Bineînțeles, am hotărât s-o public. Unele pasaje aș fi vrut să le fi scris eu, atât m-am recunoscut în ele; altele mi-au rămas străine. O dau totuși la tipar fără vreo modificare. Am scos doar numele celei căreia i-a fost trimisă; altul ar fi stat la început dacă într-adevăr aș fi scris eu scrisoarea. Dar n-am făcut decât s-o găsesc. Fiecare să pună în gând numele ce-i place. Și va fi scris și el măcar un rând din scrisoare dacă ceva din cuprinsul ei îi va fi plăcut.
*
Se poate scrie o scrisoare de dragoste atunci când dragostea s-a sfârșit? Iată, eu îți trimit una. Iar tu, obișnuită cu felul meu de a fi, n-o să te miri; știi bine că nu îți scriu nici ca să revendic vreo reparație morală, nici ca să pronunț vreun orgolios sau patetic aforism. Deci, n-ai să te miri. Cel mult ai să simți o oboseală și mai mare, născută dintr-un sentiment de zădărnicie amestecat poate cu unul de neliniște. Sigur că vei descoperi ceva nici bine știut, probat, neîndoielnic, nici cu adevărat nou, surprinzător, emoționant: eternele mele aproximări, aproximări, aproximări...Am acum timp - cât timp! - să mă gândesc la dragostea noastră. Însă ordinea precisă în care faptele s-au succedat cândva nu pot să o reconstitui, acestea alcătuiesc un caier nebulos care uneori mă exasperează, alteori mă vlăguiește, dar niciodată nu-mi dă pace. Dacă ar fi astfel, m-aș putea gândi că într-o bună zi voi fi liber, dar eu n-am să mă eliberez niciodată, eu nu vreau să mă eliberez vreodată.
Îmbogățesc dragostea noastră gândindu-mă la ea. Cine a spus că sentimentele, odată ce ai devenit conștient de ele, își pierd din forță? Vorbele astea mă rănesc de parcă mie mi-ar fi fost aruncate. Reconstruiesc vibrația gesturilor, faptelor, cuvintelor, o amplific ca s-o pot auzi, înțelege, dar vibrația lor se modifică încontinuu și reiau totul de la capăt, obsedat că mă înșel, că mă înșel, că mă înșel... Și îți scriu.
Îți mai aduci aminte cum mâncam pe la mănăstiri, când plecam din oraș? Ciorbă de salată cu smântână, ouă ochiuri cu piure de cartofi, sărmăluțe de orez în foi de viță... pâini mari, rotunde, pe care trebuia să le sprijini pe piept ca să le poți tăia... În bucătăriile uriașe, întunecoase, cu vetre deschise în care focul ardea mereu, maicile făceau mereu câte ceva, fiecare altă operație din șirul nesfârșit de treburi gospodărești. Și noi mâncam tăcuți în timp ce ele treceau tăcute într-o parte și în alta.
Dar târgul de munte, ți-l mai amintești? Străzile pustii, la sfârșit de săptămână, și frigul atât de puternic, încât oamenii nici măcar nu ne mai spionau de după perdele? Trăseseră obloanele caselor unde le înghețase și târșâitul pașilor.
Ne plimbam pe lângă casele din pereții cărora se desprindeau bucăți de tencuială, mergeam prin șanțurile făcute în pietre de atâta umblet. Când, morți de foame, am intrat în restaurantul acela cu uși masive de lemn și cu tavanul de bârne dând impresia că face camera mai scundă, am descoperit că era mai frig decât afară. Mâncarea era însă fierbinte; și ce vin bun aveau... Îți mai aduci aminte că ți-a plăcut?
Un muzeu al orașului fusese deschis într-unul din turnurile de pază ale fortăreței, ridicat de cine știe ce breaslă. Treceam de la un obiect la altul: sticle burduhănoase de spițerie aducând a vasele unor alchimiști, ace răsucite pentru chirurgia medievală semănând mai degrabă cu niște instrumente de tortură, rochii de îmbrăcat la vreo sărbătoare de sfânt patron, sânețe pentru mistreți și lotri... Iar în vârf, mecanismul ceasului, protejat de un geam pe care respirația noastră îl aburea și îl limpezea, îl aburea și îl limpezea, îl aburea și îl limpezea în clinchetul roților dințate. Privită de aproape, așa dezgolită, jupuită, mașina complicată părea un organism atât de încordat, piesele ei nenumărate, părțile lui atât de atente să nu se împiedice stricând armonia funcționării, a viețuirii vreau să zic, încât țelul ei - indicarea orei - părea îndepărtat și străin. Când am coborât, m-am uitat să văd dacă ceasul din turn arăta aceeași oră cu ceasul meu. Bineînțeles, nu. Din balconul înconjurând vârful turnului erau însă indicate direcțiile în care se aflau marile orașe, pline de tumult, ale lumii și distanța până la ele.
