Pepeni verzi

Ploua; o ploaie repede și furioasă. Încercam să mă furișez de-a lungul clădirilor și aleilor cu copaci care le înconjurau, dar nu mă puteam apăra de torentele din cer. Îmi loveau fața, declanșau aceeași contracție fulgerătoare a ochilor. Globii mă ardeau, și singura lor odihnă era să-i țin închiși câteva clipe. Degeaba, se transformaseră în bulgări aprinși, încinși în asemenea măsură încât îi simțeam enormi și străini, pietre incandescente aruncate în plină figură. În ființa mea pătrunsese ceva nou, a cărui prezență ea o respingea cu o îndârjire mergând până la greață. În sfârșit, am pornit mai departe; ploaia se mai liniștise, dădea impresia că vrea să dureze. Tot ce mă înconjura, case, arbori, mașini, căpătase contururi exagerate, ieșeau în evidență nu atât obiectele respective cât marginile lor violente, acaparatoare. Amestecul de linii anula orice perspectivă; derutat, și mai obosit, voiam să dorm. Mă prăbușeam parcă în somn, coboram încontinuu la o scară mai mică și făceam eforturi disperate să rămân agățat de marginea aceea a mea care mă ducea încoace și încolo. Fiecare gest era dezarmant de greu de executat, nesigur și brusc precum al copiilor încă prea mici. Ploaia se întețise iar. A venit autobuzul și am urcat. Prin geamuri nu se mai distingea nimic, se legăna doar o pânză de apă gălbuie.

M-am trezit târziu, trecuse de ora prânzului. Mi-era cald, dispăruse senzația de durere din cauza frigului, o oboseală subtilă mi se răspândise în tot corpul. De câte ori mi se întâmplă să dorm în timpul zilei mă cuprinde toropeala; fața îmi dogorește, îmi piere orice putere. În asemenea momente, aștept un impuls care să mă conducă; și chiar așa, el mă aruncă într-o lume exterioară, în care, ca să-mi revin, trebuie să fac ceva - nu în sensul de a acționa în vreun fel anume sau de a realiza un lucru, oricare ar fi el, ci în acela de a-mi asigura o rudimentară agitație. Am ieșit să mă plimb.

De ce, cum, când începuse să-mi placă? Ne dăduserăm întâlnire în fața spitalului și, a doua zi, ea mă aștepta la poartă. Mă sunase un fost coleg să-mi vorbească de cazul ei, apoi ea însăși. Am tresărit când am văzut-o: era îmbrăcată de parcă ar fi plecat în vacanță. Ne-am spus fiecare numele și am intrat.

Când aveam timp mergeam s-o văd. În general, în jurul prânzului terminam cu vizitele, medicațiile, fișele. Analizele pe care le făcea nu erau concludente, îmi spunea. Isprăvea iute, apoi tăcea. Tăcerea mă stingherea, îmi dădea aproape certitudinea că știe tot ce îmi trece prin gând și că mă pândește să nu scape cumva vreun crâmpei.

Poate chiar mă provoca, uneori.
- Ce măr frumos! mi-a spus când m-a văzut cu unul. Pot să mușc? Mi-l dai mie? Și apoi zâmbind și lustruindu-și dinții în coaja mustoasă: știu o legendă cu un păstor care n-a apucat nici el să-și mănânce mărul. Mai departe însă nu-mi amintesc, cunoști cumva întâmplarea? Și privirea ei de plumb, care mă făcea să abia îmi mai trag răsuflarea, ca în podișurile andine.

