Pământul robește

Cum stăteam amândoi pe prispa largă, părintele încă nelimpezit după somnul de după-amiază iar eu amărât să tot umblu după o idee pe care nu o mai găseam, ne-a scos dintr-ale noastre un zgomot de motor oprit cu nerv. În fața porții celei mari era un loc drept, bine bătătorit, întins de-a lungul mai multor curți; își mai lăsa aici mașina câte unul care avea treabă la magazinele de peste drum. Când frâna mai tare se auzea de întorceai capul. S-au dat jos trei bărbați care au pornit spre podeț. Veneau la noi.

După podeț era poarta, apoi câteva trepte la capătul cărora se afla altă poartă, mică, scundă. Și prispa. Chiar în fața portiței, peste scândurile sălii, cum îi spunea părintele, ușa de la intrare. În stânga și în dreapta ei, sub ferestrele înalte, două bănci de lemn solide, lungi. La capătul lor, două încăperi ca două turnuri rotunde și joase, eu le spuneam foișoare, care adăposteau: cea din dreapta o bisericuță, cea din stânga o chilie unde putea dormi vara vreun oaspete peste număr.

Bisericuța era frumoasă mai ales dimineața. Din primăvară se lumina repede, dar soarele se ivea mai încolo, de peste dealurile apropiate care curgeau de la nord la sud. Când se trezea, părintele lua cheia din cuiul de după ușă și deschidea bisericuța; când mă trezeam și eu, soarele nu mai avea prea mult până la zenit, trecea deasupra casei.

Dar până atunci lumina lăsa pe scânduri siluetele ulucilor traforate care alcătuiau parmalâcul. Deasupra lui se înălțau tulpini de viță, care își făceau jocul de umbre pe pereți. Și culoarul ăsta pe care îl ritmau, de-o parte parmalâc și frunze, de cealaltă fereastră și bancă, te conducea în penumbra luminoasă a bisericuței, la micul altar deasupra căruia trona Isus. Trona dinspre nord, spre răsărit era fereastra; bine că dinspre nord, nu te-ai fi putut gândi ce altceva ar fi fost mai potrivit să vezi la capătul culoarului.

Ne-am ridicat să întâmpinăm oaspeții cei veseli; cel mai în largul lui arăta Laurențiu, nepot de soră al părintelui. Ceilalți doi erau dascălul lui și un profesor. Am intrat să aduc scaune.
- Cu ce să vă servesc? Băutură nu vă dau, că sunteți cu mașina.
- De băut am băut destul, unchiule; nu-i nevoie.
- Cafea, atunci?
- Nici, doar apă.

Plecaseră să vadă niște stupi, la vale. Preotul s-ar fi apucat de albinărit, dascălul avea deja destui și vindea miere. Profesorul mergea să chibițeze. El voia să cumpere pământ. Și discuția a alunecat spre pământ. Cu cât se vindea hectarul, cât costau lucrările agricole și îngrășămintele, ce era mai rentabil să cultivi, cum se alternau culturile. Și deodată părintelui îi veni chef de vorbă:
- Aici la noi era una, Vergina, care, când cu întoarcerea proprietăților, și-a recăpătat o grămadă de pământuri. Era bătrână, cui să i le lase? Avea un băiat, doctor la București, și o fată, care nu făcea nimic. Doctorul a renunțat la moștenire în favoarea soră-sii. La un moment dat, Vergina moare și fiică-sa începe să vândă din pământuri, să facă rost de bani. Cumpărători se găseau, după atâția ani li se deșteptase vechea obsesie: pământul.

Lui Ștefan i-a vândut trei'șcinci de ari, de la casă până la pârâu; cu un act de mână, nu mai mult, pentru că fata Verginei n-avea bani de cadastru, și la notar trebuia cadastru. Singura măsură de siguranță la care s-a gândit Ștefan era că în actul de mână vânzătorul se angaja să dea înapoi dublul sumei, dacă se răzgândește. S-au plătit toți banii.
- Văd că și pe-aici sunt Vergine; și fac și ele copii, a vrut să glumească profesorul.
- Da. Află unul, zis prieten cu Ștefan: se ducea pe la el toată ziua, la cafea. Ștefan are acasă un atelier, face și repară de toate, iar la prânz ia pauză de cafea. Vin destui la el. I s-a lăudat prietenului cu ce cumpărase. Ăsta voia casa Verginei, dar fiica moartei era nemulțumită de cât ar fi luat, nu i-o vindea. Până într-o zi, când s-a împrumutat de bani. De la cine? Tocmai de la fata prietenului. Sfătuită de taică-său, Alana a dus-o pe fata Verginei la notar; dacă nu primea împrumutul la termen, îi lua și găinile din bătătură.

