Pică din streșini

Stătea la fereastră și, cu coatele pe pervazul lat, se uita la cerul cu nori învolburați. Îi veni în gând că avea în față marea cuprinsă de furtună, cu uriașe valuri nestăpânite. Nu se împăca cu marea. Întinderea ei nesfârșită îl neliniștea. Pentru că nu știa să înoate și nu se putea îndepărta de țărm, nu-i plăcea nici vara, când spuma spăla plajele încinse de soare. Atâta apă i se părea adesea un zid răsturnat pe spate și de nestrăbătut. Zidul ăsta nu lăsa loc în gânduri decât furtunii.

Își luă cana cu ceai și se întoarse la birou. Se uită la ceas, nu era încă prânzul. Sună telefonul; cumnată-sa îl invita la ei. Frate-său și Paula își cumpăraseră de câțiva ani o casă la țară și se mutaseră acolo. La serviciu se duceau cu mașina, orașul era chiar aproape. Se gândi că Ion mai meșterea prinprejurul casei sau se plimba prin grădină repetând în gând răsadurile pe care voia să le facă la primăvară; până la ora mesei, ea mai dădea câte un telefon.

Mai era destul și până pleca la frate-său, și până mânca de prânz. Intră în bucătărie, de fapt o chicinetă, voia să-și mai facă un ceai. Pe un perete instalase trei polițe, pe care stăteau aliniate borcane de sticlă burduhănoase, toate la fel, îndesate cu pliculețe. Capacele de toate culorile ale borcanelor, pliculețele în tonuri vesele, ingredientele cu miros atât de plăcut îl chemau de câteva ori pe zi să-și pregătească de băut ceva cald. Dimineața, spre prânz, la începutul după-amiezii, seara și după miezul nopții, înainte de culcare alegea câte un soi.

Sună iar telefonul. Renunță la ceai, verifică dacă are umbrela în rucsac și plecă la slujbă; nu mergea departe. Lucra la un institut de proiectări, își făcea munca acasă, mai ales în primele etape, și la sediu. Acum încheiau un proiect la care participaseră trei departamente; ceilalți doi șefi și el făceau un ultim control și evaluarea definitivă. Schimbaseră ora de întâlnire, urma să mănânce împreună pe lângă sediu.

Treaba se lungi; două zile stătu la institut și dimineața, și după-amiaza până târziu. În fine, în a patra terminară la prânz. Mâncară, apoi băură ceva într-un bar. Îi invită la el, dar Alecu se scuză: copilul; avea copil mic. Nichita acceptă, pe el nu-l zorea nimeni. De altfel, mai fusese la Sergiu. Colegi la liceu, nu ajunseseră să se împrietenească; se simpatizau de la distanță. Când se recunoscură la institut, afecțiunea li se reînnodă.

Urcară.
- Bei un ceai?, se grăbi să întrebe Sergiu.

Nichita, care se temea de menisc, de ochi, de stomac, de toate, trecu în revistă tot ce băuse în ziua aceea. Nu ar mai fi vrut și ceai, dar Sergiu insistă și nu avu ce face. Se așezară față în față, Sergiu în bucătărie, între aragazul pe care fierbea apa și polițele cu borcane, Nichita dincolo de ușă, în hol, lipit de scoarța în dungi colorate de pe perete.

Comentară proiectul proaspăt încheiat. Ca de obicei, Nichita avea rezerve. Gata să-și piardă răbdarea, Sergiu o pomeni pe Elvira de la arhivă. În ziua aceea cel puțin, nu ar mai fi scos-o la capăt fără prăjiturelele, fără cafelele, fără buna ei dispoziție. Nichita se jeli de obiceiul femeii de a răscoli cu degetul prin cutia de biscuiți mici și rotunzi, care îți lăsau firimituri pe degete de când îi apucai. Cum să mai mănânci?
- Închipuie-ți, a scos unul și mi l-a întins.
- L-ai luat?
- Ce era să fac? Dar când s-a întors spre voi l-am aruncat la coș.
- Eu am întins palma și ea mi l-a pus ca pe un bănuț. Era foarte bun, l-am ronțăit pe loc.

Nichita nu cădea niciodată în capcana discuțiilor în contradictoriu, așa că nu spuse nimic. Fu limpede, după cum duseră ceștile la gură, amândoi deodată, că aveau în minte gluma ei cea mai îndrăzneață: tocmai se oprise ploaia și de pe crengi se desprindeau șiruri de picături care sclipeau. Și Elvira zice că, așa mici și așa rapide, sunt serii de săruturi scurte, date din vârful buzelor - își țuguie buzele și împunge aerul cu pocnetele lor.