Ne vedeam și după ce părăsise spitalul, destul de des. Fratele ei m-a invitat la casa lor de la țară: era o casă văruită într-un alb care aproape că bătea în albastru, cu o prispă lungă și o piatră de moară lângă portița pe care se intra, cu trei rânduri de pomi în față, caiși, cireși și pruni, și un șir de lilieci la drum. Mâncam sub un cais. Era epoca lui febrilă, cu povești și cu pepeni. Primea pepenele cu satisfacția definitivă a cunoscătorului care intră în posesia lucrului cunoscut. Se uita la codiță să vadă dacă este răsucită sau nu, căuta pata galbenă, locul pe care stătuse la soare și nu se înverzise. Ciocănea încet coaja cu degetul mijlociu așteptând vreun ecou ascuns. Lua șervetul pregătit pentru șters, tăia capacul, apoi feliile imense care, cu un colț retezat și sâmburii înșirați, semănau cu niște corăbii pe puntea cărora luceau tunurile. Cuțitul separa miezul de coajă și apoi triunghiurile zemoase. Aduna semințele și cerceta dacă erau bune de pus în pământ, le întindea la uscat. Asta se întâmpla la fiecare pepene și toate semințele erau păstrate, căci toate promiteau niște exemplare uriașe. Le punea în cutii de tablă cilindrice, care făcuseră războiul și pe care le alinia pe rafturile din bucătărie.

Într-o dimineață, a intrat să caute ceva în dulap. Mă deșteptasem și o priveam cum se ridica și se apleca să vadă mai bine printre lucruri; rochia de in de un albastru deschis se potrivea cu pielea bronzată, arămie. Părul blond cenușiu i se deschisese de stat la soare și era imposibil acum să-i mai distingi culoarea de culoarea pielii. Ochii albaștri erau făcuți din același material cu rochia. În lumina care creștea în cameră, parcă din toate lucrurile acelea atât de deosebite se născuse un miraj plutind deasupra lor și dezvăluindu-le nesperat omogenitatea. Era gata să iasă când am strigat-o și s-a așezat pe marginea patului punându-mi palmele peste ochi. Trupul ei nu ieșise încă din noapte, respira un abur nevăzut, umed și cald; i-am descoperit sânii: erau încă adormiți, aburul acela umed și cald era respirația lor liniștită.

Apoi s-a reîntors la spital. M-a întrebat dacă joc șah. Mi-am amintit că știam doar să mut piesele. Totuși am acceptat să joc; la fiecare mutare îi simțeam privirea punându-mi-se pe degete, pe față, pe haine. Pierdeam, era evident.

Că pierdeam întruna nu era nimic, dar nu suportam privirea aceea. Atunci mi-am dat seama că trebuie să joc cât mai multe partide, să pierd cât mai multe, pentru ca într-o bună zi să pot învinge forța neiertătoare care pândea ascunsă în ea, să nu-mi mai pese de privirea-i grea de pe mine.

Zilele se scurgeau în monotonia cerbiciei mele șahiste. Nu încercam să pun ordine numai în mutări. De când apăruse ea, voiam să-mi limpezesc rostul în spital. Da, credeam că medicina poate elibera omul de reziduurile biologice care încă mai tulbură "noblețea marilor principii". Atunci însă când pielea jupuită dezvelea toată acea pulsație oarbă ca un apel inutil, mecanismul funcționând fără măcar intuiția rețelei infinite de providențe și contingențe, dobândeam conștiința vulnerabilității pe care o închide în ea complexitatea; omul devenea un simplu animal, medicina: un șir precis de operații automatizate, paradoxal, o rutină.

Îi făceam rost de învoiri, uneori. Am avut multă vreme convingerea că medicul care i le dădea o făcea din prietenie pentru mine sau măcar din colegialitate. Era plăcut să știi că ai chiar și atât de mică putere, să reușești să obții chiar și atât de puțin lucru. Am descoperit mai apoi - mă temeam să aflu cu adevărat ce are, refuzam să cred că poate fi ceva grav - că ușurința cu care colegul meu dădea învoirile era urmare a bolii ei incurabile. Nu beneficia de nici un regim preferențial, nu era singurul bolnav care să capete învoiri atât de ușor.

