*
A fost odată ca niciodată; că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, iar lupii cu mieii se luau de gât de se sărutau ca frații; pe când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului, așa, de drag.
A fost odată, așadar, un flăcău care nu știa cum să piardă vremea cu cât mai mult folos. Toți din jurul lui îi urmăreau pașii cu sprânceana ridicată, căci el de-abia mergea, mutând câte o carte dintr-o mână în cealaltă și întorcând moale capul în toate părțile. Câte unul îl certa de-a dreptul că nu se va alege nimic de capul lui în viață. Nu răspundea. Se gândea la lucruri care îl convingeau că îi era de folos ceea ce altora li se părea pierdere de vreme. Îngrijorată, maică-sa l-a surprins odată că stătea pe canapea cu ochii închiși; nici nu părea să doarmă, nici de nimic nu se ocupa.
- Lucrul pe astăzi l-ai terminat?
- Nu, i-a răspuns el fără să deschidă ochii.
Replicile lui în doi peri o invitau la remarci în jurul datoriei.
- Vezi că sesiunea bate la ușă.
- Nu bate, mamă. A bătut, a stat cât a stat, a plecat și dusă e. Următoarea e la vară.
Pe maică-sa o supăra un asemenea comportament: că îi răspundea în doi peri și persiflând-o dovedea o completă lipsă de interes în discuțiile cu ea. Biata femeie avea mereu impresia că, atunci când fiu-său îi înșira mai multe cuvinte, urma să se ridice și să plece. Iar când rostea două, trei era limpede că imediat apoi va tăcea mâlc. N-a comentat. Voia să facă cremă de zahăr ars, ce-i plăcea lui mai tare.
Și cum stătea așa, sună telefonul. Pe vremea aceea, când puricele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca ca nu cumva să se ridice în zbor prea sus și să-l ardă soarele și să-l ducă vântul, telefonul era o mașinărie pusă cât mai aproape de mijlocul casei, ca sunetul ei să se audă cât mai bine și ca vreunul să ajungă cât mai repede la ea. O cutie cu un disc cu găuri care se învârtea pe o placă circulară cu cifre. Și un receptor, un soi de băț cu capetele ca două jumătăți de mingi, unul de pus la ureche, ca să asculți, și unul de adus în dreptul gurii, ca să vorbești. Ce să-i faci, așa era pe-atunci. Se duse el, maică-sa învârtea ustensilele în bucătărie. Era Hanibal, colegu-său. El era student la franceză și germană, Hanibal la italiană și franceză.
Hanibal locuia în blocul vecin, în apartament cu frate-său. Și el era dintre cei care voiau să piardă vremea cu folos. Îi apuca târziul nopții pe amândoi și, adesea, înainte să se culce, deschideau ferestrele și vorbeau peste aleea dintre blocuri. Nu se temeau că i-ar asculta cineva sau că ar deranja pe cineva. Odată, a făcut o probă: după ce a închis geamul, a continuat să vorbească la fel de tare cum îi vorbea lui Hanibal și a constatat că, din camera ei, maică-sa nu ar fi auzit, d-apoi să se trezească.
Ei, și Hanibal îi spune că l-a sunat proful de lingvistică romanică, secretar de partid al secției lui. Trebuia să meargă la Ministerul Învățământului, pentru o situație de interpretariat. S-a dus. A aflat că urma să aibă loc un meci de rugby, România-Franța, iar arbitrul era italian. La ministerul ăsta din poveste nu știau că jucătorii și arbitrii nu stau împreună, chemaseră deci un interpret care să știe și italiană, și franceză. Dar jucătorii și arbitrii nu stau împreună, așa că Hanibal avea nevoie de ajutor. Iar prietenul lui vorbea franțuzește.