Nichita se fâstâcise, nu scosese o vorbă, în timp ce Alecu și Sergiu râseseră din toată inima.
- Glumele ei trăznite, pe care le toarnă uitându-se mereu la mine. Ființă mai afurisită nici c-am mai văzut.
- Ei, lasă, prea ești suspicios. Te asigur că nu are nimic cu tine. Știe că atrage imediat atenția și nu vrea s-o piardă.
- Femeia asta parcă dă mereu năvală. Îi cresc aripi când are un bărbat alături.
- Îl are pe vino-ncoa'.

Tăcură.

Ce subiect învie mai bine o discuție decât frumoșii ani ai trecutului? Sergiu întrebă dacă își mai amintea de rândul de mesteceni care, cu aripa dinspre sud a liceului, mărginea aleea lungă de la poartă până la curtea cea mare. Între mesteceni și gard era iarbă și o pistă de alergări la capătul căreia se afla groapa de nisip. Apoi intrarea în sala de sport.
- Dincolo de mesteceni ai zice că era parc, nu loc de alergat, zâmbi Sergiu. Lipseau doar băncile.
- Erau și bănci, restabili adevărul Nichita. Și destulă agitație. Primăvara, pe seară, mai vedeai din stradă câte o pereche.

Sergiu uitase.
- Trecutul ca șvaițer, nu? Mă întorc la el să-i umplu găurile cu aceleași lucruri noi. Hai, spune.

Nichita râse.
- Era plăcut acolo. La stradă mai era zgomot, deși spre seară nu mai treceau atâtea mașini, dar spre sala de sport tăcerea creștea repede. Probele nu se mai dădeau pe pistă, iarba tot creștea și nu avea cine s-o cosească, să mai scurteze crengile mestecenilor iar nu avea cine... ai dreptate, parc ajunsese.

Tăcură iar. Să-i fi venit chef de vorbă lui Nichita? Încă ocolea cuvintele de departe, încă își făcea curaj. Oricum, până la urmă, din ce spunea ieșeai mai nelămurit decât din muțenii. Acum era o plimbare într-un parc - parc să fi fost? - într-un oraș din nord - ce căuta el acolo? - și în pacea de lângă lac stăteau pe o bancă - sau pe creanga unui copac strâmb? - el și o fată la fel de tăcută ca el, îmbătați de mângâierea dulce a brizei de pe apă și de șoaptele undelor care se încrețeau. Și povestea asta, ca toate celelalte, se opri tocmai când faptele din ea începeau să se limpezească. O făcea voit, să protejeze ce? de ce mai deschisese vorba? sau nu mai era de fapt nimic de povestit, plimbarea se terminase o dată cu undele încrețite? Poate că Nichita inventa lucrurile astea, sau mai bine zis încerca să le inventeze și le ducea până acolo unde îl ținea propria imaginație. Și lăsa suspendată bogăția care se întrevedea în ele, cu atâtea finaluri câte le-ar fi găsit cine le asculta. Altfel, era un tip care își făcea treaba meticulos, dincolo de rezervele lui bombănite nu aveai ce să-i reproșezi. În orice caz, era sfios și, adesea, bănuitor; nu l-ai fi văzut apucând taurul de coarne, cum zicea Elvira; mai degrabă l-ar fi apucat ea.
- Vrei un pahar de tequila?, se resemnă Sergiu.

Nu voia. Își amintiră de muzica vremurilor vechi și se mai înveseliră. Apoi Nichita plecă. Sergiu adună câteva lucruri, a doua zi pleca la cumnați. Credea că va adormi repede, dar gândul i se întoarse la Elvira. Se imagină alături de ea. Nu de mult o invitase la una din petrecerile periodice de la institut; toți le așteptau, dar în ziua aceea tocmai ea se codea să vină; el insistase și, până la urmă, ea acceptase - se putea spune că răspundea propriei lui invitații. Purta o rochie scurtă, abia drapată, cu talie înaltă subliniată de un fir care se tot întrerupea. Își strânsese părul într-un coc mic; doi cârlionți îi ascundeau cerceii. Se gândi acum că Elvira vedea că o place. Se juca cu el, care nu reușea nicicum să-i intre în voie. La un moment dat plecase, lăsând-o singură. A doua zi toți povesteau marile ei succese la petrecere.

Se trezi ca de obicei, dar mai lenevi în pat. Nu-i venea să se dea jos. Apoi își făcu un ceai negru. Era încă prea devreme să pornească, precis îi găsea în treburi. Se așeză pe un scaun cu o nouă cană de ceai și își roti ochii. Trecea de momentele de nehotărâre cu mici recapitulări.