Era prea mult pentru mine sau nu-mi era niciodată de ajuns; aproape că simțeam nevoia s-o distrug, întocmai cum înainte muncitorii își distrugeau mașinile. Numai așa aș fi putut destrăma forța aceea pândind ascunsă în trupul ei și care nu mai putea fi în nici un chip alungată. Încetul cu încetul, căpătasem o dușmănie secretă pe tot ce odată îmi plăcuse, pe tot ce sperasem. Povesteam anecdote ale personajelor celebre în care încercam să le intru în suflet, să răscolesc vreun praf sleit ca să scot de acolo cine știe ce crimă, cine știe ce înjosire, cine știe ce lașitate. Ea asculta cu capul în jos, în aparență surprinsă de vreun detaliu inert. Nu era ceea ce voiam să spun, pierdeam șirul gândurilor și cuvintele ieșeau tocmai pe dos de cum ar fi trebuit. Mă încăpățânam să continui și o jigneam și mai tare încercând să repar și crezând că am dreptul și datoria să-i vorbesc.

Ne vedeam din ce în ce mai rar. La început o întâlneam oriunde. Erau zile când o găseam în curtea spitalului. Îmi zicea "Bună dimineața" și mergeam împreună spre lift. Îmi cunoștea traseele și mă aștepta pe coridoare, în fața laboratoarelor, lângă sala de mese, în holul cel mare. Nu spunea nimic; îi era de ajuns să mă vadă și pleca. Știa că am s-o caut.

Mai târziu, dispărea zile întregi. Nici eu nu o mai căutam în salon; știam că nu o voi mai găsi: fugea de mine. Cred că puterea aceea din ea o biruise.

Când a murit, am așteptat să-mi văd nervii atârnând moi ca firele de telegraf între stâlpii negri sau zvârcolindu-se ca șerpii împușcați; și totuși, o frivolitate dușmănoasă încerca să-și facă loc și să-mi dea ajutor, să se bucure că încă mi se încleștează fălcile și oasele mi se întind. Atunci am simțit cum mă învăluie o mânie tristă, care nu putea să schimbe cu nimic ritmul deja prea lent și monoton al luptei. Mântuirea e un bumerang mereu reîntors la picioare.

După ce i-a murit sora a rămas singur; m-am dus să-l văd după foarte mulți ani, ne întâlniserăm întâmplător pe stradă. Avea poveștile lui învârtindu-se toate în jurul câtorva teme și încheindu-se cu o morală precisă. Odată rostite, nu se mai putea petrece nimic semnificativ; le relua la nesfârșit, cu mici variații care să le consolideze miezul și să-l pună și mai în evidență. O rudă de-ale lui primise, în timpul războiului, un binoclu de la un german pe care îl cruțase. În tinerețe, pe când traversau Dunărea cu bacul, o ladă se răsturnase în apă și toți săriseră s-o scoată.

Le spunea cu lux de amănunte, neuitând nici un element al genealogiei personajelor sau fapt al existenței lor. Dădeam semne de nerăbdare și el, zâmbind lipsei mele de pricepere, admitea mici concesii, recăzând rapid în meteahna anecdoticii. La încheierea unei istorii, avea un surâs care îngheța orice contestare: lucrurile așa stăteau, surâsul lui era semnul de netrecut al evidenței, și tot ce îmi mai rămânea de făcut era să mă minunez și să-i dau dreptate. Așa se și întâmpla de fiecare dată. Era autoritar, se vedea din bucuria cu care povestea. Nici în clipele de încântare nu te puteai apropia prea mult de el.

Cu timpul, a renunțat la povești. Devenise un patriarh pe care nu-l mai interesa puterea. Schimbam două-trei vorbe și apoi tăcerea. Îl vedeam din profil, stăteam pe un fotoliu în fața ferestrei, pe când scaunul lui era așezat astfel, încât să primească lumina din stânga. Își freca mâinile violacee trecând palmele una peste alta, degetele unele peste altele, podul palmelor peste dosul lor, într-o mișcare oarbă, cu un foșnet prăfos, continuu. Pielea i se uscase, luase aspectul prelung al alveolelor din carnea lămâiei, când, tăiată, își pierde din zeamă. Se gândea la moarte? În ce fel s-ar fi putut gândi la ea? Era doar pătrunderea lentă a unui spațiu vid, care împingea celulele unele în altele, alungându-le într-un colț al trupului ca să se întindă tot mai străin și mai plictisit.