Îți mai aduci aminte cum umblam prin târgurile de ceramică pentru vase pe care apoi le umpleai cu lalele? Lumina crudă reflectată de petalele roșii, albe, galbene stropite în fiecare dimineață și aerul impregnat de miros vegetal învăluiau colecția de căni, străchini, căuce, oale în care țineam florile. Nu isprăveai niciodată cu aranjatul lor, după ce eu puneam invariabil lalelele galbene în oalele negre cu gura largă, lalelele albe în ghivecele smălțuite cu pete verzi și cafenii, lalelele roșii în cănile date cu humă și strânse-n mijloc. Scurtai coada florilor pe măsură ce se ofileau, le lăsai să plutească în străchini, le adunai mănunchiuri în oale. Ochii tăi luaseră culoarea aerului aceluia, rarefiat și unduitor, lumina aceea galbenă, verzuie, sinilie, albă, roșiatică, sură, cafenie, violetă...
Eu? Eu produceam febril idei pentru care mă pasionam prea puțină vreme doar pentru că altele le luau locul, imediat. Toate mi se păreau prețioase, noi, înălțătoare, dar nu încercam nici un moment să le fixez, plecau cum veneau, pur și simplu credeam că izvorul lor nu va seca niciodată. Sau poate că nu și importanța, ci doar simpla lor aglomerare îmi dădea starea aceea fluidă în care orice mi-era la îndemână. Viața în oceane, filosofia sportului, istoria numismaticii, erele geologice, capodoperele cinematografului, ceramica grecească, descoperirile geografice, flautele andine... vai, cunoașterea lor îmi apărea de o necesitate urgentă, capitală. Traiul fără ele era inimaginabil; alimentau o foame desfrânată, un nesaț frenetic și creșteau cu el o dată, încă mai importante și mai ispititoare.
Tu te lăsai purtată. Îmi spuneai uneori câte o poveste. Îți mai amintești cum mi-ai zis odată ce te nedumerea copil fiind? Învățai la școală despre tot felul de animale care pur și simplu rămân vii. Celor mai rudimentare le tai orice parte din corp și alta crește la loc; se refac cu încăpățânare. Cu cât lecțiile se apropiau de om, cu atât pentru viețuitoare creștea numărul accidentelor fatale. Iar tu nu înțelegeai cum numim inferioare ființele acelea care nu mor. Asta era tema ta preferată de discuție; așa te-am numit într-o zi regina protozoarelor. Când ieșeam la plimbare în oraș te duceai în librării direct la mesele cu cărți de medicină și începeai să răsfoiești atlasele de anatomie. Te uitai la planșele cu corpuri jupuite dezvelindu-și vene, glande, mușchi, nervi și mișcai mut din buze, pe când eu îmi făceam de lucru pe la alte standuri: n-am putut niciodată să-mi simt bătăile inimii, n-am putut nici măcar să privesc părțile unui mecanism cum funcționează, speriat că simpla concentrare a atenției asupra inimii, asupra mecanismului, o va opri, îl va strica.
Îmi amintesc cum uneori îmi cereai să plec. Plecam. Mergeam pe străzi încet, Doamne, cât de încet, și pe măsură ce mă îndepărtam îmi încordam auzul să-ți aud pașii, din urmă. Atunci, când plecam cu foșnetul pașilor tăi în urechi, știam într-adevăr că sunt singur.
O tot învățasem.