Așa că i-a vândut prietenului și casa cu terenul de sub ea, și pământul până la pârâu. Când venea la cafea, omul îl asculta monosilabic pe Ștefan cum se bucura că tocmai unul de care era atât de apropiat luase casa și pământul: el primea banii de la fata Verginei, cât îi dăduse, că măsura de siguranță voia doar să sperie femeia, și îi dădea noului proprietar. Care îi dădea pământul. Da, da, îi zicea ăsta. Dar încă era prins cu treburi: acoperișul, nepoții, livada...

Și într-o zi poștașul îi aduce lui Ștefan scrisoare de la executorul judecătoresc: trebuia să părăsească terenul ocupat abuziv. Ștefan turbează și face proces. În răstimp, moare fata Verginei. La judecată, băiatu-său spune că știe de actul de mână și declară că noul proprietar nu a plătit toată suma convenită. Iar fostul ginere al noului proprietar, om cu firmă privată, spune că socru-său îl pusese să scoată bani din bancă pentru plata casei. Bani scoși astăzi ca să fie plătiți mâine. Dar Ștefan pierde: pârâtul făcuse cadastru pentru terenul pe care era casa și pentru pământul de până la pârâu.

Hop și dascălul:
- Și uite-așa un act de mână bun de pus în ramă.
- Și Ștefan nu i-a cerut nepotului Verginei banii pe care i-a plătit?
- Ce să-i ceară, nepotul ăsta ajunsese vai de el, nu avea de unde să-i înapoieze. Iar de tribunal Ștefan era sătul. Ar mai fi cheltuit și pentru a deschide alt proces și toate alea, mai departe.
- Cine a luat casa și pământul?, întrebă Laurențiu.
- Popa Dumitru, m-a luat gura pe dinainte.

Și părintele, privind hăt în vale:
- Pământul robește.

Ei, n-am mai rezistat:
- Popa Dumitru, care s-a dus la pomană, după o înmormântare. A mâncat ciorbă și a mai cerut. A mâncat și felul al doilea și cerut iar. A băut vin și când l-a întrebat femeia care servea la masă: "Vă pun și al treilea pahar?", a rânjit supărat: "Mă, tu îmi numeri paharele?" Și a plecat. S-a întors după cinci minute.
- Ce ați pierdut, părinte?
- Oaia; mi s-a rătăcit oaia, mă.
A întins mâna, și-a luat colăcelul de lângă blid și a plecat din nou.

Destul cu afacerile. A auzit părintele ce-a pățit Calistrat? Calistrat era preot la Lința, mă lămuriră. Se luase la împuns cu o femeie, la o înmormântare. Mai precis, la înmormântarea bărbatului ei. Omul murise de patru zile, Calistrat nu apărea să-l bage în groapă, deși anunțase că va fi la timp. Era cam umblăreț, mereu descoperea câte o treabă pentru care lipsea o zi, două, trei... Și când să intre în biserică să slujească, l-a întrebat femeia dacă se schimbase obiceiul și acum trebuia să aștepți cu mortul pe masă până se îndură preotul să vină să-l îngroape.