Când sunam și venea să deschidă, citeam în sfertul lui de zâmbet cât de tare mă așteptase. Sosirea mea îl elibera de nevoia de a nu sta singur și îl golea de orice urmă de energie. Singurătatea lui reală printre oameni era. Atunci când mă știa lângă el, își scotea ochelarii și își lăsa fruntea în pumni, rămânând în nemișcare.

Citeam. Ridica în sfârșit capul, într-adevăr în momentele acelea era parcă alungat din propriul trup, și privea cu ochii holbați prin lentilele groase, speriat de atâta singurătate și neputință, cuprins de teama de a fi nevoit să se ridice și să pornească prin cameră, însoțit de târșâitul papucilor a căror talpă nu părăsea podeaua. Era ce mai rămăsese din privirea animalului hăituit, la un pas de fiara înnebunită de gustul și mirosul sângelui, de vederea prăzii și de propria excitare. Cu o iarnă înainte, când ieșiserăm la plimbare, alunecase în zăpadă și căzuse; ochii înșiși deveniseră o ființă întinzându-și mâinile și picioarele, căscând imens gura neagră și agățându-se cu ochii într-o ultimă speranță: lumea întreagă se sorbea în el într-un vârtej amețitor, cu viteza unei implozii. Spaima aceea nu l-a mai părăsit niciodată, era ros de bulboana care îl pătrunsese atunci pe nerăsuflate. Din acea clipă, viața a fost din ce în ce mai mult pentru el un prilej de uimire. Era asemeni unui copil descoperind obiectele din jur și repetând numele lor pentru a le ține minte și a le identifica, numai că partea sigură, liniștitoare a lucrurilor era fragilă, ele se reașezau mereu în alt mod devenind de nerecunoscut. Vulnerabilitatea îl făcea și mai posac, se retrăgea din ce în ce mai mult în el însuși, încerca să ofere o suprafață cât mai puțin expusă: renunțase să mai facă vreo mișcare, de multe ori ne găsea noaptea cu lumina stinsă. În tăcerea sleită mă întorceam în mine așa cum întorci o haină, închizând înăuntru un urlet continuu, ascuțit, așa de ascuțit, încât distrugea orice pătrundea acolo amintind de lumea dinafară; abur, turbare, cucută.

A murit noaptea. În cameră nu era aprinsă decât o lampă de birou, ascunsă după niște cărți. Mobilele erau mai grele și mai întunecoase decât de obicei, din spatele lor creștea un spațiu căruia nu îi mai rezistau. Întins pe pat, respira hârâit și rar, cu o regularitate dezarmantă. Avea ochelarii la ochi, inutil. Corpul atârna pe o parte, într-o abandonare fatală, cu picioarele ușor aduse spre piept. Fața lui semăna cu o mască, el însuși părea un mecanism al cărui unic principiu îl exprima mișcarea de flux și reflux. Se îndepărta încetul cu încetul de condiția umană, într-un sens straniu și răscolitor: în timp ce lipsa de expresie a chipului îi dădea o aură sacră, trupul tresărea sleit, rudimentar.

Știam de mult că va muri, vestea venise dinainte, în privirea lui holbată, buzdugan oprit în cui înainte să intre în casă stăpânul. De atunci, tocul muiat în cerneală să semneze tremurat vreo carte pe care mi-o dădea, bastonul gălbui în care se sprijinea să privească, palma cu care te bătea ușurel pe obraz dezveleau felul simplu și firesc al părăsirii obiceiurilor mărunte care îi umpleau zilele; toate se adăugau, își urmau una alteia într-o demonstrație a cărei coerență tristă semăna cu luarea de otravă picătură cu picătură; mă obișnuisem atât cu durerea asta amară, difuză, care mustea în fiecare gest al lui, întinzându-se în ce îi era mai apropiat și apoi în tot ce îl înconjura, depunându-se uleioasă și mângâietoare în straturile obscure ale lucrurilor, încât am devenit imun la orice ar fi intervenit, străin și brutal, nepăsător și definitiv, în cadrul ei calm și închis. Realitatea se impregnase de parfumul fad pe care îl emana ființa lui; de aceea am fost uimit de lacrimile repezite și de încordarea deznădăjduită a puterilor mele.

