul, că ești în bluză și în furou. Cum o cheamă pe colega aia a ta care a uitat să-și pună fusta?" S-a îmbufnat: "Nu râde! Muncește ca o roabă, are casă grea." Și eu: "Nu râd. Toți au." Cu o seară-două înainte îmi povestise cu lacrimi în ochi cum a întrebat în troleibuz: "Coborâți la prima propoziție?" "Ai prea multe pe cap", ce să-i fi spus altceva... I-am amintit de tanti Zizica, de la mama s-o fi știut? O păzeau ea și unchiu' Petre pe când bolea. Tanti era bătrână-bătrână, în neamul ei trăiesc mult. Și zice, la un moment dat:
- Ascultă-mă, Grigore. Petre trebuie să fie la cinematograf cu băieții...

S-a lăsat o tăcere! Mama nici n-a îndrăznit să ridice ochii, cine știe ce făcea tanti Zizica pe când bărbatu-său era cu băieții, dar unchiu' Petre silabisea din buze aplecat peste ziar; nu dădea semne că ar fi înțeles ce se putea înțelege. Ori n-avea într-adevăr ce, ori n-auzise, ori nu-i păsa, ori își pierduse mințile, ori... Ea a râs și și-a șters lacrimile: "Ramolită ca tanti Zizica n-am s-ajung, ce crezi, tată?"

Povestea frumos, tanti Zizica; mai ales din neamul ei, din bătrâni. Știa să întoarcă întâmplările astfel, încât să se înțeleagă fără greș că era dintr-un neam de soi. De alții spunea că erau "robii vieții": munceau, făceau avere, își însurau băieții și-și măritau fetele... care munceau, făceau avere... Ai ei însă nu pe astfel de lucruri puneau preț; ai fi zis că săvârșeau numai fapte pe care nimeni să nu le mai poată repeta, darămite întrece. Unul fusese lotru. Povestea lui o spunea tanti Zizica cel mai des. Satul era înconjurat de cătină, cu mărăcini așa de deși, că nici vulpea nu se putea furișa printre ei. Trebuia să treci pe la barieră; iar bariera era păzită. Ca să intre în sat sau ca să iasă din sat, oamenii așteptau să miște paznicul poarta lungă și înaltă, din nuiele împletite. Lotrul însă dădea pinteni calului și sărea peste ea. E drept că nu-l sărea prea des; era mai mult plecat.

Când se întorcea, se spăla și se așeza să mănânce. Pe urmă punea flinta pe masă și-i ridica cocoșul; avea o țeavă lungă, mai lungă decât era masa lată. Și îi zicea nevestei să îngenunche la gura țevii și să o sărute. Dacă-l înșela, cocoșul cădea și o fărâma încărcătura. Dar era femeie cu frica lui Dumnezeu, nu de pușcă a murit. El, da.

Umbla cu un tovarăș. Avea și o mândră. Într-o noapte, primăvara, s-au întâlnit la poarta ei.
- S-o mai lași în pace, i-a spus.
- Tu s-o lași, mă!
- Om vedea care.
- Om vedea.

Verile treceau repede, dar nu îndeajuns de repede. El mai dormea încă pe prispă. Într-o noapte, tovarășul și-a sprijinit flinta pe stinghie, printre uluci și a tras. Un pumn de plumbi.

Aveau de urcat și de coborât trei dealuri până la oraș, la spital. În vârful ultimului a făcut semn:
- Întoarce! Să mor acasă!

Nu-mi dă deloc pace: "Tată, te descurci?" "Tată, mai durează?"

Au întors căruța. L-au pus pe prispă. Oamenii au venit să-și ia rămas bun; apoi copiii; și nevasta. El, stană.

Când s-au isprăvit, a făcut din mână către băiatu-său cel mic, să-i plimbe calul. Băiatul a dat fuga la grajd. Îl strângea de căpăstru, calul fremăta.

A-ntors capul să-l vadă. Ocolea curtea cu ochii, după cal. Și, când să termine băiatul de ocolit curtea, a lăcrimat.

Apoi a rămas singur pe prispă: când vreunul de-ai casei se apropia, îi făcea semn să-și vadă de treabă. Pe seară, când s-au adunat să se pună la masă, au văzut că murise. Stană.

O fi și pregătit cartea. Cărțile care mi-au plăcut, nu vreau să le recitesc?, și, fără să mai aștepte încuviințare, mi le așează una după alta pe masă, sub tocul de ochelari. Odată am rătăcit semnul de carte și am pus tocul în locul lui, între pagini. Când s-a întors de la școală și a văzut, a râs: nimic nu-i mai de preț decât cărțile, așa o învățasem când era copil; nu trebuie nici să le rupi, nici să le mâzgălești, nici, deschise, să le dai cu mâna peste cotor, că se deslipesc, nici... "Ce-are a face?", mi-a venit să răspund, dar am zâmbit și eu și am tăcut. Am grijă, imediat ce pleacă la școală, să mut semnul câteva pagini mai încolo. Când se întoarce, mă întreabă ce-am citit. "Am citit mai departe." "Și cum îți place?" "Îmi place." Nu insistă; dar schimbă din când în când cartea, pe masă.