Calistrat a tăcut, dar când a fost să spună câteva cuvinte despre cel mutat la împărățiile cerești a certat-o pe văduvă și a vorbit despre cuviință. Părintele asculta bătând surd masa cu arătătorul. S-au dus la groapă. Mai erau de cântat Sfinte Dumnezeule și Cu duhurile sfinților. Locul, strâmt; cimitirul e pe un deal abrupt, morți cu duiumul, când sapi nu știi niciodată peste ce dai. Ca să nu calce pe morminte, Calistrat se urcase pe movila de pământ înălțată chiar pe marginea gropii; când a întins mâna după colivă și vin, nevasta, gata să i le dea, a alunecat și a căzut cu genunchii în pământ. În cădere l-a înghiontit pe Calistrat, care s-a clătinat până a căzut înăuntru. S-au repezit oamenii să-l scoată.
- Nu te necăji, părinte, i-a zis femeia, la Judecata de Apoi o să înviezi ca să urci până sus în rai.
- Nu știu cum pățește Calistrat numai dintr-astea, a spus profesorul. Odată, bătea cărțile cu unii; și beau. Și a pus pariu că dacă pierde își plimbă soacra cu roaba prin sat. Noroc că nu s-a mai știut cine câștigă și cine pierde.

Luarăm paharele; apa se încălzise. De unde, de neunde a apărut Glonț. Era un motan aciuiat la noi, cu puțin înainte să descind. Nici măcar nu-i dădeam cine știe ce mâncare: brânză și iar brânză, din ce rămânea de la masă. Pentru că erau femei care ai fi zis că îi purtau de grijă părintelui: aduceau ce aveau în gospodărie, lapte. Lăsau sticle la intrare, lângă ușă, le găsea dimineața. Erau zile cu trei, patru litri, erau și zile fără nici unul. Dar nouă ne ajungea; dimineața mâncam pâine cu lapte, la prânz pâine cu brânză făcută de părinte din același lapte fiert și pus la închegat, seara pâine cu lapte. Doar cafeaua de după somnul de la amiază al părintelui mai colora, ca să vezi: în negru!, meniul zilnic.

Pisicilor le place să stea într-un loc mai înalt. La fel îi plăcea lui Glonț. Se urca pe parmalâc să toarcă. Uite-l pe scândura care lega ulucile traforate, cu ochii închiși la amintirea soarelui de dimineață. Laurențiu l-a văzut, cum toți ceilalți îl văzuserăm. S-a ridicat și s-a apropiat încet; și deodată l-a pocnit în cap de l-a răsturnat în partea cealaltă, în grădina cu flori.

Am dat să sar de pe scaun; pusesem palmele pe cotiere și strânsesem sub mine un picior, cu tot sângele în cap. L-aș fi mâncat de viu pe Laurențiu. Dar părintele, cum a știut?, și pusese mâna stângă pe brațul meu, chiar în clipa când nemernicul îl lovea pe Glonț. M-am așezat mai bine în scaun așadar.

Laurențiu s-a întors la locul lui, cu același pas legănat.
- Chiar ca un glonț, așa a șters-o.

Ceilalți doi nu-și luau ochii de la părinte. El privea sticlos, undeva.
- Să nu întârziați, vor fi așteptând, a zis.

S-au ridicat și au plecat fără o vorbă.

Când m-am deșteptat a doua zi, am pornit-o, ca de obicei, spre prispă; în fiecare dimineață stăteam aici câteva minute, să ies de-a binelea din somn. Ușa de la intrare era însă încuiată; sticlele cu lapte, la piciorul băncii. Bisericuța, încuiată și ea. M-am dus la bucătărie; pe masă era un bilet: "Sunt la pescuit."

M-am întors pe prispă. Vrăbiile sfârâiau prin frunzele deja mari de viță. La ora asta, pe drum parcă era mai puțină vânzoleală. Mi-am adus aminte de pescuitul cu părintele; mă invita câteodată să merg cu el. Ei bine, mâine, i-am spus cândva demult, când stăteam în gazdă. Am venit devreme, am primit o undiță și o cutie de chibrituri cu râme, apoi am plecat amândoi. Nu ajunsesem încă la pârâu și deja îmi trecuse cheful. Ne-am oprit lângă o toaie și am aruncat cârligele cu momeli. Dar apa curgea prea repede, sau poate prea încet, nu mai știu, așa că a trebuit să ne mutăm. După ce ne-am schimbat locul de câteva ori, eu am declarat că nu mai plec de unde sunt, că simt că acolo voi avea noroc. Părintele a luat-o în sus. M-am uitat să-l văd cum dispare și am scos undița din apă, am răsucit guta în jurul bățului, l-am sprijinit de o tufă și am umblat după carte în rucsac. Dar nu poți citi pe malul apei, te fură cu șoaptele. M-am ridicat și am plecat înapoi. I-am spus doamnei preotese că prinsesem doi și că pentru mine era o mare victorie: pescuiam întâia dată. Și m-am dus acasă. După vreo două ore cine striga la poartă? Părintele. Venise să vadă peștii. Erau mititei, i-am spus, au sfârșit în găleata pentru porci a Lenuței.