Într-o vreme, credeam că singurătate era starea din duminicile când nu se întâmpla nimic. Pot să spun acum că nu era nici măcar dezamăgire ce simțeam; dacă aș fi așteptat să se întâmple ceva și nu se întâmpla, atunci aș fi fost dezamăgit. Dar eu știam de la bun început că un imobilism unsuros se instala încet-încet în lucruri în locul frivolității dușmănoase din celelalte zile, se infiltra lent în aerul tot mai greu de străbătut, se consolida aspru în mine. Îmi lipeam fruntea de fereastră și priveam dincolo; când îți lipești fruntea de fereastră și privești dincolo mai multă vreme, îți dai seama că asiști la un spectacol indiferent, simți că orice încercare de a pătrunde în acel spațiu trece neobservată, sau, mai rău, nu e nici măcar presupusă, pentru că lumea care îl populează își ajunge sieși oricând. Pot să spun acum că nu era nici măcar dezamăgire, în duminicile acelea; știam că mă aflu în afara unei lumi care nu avea nevoie de mine. Așa am ajuns să urăsc duminicile.
Într-altă vreme, credeam că singurătatea era sentimentul însoțind distanța dintre imaginarea în cele mai mici amănunte a faptelor pe care doream să le fac și amânarea nesfârșită a îndeplinirii lor. Mintea mea stabilea o cauzalitate strictă între secvențele acestor fapte; o logică infailibilă înlănțuia episoadele iar finalul era, cum să zic, apoteotic. Nu știu cine își băga coada, dar faptele nu se desfășurau niciodată așa. Atunci mă precipitam să sporesc, o dată în plus - se mai putea? -, strictețea logicii. Presiunea ei era atât de puternică, încât mă miram sincer că realitatea nu o urmează.
Uneori, toamna, când treceam prin Cișmigiu, răream pasul în dreptul scaunelor pe care stăteau bătrânii. Îi priveam cu invidie. Îți amintești, cred, scaunele acelea: cu schelet metalic și spătarul și șezutul din stinghii subțiri, vopsite într-un verde insuportabil și ordonate în șiruri unduitoare de-a lungul bordurilor. Bătrânii, unul lângă altul, invariabil în pardesiu, unii lăsându-se în baston, unii ridicând mâna să-și potrivească ochelarii, priveau invariabil înainte, tăcuți, atenți să nu scape nici o rază de soare, nici o fărâmă de căldură. Lumina galbenă de octombrie se prelingea pe pereții lumii ca ai unui vas, îl umplea încetinind orice mișcare, orice gând. Ai văzut ce frumos e câteodată orașul în octombrie? Luminii egale, lichide îi datorează frumusețea. Galbenul aduce un parfum vag al sfârșitului, dar parcă îl și îndepărtează. Ce știau bătrânii de pe bănci, cu aerul lor de sfincși domestici?
Când plecam de la tine știam că sunt singur. Îmi încordam urechea să-ți pot auzi pașii din urmă, pașii înfrânați, parcă mereu mai scurți decât i-ai fi făcut cu adevărat și, din cauza asta, un pic grăbiți... Îți vedeam mișcarea lină, rotită a umerilor, care dădea echilibru corpului, bărbia înălțată, zâmbetul ușor de parcă o adiere s-ar fi pornit chiar din fața ochilor tăi...
Cei care se iubesc au o secretă enervare unul față de celălalt, exprimată chiar în felul cum își manifestă consecvența sentimentului: când unul pleacă de lângă celălalt, îl vrea nemișcat, așteptându-l într-o acalmie totală, completă. E dovada că sentimentele au un trecut comun, pretind celor care și le poartă o împărtășire mereu mai profundă a existenței; orice separare produce o fisură prin care pătrunde dușmanul, timpul, coroziv, distrugător, timpul ce părea suspendat. La revedere, ce mai poți spune din atâtea fapte noi pe care le-ai săvârșit, din atâtea experiențe pe care doar tu le-ai strâns, pe care nu le ai cum împărtăși? Ce scrie în cărți poate că nu-i greșit: ar trebui ca viața alături de ființa iubită să fie o lungă siestă la soare, un repaus fără sfârșit, un calm animalic... această certitudine că lângă tine există o ființă pe care s-o găsești când vrei, înțelegătoare, supusă, și care să nu dorească să fie în altă parte decât în măsura în care vrei și tu; ar trebui ca în jurul tău să plutească o asemenea toropeală, încât gândurile să amorțească, pentru a face imposibilă, chiar și în minte, orice trădare...