Prietenul celui care pusese Roma pe jar s-a dus la rându-i la Institutul Național de Educație Fizică și Sport. Pe vremea aceea, așa se numea; titulatura școlilor ăstora superioare se tot schimbă însă, le spune Institute, apoi Universități, apoi Academii, apoi... Este aici o convingere îndărătnică: un nume nou e purtător de realitate nouă, ajunge să schimbi numele unui lucru ca el să se schimbe la rându-i, imediat. Mai binele trebuie neapărat declanșat de un nume nou. La poarta institutului sosirea flăcăului din poveste fusese anunțată, era așteptat. A fost condus prin parc la un corp de clădire cu săli cu mobilier nou, luminos, vesel. Ca pentru sportivi, s-a gândit el. La școala lui, sălile erau mai degrabă întunecate, cu mobile înghesuite, vechi și, multe, cu luciul pierdut. Cioc, cioc, cioc la o ușă. Au intrat și au văzut doi bărbați spre cincizeci de ani (probabil îi mai întinerea lumina, dar nu periculos). Unul nu s-a prezentat (poate a fost o cale de a-l pune și mai bine în valoare pe oaspete), dar ghidul prin clădire îi spusese că e decanul facultății de... în sfârșit, una dintre facultățile institutului; l-a prezentat pe celălalt, un bărbat înalt, cu corp zvelt dar bine lucrat, cu părul blond, un blond cenușiu, și ochii de un albastru din același cenușiu. Era vicepreședintele Federației Franceze de Rugby. Apariția flăcăului îi ușurase de povară, coloraseră tăcerile cu propoziții scurte și zâmbete aprobatoare, uneori cu apă din paharele de pe masa dintre fotolii. Strângeri de mână hotărâte, ca între sportivi.
Apoi au coborât. Vicepreședintele și-a rotit privirile să cuprindă curtea, un patio pe laturile aproape pătrate ale căruia se înlănțuiau clădiri suficient de bine definite stilistic ca să evoce arhitectura spaniolă. I-a plăcut, pesemne; s-a uitat la ceas și și-a invitat tovarășul să se așeze și el pe bancă. Era suficient timp ca să-l lămurească ce și cum.
Urma să fie primiți de un subsecretar de stat, la Ministerul Învățământului. Federația Franceză de Rugby voia să organizeze un campionat al naționalelor studențești, vizita lui la București făcea parte din încercările de a obține acorduri în statele care s-ar fi putut înscrie. La început câteva meciuri care să atragă sportivi și public și să câștige mai multă bunăvoință din partea guvernelor; apoi un număr stabil de echipe și un calendar. Și, până atunci, meciul de lângă Arcul de Triumf, de la ora 17. Cum ți se pare? S-a simțit onorat, îi cerea părerea vicepreședintele Federației Franceze de Rugby. Iar Franța era o putere în sportul ăsta. Ajungeau și la noi ecouri ale performanțelor ei cu celelalte mari echipe. Iar România se mândrea că până atunci bătuse Franța de cinci ori și făcuse egal cu ea de două ori. Dar poate că francezul nu voia decât să audă o primă voce de student; în fond, era un campionat pentru studenți.
Au așteptat autobuzul, s-au dat jos, au urcat mica pantă spre minister. Subsecretarul îi aștepta, s-au adus cafele.
Vicepreședintele a mărturisit că aștepta cu nerăbdare meciul între cele două echipe, din țări pe care le lega o veche și frumoasă rivalitate sportivă. Și-a exprimat de asemenea speranța că meciul va deschide o nouă etapă a colaborării pe plan sportiv între cele două țări, colaborare purtată la un nivel mai larg, european. Cei doi care îl însoțeau pe subsecretar pe cele două laturi lungi ale mesei notau câte ceva pe foile din fața lor. Subsecretarul a salutat cu un zâmbet ultimele cuvinte ale vicepreședintelui.
Acum era rândul lui. S-a aplecat ușor spre foile pe care le avea în față și le-a îndreptat. "Sub înțeleapta conducere a Partidului Comunist Român și sub directa îndrumare a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, mișcarea sportivă din România a cunoscut progrese remarcabile și a înregistrat succese răsunătoare." Subsecretarul a numărat apoi cei 22 de campioni și 31 de vicecampioni olimpici ai României până în acel moment și cei 46 de sportivi medaliați cu bronz. A prezentat statistici legate de campioni și vicecampioni mondiali și europeni la sporturile individuale și colective, fără să uite bronzul. S-a apucat apoi să înșire stadioane și săli de sport, bazine de înot și patinoare, cluburi și asociații sportive. Vicepreședintele s-a aplecat ușor spre traducător și l-a întrebat: Ce-i asta? Preambulul politic, fără asta nu se poate. Aha, a exclamat rugbistul. Și la încheiere a declarat că salută întrutotul progresele pe plan sportiv ale României și profită de ocazie pentru a-i omagia campionii.