Trebuia să-mi găsesc ceva de făcut, acum. Am deschis bisericuța. După ușă, în stânga, era un dulap cu colecția de Magazin istoric. Părintele era abonat, citea din revistă seara și îmi rezuma din articole a doua zi, pe când beam cafeaua de după-amiază. Am răscolit printre numere, dar nu aveam răbdare. Pentru a nu știu câta oară, m-am uitat, în dreapta, la fotografia mare, în passe-partout, a tatălui părintelui. Fusese preot. Avea trunchiul spre privitor, dar capul și privirea erau spre dreapta, ușor înălțate. Limpede privea spre eternitate, așa cum din imaginile epocii priveau cei instruiți. Lumea nu se fotografia prea des; nimeni nu părea să fie în largul lui cu burduful în față. Unii adoptau o astfel de poză, alții arătau cu totul îngroziți de ochiul ațintit pe ei al autorității; stăteau smirnă, holbați, umflându-și pieptul și parcă ținându-și respirația.

Îmi venise chef să răscolesc prin sertare. În salon era un scrin, am descoperit în el ditamai caietul, cât o carte, legat în piele. M-am așezat cu el la masă. După prima pagină, albă, a doua avea un titlu, scris cu o caligrafie luxuriantă: Retorica. Sub el, numele, cu aceeași caligrafie, a bunicului părintelui. M-am apucat să citesc; era un conspect sistematizat al sistemului retoricii: orator, elocutio, discurs epidictic, inventio, incompatibilitate și sorit și toate celelalte, toate explicate, ele și legăturile dintre ele. Când s-a întors părintele, i l-am arătat. "Citește-l", mi-a zis, "să vezi cum treceau lungile seri de iarnă."

Era după miezul nopții când am ieșit pe prispă; uneori stăteam pe bancă patru, cinci minute, să repornesc somnul. Luna creștea, în câteva zile avea să fie plină. În tăcerea aceea acum am înțeles, în sfârșit: în curtea părintelui îmi retrăiam copilăria, părintele însuși era bunicul. Semănau destul de bine, părintele era mai înalt. Avea două fete, bunicul tot două fete făcuse. Te uimea cum puteau să semene la fire. Frații sunt mereu deosebiți, mai repede seamănă cu străini, dar să vezi cum se potrivesc doi dintr-un neam și doi dintr-alt neam te punea pe gânduri. Apă curgătoare era și dincolo de casa noastră din câmpie, dar nu prea îl vedeai pe bunicul să plece cu undița. Dragul lui era să culeagă o caisă dis-de-dimineață, cu roua pe ea.

De-o șchioapă, îl sâcâiam să-mi spună povești de pe front: locotenent, luptase până în Munții Tatra; mult mai târziu s-a operat la ochiul atins de gazele pe care le arunca dușmanul în retragere. El stătea pe un scaun, lipit de peretele prispei, eu chiar pe pragul ei. Primeam un pumn de cuie și un ciocan și ascultam poveștile făcând faptele mele de vitejie: băteam cuiele în prag. Pe urmă, când mai crescusem, ne plimbam prin pădurea dinspre râu. Odată ne-am dus să pescuim. Copacii de pe margine întindeau năvoade de umbre peste prundiș iar undele își tot schimbau ritmul după coturi. După ce a prins destule fâțe să ne facem pofta, beu' m-a descălțat și m-a lăsat să intru cu picioarele în apă, să clipocesc din degete. Chiuiam, cred, când vedeam vreun pește speriindu-se. Nu mai era rost să prinzi. Am pornit înapoi, eu cu siguranță purtând punga cu pești pe care mă lăudam că o duc până la bunica. El alegea acum cărări mai întortocheate, nu ne grăbeam defel: era o pădure tânără, am văzut broaște țestoase. Sau cel puțin așa mi se pare mie că îmi amintesc. Cărările șerpuiau ca râul, dar bunicul știa că, și dacă ne abatem, nu ne vom rătăci. Iar punga o ducea el acum. Ei, și după atâta mers am ajuns la cărarea care urca pe lângă gardul viei, spre casă. Era dreaptă, și bunicul m-a lăsat, cum mă lăsa mereu, s-o iau la fugă, s-o vestesc primul pe bea': am sosit. Noi ne-am făcut treaba, acum e rândul tău, i-a zis beu'; trebuia pungă cu mălai și tigaie bine încinsă.