Respirația lui s-a rărit din ce în ce, din ce în ce mai surdă. S-a auzit zgomotul ploii, o ploaie repede și furioasă. L-am bărbierit cu grijă, de teamă să nu-l rănesc.

Destul m-am plimbat: am pornit spre casă. La un început de toamnă străbăteam munții. Rareori întâlneam oameni, rareori intram în așezări. Căpătaserăm un aer de sălbăticiune, ochi ficși și sticloși, mișcări line și aproape nevăzute. Am coborât într-o seară în orășelul risipit pe povârnișurile golașe, tăiate de șanțurile torentelor oprite în valea îngustă. Ceața se lăsa peste case, lăptoasă, albind potecile. Dimineața, în schimb, a venit senină, cerul era albastru deschis, aproape transparent. Soarele dogorea, ridicând aburi din brazi și uscând pământul; se vedea departe peste vale și de-a lungul ei: locuri unde ceața nu se ridicase încă, agățată de trunchiuri și de stânci.

Pe străzi era aglomerație, după atâta umblet prin coclauri forfota nedeslușită ne făcea bine. Ne-am oprit în fața unui "aparat astronomic de privit în cosmos și pe munte"; în schimbul unei monede, stăpânul lui lăsa lumea să privească în cosmos și pe munte. Până ne-a venit rândul, am copiat reclama, scrisă pe un carton imens. O păstrez încă:

"Geneza lumilor cosmice.

Explozia dezastruoasă a soarelui-gigant-unic cu gravitatea absolută ce îl face invizibil împrăștie în spațiu materia topită din care se formează nenumăratele galaxii-cuiburi-cosmice generatoare de lumi. Acestea, prin transformări și evoluție, dau naștere vieții organice și ființelor, printre care și omul. Totul își continuă mișcarea de extindere, cum e cazul actual al cosmosului, pentru ca apoi să se reconcentreze într-un singur punct într-un astru super-uriaș ca cel de la început. Și apoi, printr-o nouă explozie dezastruoasă, urmează să se repete marele cataclism cosmic urmat de liniștire-armonie-creație-evoluție... din veșnicii în veșnicii, din infinit la nesfârșit.

Omul este un superlativ relativ al creației cu tendința de a se ridica prin sine însuși la absolut pentru a deveni perfect în stare de a explora, stăpâni și transforma lumile înconjurătoare după propriile lui vederi."

Am intrat pe o ușă cu câteva trepte tocite și având scris deasupra cu litere aplecate Brutărie și am cumpărat o pâine mare și rotundă, caldă încă. Lângă brutărie era piața orașului, câteva tarabe șchioape așezate pe cele patru laturi ale unui teren nu prea întins. La ora aceea nu rămăseseră prea multe de vânzare, țăranii plecau cu sacii și coșurile goale, dar cineva avea pepeni și într-o clipă ne-am urcat pe grămadă, alegând cu nemiluita, fără să ne dăm seama că era cu neputință să mâncăm atâția. Omul a început să râdă și atunci abia ne-am văzut calicia nemăsurată. Am luat fiecare câte unul și ne-am depărtat; pădurea venea până aproape de piață. Ne-am așezat în iarbă și am spart pepenii lovindu-i cu o piatră ascuțită, nu aveam cu ce să-i tăiem. Rupeam câte un colț de pâine, cu coaja trosnind între dinți, și mestecam dumicații cu bucăți de pepene care-și lăsau zeama în bărbii, pe mâini. Când primele înghițituri ne-au mai luat din poftă, am ridicat ochii: în fața noastră stătea un copil încruntat și speriat care ne întindea un cuțit. În spatele lui, din ușa unei case, ne privea o femeie.