S-a apropiat apoi de ce îl durea pe el: un campionat european al echipelor naționale studențești de rugby va prilejui o nouă afirmare a acestui sport, ca de altfel și a frumoaselor ambiții sportive ale României; mai încolo meciul din acea zi va fi socotit punctul de plecare solid și optimist al acestei noi afirmări. Speranța Franței era că va avea în România un tovarăș de încredere în popularizarea în întreaga Europă a rugby-ului și la ameliorarea generală a raporturilor între statele care vor participa la competiție. Schițase deja un proiect pentru pregătirea competiției și el era aici să apere acest proiect. Ar fi vrut să-l prezinte în puține cuvinte.
A făcut o pauză așteptând din partea subsecretarului o dovadă a interesului pentru proiect. Domnul cu pricina s-a reașezat în scaun - încordarea inițială îi mai slăbise - și a răspuns: "Sub înțeleapta conducere a Partidului Comunist Român și sub directa îndrumare a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, mișcarea sportivă din România a cunoscut progrese remarcabile și a înregistrat succese răsunătoare." Apoi a trecut în revistă activitatea copiilor și juniorilor din cluburile sportive răspândite pe tot teritoriul național, competițiile organizate regional pentru selectarea viitorilor sportivi de performanță și alte asemenea chestiuni.
Ochii vicepreședintelui au devenit brusc atât de cenușii, că păreau opaci. Și-a mai întrebat o dată interpretul: Ce-i asta, totuși? Să mai facem o încercare, a fost răspunsul.
Așa a vorbit de grupele de vârstă dinaintea junioratului în diverse sporturi, în Franța, și s-a bucurat să constate că în politicile publice ale ambelor țări putea fi recunoscută aceeași gândire asupra viitorului sportului și asupra sănătății generațiilor viitoare. Era introducerea pe care o putuse încălzi ca să revină la misiunea sa: un campionat european al echipelor naționale studențești de rugby.
Subsecretarul l-a ascultat fără să clipească și la finalul intervenției a avut același zâmbet visător. Apoi și-a îndreptat foile și a început: "Sub înțeleapta conducere a Partidului Comunist Român și sub directa îndrumare a secretarului său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu, mișcarea sportivă din România a cunoscut progrese remarcabile și a înregistrat succese răsunătoare." A continuat vorbind despre sportul de masă în România, despre preocuparea statului român pentru amplificarea mișcării sportive.
Corpurile erau mereu mai rigide, vorbele mereu mai stridente, aerul mereu mai gros, încăperea mereu mai scundă. Pe când traducea, studentul interpret a strecurat un Ils ne veulent pas, c'est manifeste. Când spui Nu vor, e limpede, e limpede că ai creat două tabere: ei și noi, și că tu te numeri printre cei care își zic noi; pragmatica era dintre cursurile lui favorite, dar acum nimeni nu era interesat de ea, nimănui nu i-a trecut prin minte să observe opțiunile de un fel sau altul ale studentului interpret. Vicepreședintele a mulțumit pentru timpul pe care subsecretarul și-l rupsese din programul cu siguranță încărcat și s-a ridicat încheindu-și vestonul. Interpretul a sărit la rându-i de pe scaun. Cumpănit, subsecretarul s-a apropiat să-i strângă mâna francezului și să-i acorde un zâmbet celuilalt.
În curte erau câteva bănci. Mai era destul timp, s-au așezat. Nu credeam că mă poate refuza astfel, a spus vicepreședintele, privind în gol, dar înainte. Sau, poate, înainte, dar în gol. Au stat așa câteva minute, apoi vicepreședintele i-a pus o mână pe umăr. Putem să ne vedem din nou la teren? Da, sigur că da.
Stadionul Arcul de Triumf era pe atunci o armătură de țevi și bare de metal pe care se înălțau tribune de lemn. Mai găzduia meciuri, la care spectatori erau vechi împătimiți sau familii ieșite la iarbă verde ai căror copii se jucau pe gradene sau în fața lor. Studentul aștepta lângă vestiare: clădiri scunde, care arătau ca o ditamai casă vagon. Primăvara venise mai devreme, copacii erau deja înverziți, lumina galbenă parcă te îndemna să fugi câțiva pași sau să îngâni un cântecel. Vicepreședintele s-a apropiat; se mai liniștise, dădea impresia că pregătirea meciului îl adusese înapoi în atmosfera agonală așa ușor de simțit în jurul unei partide de rugby. L-a întrebat dacă cunoaște jocul și, auzind că nu, i-a propus să stea împreună ca să i-l explice. Dar..., a dat flăcăul să se mire. Nu vreau să stau la tribuna oficială, nu vreau să vorbesc cu nimeni de acolo. Noi știm că în echipa României nu sunt numai studenți, că e întărită cu jucători care nu se calificau pentru partidă. Dar ăsta e un fleac. Ideea noastră era mult mai înaltă și nu se împiedica de asemenea detalii. Acum s-a stins.