Ei, și am plecat acasă. Destul cu brânza! La ceva timp după aceea, m-a sunat una din fetele părintelui să-mi povestească ce i se povestise și ei: primise rangul de iconom stavrofor. După ce i s-a conferit rangul, a rostit câteva cuvinte: "Unii mi-au lăudat predicile. Ba chiar s-au întrebat cum le-am alcătuit. Să vă spun. Cele mai frumoase le-am făcut pe râuri. Luam undița și plecam la pescuit. Prindeam, nu prindeam, mă întorceam cu predica gata. A doua zi o țineam în biserică. Așa a fost."

După multă vreme, am fost iar să-l văd, am ajuns seara. Dimineața, am plecat împreună peste pârâu, să mergem pe deal. Bobi ne însoțea; câinele ăsta, m-am gândit mai târziu, când am început să am grijă de el, era chiar natura infinită pe care stăpânul lui o omagia urcând și coborând râurile cu undița. Cum-necum, am rămas în urmă, părintele ajunsese aproape de culme. M-am grăbit să-i prind; când m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul, l-am văzut, înalt cum era, că se aplecase spre tovarășul care i se lipise de picior. Îi frământa urechea.

Părintele s-a prăpădit. Am început să vin, de câteva ori pe an, în casa lui. Îl luam pe Bobi, mergeam în sus pe pârâu până la primul pod, îl treceam și coboram pe malul celălalt până la primul pod. Îl treceam și urcam până în dreptul casei. O oră, zi de zi. La un moment dat m-am trezit că lui Bobi îi căzuse părul pe la greabăn, o bucată ceva mai mare decât era odată biletul de tramvai. I-am fotografiat chelia și am arătat-o veterinarului, acasă.
- Domnule, îți dai seama, cum să tratez un animal după poze!?! Adu-l încoace.

Imposibil. Bobi nu se lăsa urcat în mașină. Și atâția kilometri!... Am convenit la un tratament, până la urmă. Asta pentru că erau totuși poze clare. Dacă nu mergea, găseam o cale să-l aduc. Tratamentul dura două săptămâni. L-am făcut pe prispă.

În prima săptămână, dimineața îi puneam pe piele un soi de gel și așteptam să treacă jumătate de oră. Nu puteam să-l las liber, îl mânca pielea, s-ar fi tăvălit în iarbă și îl ungeam degeaba; așa că închideam portița și stăteam de vorbă. Era în voia lui până după-amiază, când puneam altă mănușă ca să-l ung cu alifie. Încă o jumătate de oră de discuții. În a doua săptămână, tratament cu alifie și dimineața, și după-amiaza. La un moment dat, nu mai închideam portița; îl strigam și venea, stăteam de vorbă și când intram în casă pleca. După două săptămâni, eram plin de speranță: îi dăduseră fire de păr negru pe bucata de piele chelită. După alte două luni, am revenit. Lui Bobi îi crescuse un ditamai smocul de păr negru lucios. Ce să zici? Nu se știa din cine ieșise, avea pe el toate culorile: cafeniu închis pe cap și urechi, alb cenușiu pe bot, cărămiziu pe spinare și picioare, galben crem pe jabou și de-acum încolo negru pe o bucată de greabăn. Am fotografiat-o. Medicul veterinar mi-a zis că era primul animal la care făcea examenul clinic cu fotografii, voia o amintire. I-am lăsat câteva imagini.

Ei, și s-a prăpădit și Bobi. I-am săpat groapa lângă chioșc. A durat, mă opream să mă întorc spre deal: îi căutam pe amândoi, unul înalt, celălalt lipit de piciorul lui; cel dintâi se apleca să-i frământe urechea.