Iar la sfârșit de săptămână mâncăm în casă. Scoate farfuriile bune și mă pune să îmbrac pantalonii proaspăt călcați și să înnod cravată. Dă drumul la radio să ascultăm concertul de prânz. Așteaptă probabil să întreb ceva, să spun ceva. Nu vreau. Când era mică - nu începuse lecțiile de pian -, în fiecare zi puneam masa în casă. Îi înălțam scaunul cu o pernă. Eu aranjam tacâmurile, ea pregătea șervetele. Aduceam castronul cu supă și puneam în farfurii, le duceam la bucătărie după ce terminam și mă întorceam cu platoul cu mâncare și farfurii întinse. Turnam suc în paharul de apă și vin în paharul de vin. Încă o dată: "Tată, ce durează atât?" "Tată, te rog, grăbește-te!" Și în tot răstimpul ascultam muzică; îi arătam mai multe discuri și o lăsam să aleagă unul.

Ei... Vrea să-mi aducă aminte de copilăria ei? Sau vrea să-mi arate că n-a uitat zilele acelea? Ce să întreb, ce să spun? Sunt nopți în care patul, camera întreagă se strâmtează într-atât, încât nu mă mai pot mișca. Pata cenușie din fereastră nu face decât să mărească întunericul. Și pe lumea cealaltă trebuie să fie lumină, oricât de puțină, câtă trece prin fereastra mea, altfel întunericul n-ar fi definitiv. Și acolo nimeni nu pune discuri, nimeni nu vorbește.

Doar babelor care se plâng prin autobuze că la înghesuială se lovesc la operație nu le mai tace gura: renaștem și nemurim împreună, ce înseamnă clipa de singurătate a morții? Sporește bucuria revederii. Ei, doamnă, așa își spun: Doamnă!, mâine-poimâine ne întâlnim pe lumea cealaltă, avem atâtea de vorbit, cum să nu vorbim, trebuie să vorbim! Fie că se mai întâmplă surprize, te pomenești că nu mai dăm una de alta, lumea cealaltă-i mare!, fie că viața este și pe acolo o întrecere, trebuie să fii pregătit pentru ea de pe acum, își strigă în gura mare bolile, avancronica atât de râvnită și de dulce a morții, arată că știu să accepte, cu câtă seninătate!, ceea ce, desigur, toți ar trebui să acceptăm căci, de, nu-i așa?, "cu toții ne ducem", își împărtășesc ordinea pe care o lasă în familie, își repetă ce au spus norei și ce ginerelui, hărăzesc cu oftaturi și suspine un viitor grozav nepoților care, cum altfel?, cunosc la perfecție măcar două limbi străine!...
- Sau te pomenești că nici de murit nu murim singuri! Tu ce crezi? "Cred că o să fac paturile", așa îmi răspunde. Sau: "Cred că o să spăl vasele."

Gata; am isprăvit. Rămâne să mă șterg. Pesemne că am strămoși în mări, în râuri, altfel nu mi-ar plăcea să stau atât în apă... Dintotdeauna pielea mi-e solzoasă, ca de reptilă; ca să-ți dai seama, ajunge să-mi vezi mâinile iarna, să mi le fi văzut, mai bine zis. Acum, vară-iarnă, sunt la fel: pătate, uscate, negre. Pielea mi se întărea și înăsprea, puteai vedea pe oase cât e de galbenă, fără vase de sânge, anorganică, artificială. Unghiile se întăreau și ele, se făceau casante. Le tăiam cât mai scurt, din carne, și atât mă dureau câteva zile, că nu puteam să apuc și să simt cu adevărat nici un obiect.

Îmi plăcea să citesc, vară sau iarnă, în cadă. Îmi întindeam picioarele până ajungeam cu tălpile deasupra robinetelor și dădeam din când în când cartea deoparte, să văd cum se rupeau liniile corpului la limita dintre apă și aer. Asta mă înveselea. "Atâți eroi au fost uciși în baie, încât mi-e groază astăzi să mă spăl." Ne dădeam distihuri ca să le continuăm până la un catren; continuarea ăstuia însă nu mi-o mai amintesc. Odată, pe când era plecată cu de-ale școlii în alt oraș, m-a sunat să-mi dea versuri noi; eram chiar în apă, cu telefonul lângă mine. Pereții goi și cada plină îmi coborau vocea și creau un ușor ecou. M-a întrebat dacă vorbesc pe nas; credea că am răcit. I-am răspuns că vorbesc pe gură. Ce-am mai râs amândoi!...

Acum stau pe marginea căzii și mă sprijin de bara de prosoape. Auzi-o cum trece prin fața ușii, între camere! Hoțul ăla, neam cu tanti Zizica... Cred că atunci a lăcrimat, când a înțeles că sensul vieții lui se rupsese de sensul mare al vieții și nimeni și nimic nu-l mai putea aduce înapoi. De când mă tot gândesc la întâmplarea asta, îl văd puternic, mergând împăcat și fără grijă pe calea lui. Să iei o hotărâre și să o împlinești era pentru el la fel cum era să spargi lemne; pui butucul, ridici toporul și lovești; știi bine că bucățile vor ajunge în foc. Sensul vieții lui așa trebuie că a fost; căci și sensul mare al vieții tot așa trebuie să fie, chiar dacă nimeni nu-l poate spune.

Auzi-o: "Tată, haide! Ești gata?" Aproape.