Îmi amintesc cum te spălai pe cap, la chiuvetă. Începeai să cauți șamponul. Îndepărtai lucrurile de pe etajeră, îți mai aruncai o privire în oglindă, umblai în trusă după pensetă, trânteai șamponul când te aplecai peste chiuvetă, îl căutai lângă coșul cu rufe, îl puneai de cealaltă parte a chiuvetei, deschideai apa, o încercai, vârai capul sub țeavă, pufăiai că n-ai loc destul, că îți intră apă în ochi.
Pipăiai după șampon, îți vărsai în căușul palmei în timp ce apa ți se prelingea peste brațe, pe jos, îți revărsai șuvițele înspumate strângând din ochi, masai încordând degetele pielea de la frunte spre ceafă, de la ceafă spre frunte, te trăgeai cu nădejde de urechi, frecai cu podurile palmelor șuvițele înspumate, te clăteai!
Prosopul! Uitaseși de prosop. Stropi de apă picurau în jur în timp ce-ți căutai prosopul. Buza de jos răsfrântă, pașii temători, mijlocul încordat, umerii strânși... erai perechea lui Charlot, neajutorată și candidă, nedumerită și răbdurie, stângace și concesivă. Ploaia aceea rară care-ți curgea din firele de păr era cea mai frumoasă podoabă a ta, repede stricată cu prosopul. Isprăveai deja.
Era primăvară când te-am văzut pentru prima dată pregătindu-te să pleci la slujbă. Soarele bătea începând de devreme în ferestrele noastre. Trăgeai draperia; mă deșteptasem la zgomotul inelelor pe sârmă și te priveam cum te ridicai pe vârfuri să-ți fie mai ușor.
Te-ai așezat pe marginea patului și ai început să te piepteni în oglindă. Apoi te-ai dezbrăcat, ți-ai luat ciorapii încercând plină de grijă să-i întinzi drepți și urmărindu-le reflexele în lumină. ți-ai încălțat pantofii și ai început plimbările între dulap și suportul de haine de la picioarele patului. Iată-te deja în întârziere.
Mi-era teamă că ai să-ți dai seama că nu dorm, că te urmăresc, mă străduiam să respir cât mai egal. Pesemne trupul tău era atât de convins de singura lui prezență, încât nici cea mai mică alarmă nu-i atrăgea atenția asupra pândei mele. Te învârteai de colo-colo și foșnetul ciorapilor îngâna un motiv împăcat cu sine care creștea dinlăuntrul tău. Îți ajungeai; se vedea din indecizia leneșă cu care luai și lăsai hainele. Stăteam neclintit ca o statuie, simțind cum piatra se dezmorțește sub o gelozie blândă, atât de blândă, că devenea impersonală, crescută din neputința de a pătrunde pentru totdeauna până în adâncul ființei tale.
Ședeai lângă suportul de haine și, goală, cântăreai cum ți-ar fi stat cu una sau cu alta. Le lipeai de tine ajutându-le cu coatele, iar și iar, nehotărâtă, sprijinindu-te când pe un picior, când pe celălalt, și hainele se îngrămădeau lăsate să cadă încet una peste alta, luându-ți din căldură și parfum. Te-ai îmbrăcat și ai ieșit, lăsând în urma ta foșnetul ciorapilor, adierea veșmintelor. Am rămas rezemat de pernă uitându-mă în gol, dorind să fiu lucrurile care îți înveleau corpul, în întregime mângâiate de el, în întregime încălzite de el. Le-ai fi auzit vreodată cum îți vorbesc? Te-ar fi văzut vreodată cineva pe stradă șoptind ca și singură cum le răspundeai?
Și ce să-ți fi spus mai întâi? O colegă a vrut să știe odată, la una din întâlnirile din institut pentru "raportul de cercetare", cine dintre vorbăreți vorbea mai mult; i-am răspuns că, dincolo de un anumit grad de limbuție, nu mai contează decât cine începe. Titlul pompos al întâlnirilor ascundea o atmosferă de cafenea boemă, de banchet alexandrin, la care lumea dădea impresia că vine când vrea și pleacă tot așa, cu toate că prezența era obligatorie. În discutarea temelor, amestecul de informații de specialitate cu altele luate parcă din reviste de vacanță stârnea interesul leneș al tuturor. Nu începeam întotdeauna eu discuțiile, e adevărat, dar finalul lor nu-l ratam niciodată.