Jocul de rugby are destule paradoxuri și momente de răscruce în hotărâri în stare să dea viață sistemului foarte strict de reguli. Cine face jocul cu adevărat atrăgător? Fundașii. Grămada de înaintași duce mingea înainte, dar rare sunt momentele în care poți obține puncte numai din purtarea balonului în grămadă. Trebuie transmis fundașilor, dar ei nu pot avansa decât pasând balonul în urmă. Așa că înaintezi jucând balonul cu mâna doar înapoi. Greșelile se pedepsesc cu lovituri de pedeapsă; poți șuta balonul să treacă printre buturi. Trei puncte. Dar dacă pentru a câștiga îți trebuie mai multe, poți trimite balonul în tușă pentru ca la repunere să faci o încercare, sau, dacă ești aproape de terenul de țintă al adversarului, poți să alegi să-l joci într-o grămadă ordonată, purtându-l până în terenul de țintă și culcându-l acolo; sau poți să pornești jocul jucând balonul la mână împreună cu colegii. O încercare transformată aduce mai multe puncte decât o penalitate transformată. Acest joc de constrângeri și opțiuni în cunoștință de cauză face farmecul oricărui joc, iar contactul fizic din rugby îi sporește dramatismul. Un fel de Iliada, a tras concluzia studentul, iar vicepreședintele a zâmbit a acceptare. Și el credea la fel.
Care e diferența între maul și ruck? De ce a fluierat arbitrul când numărul 9 a scos balonul cu mâna dintre picioarele coechipierilor lui? De ce când românul a trimis balonul în tușă din terenul lui l-au repus în joc francezii din dreptul locului din care a fost degajat? Când partida a luat sfârșit, flăcăul nostru i-a spus francezului că se consideră norocos: cine ar fi putut avea un profesor mai bun? Iar vicepreședintele i-a zâmbit și s-a aplecat să-l cuprindă pe după umeri: Vom merge la banchet acum.
Banchetul avea loc la Institutul Național de Educație Fizică și Sport. Între timp se împrietenise la ieșirea de la vestiare și în autocar cu jucătorii francezi: le povestise într-un cor de râsete ce învățase de la vicepreședintele lor. Sala era mare și goală, stătea nefolosită. Singurele mobile erau mesele și scaunele. Dar le era tuturor foame. Pe una din cele patru laturi era masa oficialilor, orientată spre latura cu ferestre. Pe celelalte două, mese aliniate pentru jucătorii celor două echipe. În mijloc, el, să traducă discursurile oficiale. Le vorbea unor băieți de vârsta lui, colegi de-ai lui, obosiți dar veseli, destui încă cu picături de apă în păr după duș. Au mâncat. Spre final, jucătorii francezi au cerut două scaune de lemn, din bucătărie. Cele două femei care le-au adus i-au spus să fie atent cu ele, le aveau pe inventar. Scaunele au fost puse în mijlocul sălii și un rugbist l-a adus spre ele pe altul, învelit într-o față de masă. A anunțat asistența că vor vedea statui antice vii, dintr-un muzeu itinerant, care merge din oraș în oraș cu echipa celui care le dă viață. Al doilea a lăsat să cadă fața de masă: era gol-goluț. Jucătorii francezi au izbucnit în urale, vicepreședintele a zâmbit către oficialii români cerând îngăduință. Urcat pe scaune, studentul cu musculatura idealului statuar grec adopta atitudinile marilor sculpturi antice grecești. Asemănările erau izbitoare, lumea aplauda în picioare. Dincolo de ușile batante de intrare în sală, bucătăresele cu șorțuri și basmale albe făceau cruci după cruci la fiecare statuie pe care o anunța primul student din mijlocul sălii.
Și-au luat la revedere. Francezii plecau a doua zi de dimineață. Studentul a coborât cu două stații înainte de casă, voia să meargă puțin pe jos. Când a ajuns acasă era târziu, maică-sa îl aștepta să afle cum se terminase și apoi să se ducă la culcare; în frigider mai e cremă de zahăr ars, i-a spus în loc de noapte bună.