Nu era nimic nou în descrierea unor lumi care îmi fuseseră doar descrise dar în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, în povestirea unor fapte care îmi fuseseră doar povestite dar pe care mi-aș fi dorit să le săvârșesc, în citarea unor personaje care îmi fuseseră doar citate dar în pielea cărora aș fi vrut să intru. Toate acestea reprezentau însă partea bună din mine și eu credeam așa de tare în forța lor mântuitoare, încât, de câte ori vreo întâmplare din propria-mi existență mi se furișa în vorbe, o pudoare vinovată mă făcea să evit cu grijă adjective posesive și pronume personale, să aglomerez cu încăpățânare infinitive lungi și substantive abstracte, să schimb cu frenezie categorii gramaticale și afixe, până când hățișul morfo-sintactic contraria definitiv pe cei dispuși să pună ordine în așa babilonie și să-i descopere sursa. Tuturor le face bine uneori să se detașeze de ei înșiși, să fie pe cât se poate nepăsători la ceea ce se întâmplă cu stricta lor individualitate. Eu însumi n-am fost multă vreme conștient că făceam biografia propriilor sentimente, gânduri, credințe, căci nu voiam să recunosc că de fapt în lumile acelea trăiam, faptele acelea le săvârșeam, personajele acelea eram. Până când mi-am dat cu înspăimântare seama că tot ce spuneam acolo, în fața atâtor oameni: viața în oceane, filosofia sportului, istoria numismaticii, erele geologice, capodoperele cinematografului, ceramica grecească, descoperirile geografice, flautele andine, era, de la început și până la sfârșit, o declarație de dragoste.
Vorbăria aceea mă ajuta să-ți spun ceea ce n-aș fi putut spune altfel; neîncrezător în atâta noroc, aveam nevoie să produc un alt fel de firesc.
Tu te lipeai de scaun, stăteai dreaptă-dreaptă doar cu palmele pe masa din față și un zâmbet îți rămânea prins la nesfârșit pe buze, un zâmbet către ceva care nu era acolo, care nu era nicăieri. Ridicai ușor bărbia ca să vezi și mai bine la ce zâmbeai și în momentele acelea știam că mie nu mi se va arăta niciodată. Vedeam doar cum, înșirate pe sfori și atârnate la uscat între stâlpii prispelor, frunze de tutun iute și amar se răsuceau în dogoarea prăfoasă a câmpiei.
Ce să-ți fi spus mai întâi? Vară era când, așezați pe soclul statuii nu știu cărui scriitor - trecători se opreau să ne întrebe a cui statuie era -, ți-am citit dintr-o carte pe care amândoi o citiserăm demult și din care nu ne mai aminteam decât ritmul, când potolit, când zorit, al întâmplărilor, foșnetul simplu și indiferent al timpului. Cumpărasem cartea în original, atât îmi plăcuse, deși știam că n-am s-o citesc niciodată în limba în care fusese scrisă. Cum se pronunță literele știam însă, și înțelegeam destule cuvinte. Tu ascultai în timp ce un zâmbet îți rămânea prins la nesfârșit pe buze, un zâmbet către ceva care nu era acolo, care nu era nicăieri.
Când oare am început să ne scriem catrene? Ne întâlneam cu câte o foaie în mână, le schimbam și apoi plecam fiecare la ale lui.
Mi-ai scris:
În crâșma goală și uitată-n umbră bem
Pe rând din cupă; ne privim în ochi, tăcuți,
Iar vinul roșu ne descântă de blestem.
Bat piatra-n dungă din copite caii iuți.
Cel pe care îl adusesem eu suna astfel:
Bat iarăși țărmul mării; de cercetat pe ape
Îmi lăcrimează ochii și simt pe buze sarea.
Demult trimis-am sticla pe valuri, valuri șchioape...
Nu ai răspuns, nu încă... Te-a supărat scrisoarea?
Și la un moment dat mi l-ai întins pe acesta:
Cu-n ochi rânjit, cuptoru-n prag spart stă și gol:
Din gropile adânci pe-olar îl cheamă
Plesnit de vânt, miros de praf, nori de pârjol
De-al morților nesomn să deie seamă.
Aveam și eu unul, cum nu?
Aici se-neacă toți aceia care
Știu c-al lor dor nicicând nu s-a-mplini.
Să nu privești în jos pe pod: scăpare
N-ai mai afla de dorul de-a iubi.
Și apoi n-ai mai adus. Nici eu.