În holul dreptunghiular pusese pe două laturi câteva corpuri de bibliotecă joase; un ulcior de nuntă, o vază din sticlă groasă pentru flori, o statuie africană exaltând forța germinativă, o fructieră, o farfurie din Mexic înălțată pe un suport cu aceleași decorații se înșirau fiecare pe câte un corp. Pe a treia latură era o oglindă, pe a patra două dulapuri înalte până în tavan mărgineau un arbust decorativ veșnic boscorodit pentru măruntele îngrijiri de care avea nevoie.

Holul creștea din unghiul drept făcut de două mici culoare care veneau de la intrare și duceau la camere. Pe ele erau baia și cuierul și, dincolo, bucătăria și o scoarță în dungi viu colorate. În hol, două scaune din care unul cu spătarul ocupat de haine și șezutul de facturile pe care hotăra în fiecare zi că în ziua următoare le va distribui negreșit în sertare; o măsuță rotundă, pe care muta din obiecte când, rareori, ștergea praful. La capătul culoarului de la intrare, chiar în unghi, era ușa celei dintâi camere; culoarul al doilea se termina în ușa celeilalte.

Locul era luminat, slab, de o fereastră pătrată, nu prea mare, pe care o ascundea arbustul și care dădea în logie. Oglinda și scoarța nu reușeau să-l facă să pară nici mai mare, nici mai luminos. Cum suferea de claustrofobie, ușile stăteau întotdeauna deschise. Oricum, ai fi zis că te miști în decorul unei drame devitalizate. Încercase să combată mediul ăsta stins cu becuri puternice, dar cel mai adesea uita să le aprindă; apoi îi era lene să se ridice s-o facă. Nu era un loc pentru Elvira.

Atunci când se lovea de lucruri care se încăpățânau să nu i se limpezească, atunci când simțea că amâna prea mult o hotărâre care să-l ajute, aborda tema într-un discurs. Se urca în mașină și pleca la o plimbare în afară de oraș, printre sate erau prea puține mașini pe drumuri și vorbea în siguranță despre lucrurile clocite în minte care erau de ordonat. Așa că uneori se întorcea cu câteva lucruri clare. Își luă geanta și coborî la mașină.

Până să iasă din oraș ascultă nerăbdător știri vlăguite. Totuși, un discurs despre ce? Hotărî că îi va anunța tema la sfârșit, într-o apoteoză. Până atunci însă, râse că vorbea singur. Așa începea mereu. N-ar fi trebuit să fie doi? Dar, cât se gândi, nu-l găsi pe celălalt. Pentru alte discursuri îi trebuia un sceptic sau un indiferent, și-l găsea. Dar acum simțea că ar fi avut nevoie de unul care să-i semene; într-o călătorie nu e bine să pleci cu cineva cu care să vrei să vezi aceleași lucruri și să ajungi la aceleași concluzii? Ei, nu era ușor să-l afli. Repetă descrierea casei, făcută cu voce tare părea a altui loc. Niciodată nu înțelesese cum se petrecea schimbarea asta. În tăcere, renunța deseori să-și urmărească gândul, găsea tot felul de pretexte să-l amâne. Când vorbea, cuvintele parcă îl sileau să continue, să nu se oprească. Își creau propriul auditoriu care îl constrângea să-și încheie ideile. Ajungea la o concluzie, oricât de firavă.

Curios, când se gândea la casa lui îi revenea amintirea unei halucinații vechi. O repetase atâta, că se desfășura fără voia lui. O femeie se spăla într-o încăpere goală, cu ușa deschisă, la început de vară. Dincolo de ușă se vedeau forme rupte, simple fragmente: era dimineață, soarele apucase să se înalțe binișor și acum scălda în lumină curtea și părți din odaie. Aproape de ușă, în stânga, era un lavoar și, lângă el, o găleată cu apă. Apoi o fereastră cu obloane de lemn, deschisă pe jumătate și, sub ea, un scaun. În dreapta, în penumbra din spatele ușii, o ladă; deasupra ei, un cuier gol. Alături, pe alt scaun, câteva unelte.

Femeia se apleca peste lavoar. Se dezbrăcase, pusese hainele pe scaunul de sub fereastră. Dungile de lumină de la soare, unele umbrite în drum de crengi, tăiau podelele de lemn și picioarele femeii, într-un zigzag atât de des, păreau că fac mișcări de dans. Pași moi și înceți ai unei stări de bine aproape imponderabile. Printre atâtea linii drepte care se frângeau, curbele trupului îl făceau să pară încă și mai fragil, încă și mai ușor. Iar lumina nu era doar lumină, era o apă miraculoasă care îl înviora înainte să-l învioreze apa.

I se păru acum că femeia nu își trăia prima dată levitația, că a te spăla în camera aceea, dimineața, cu apă rece, era un pretext pentru a te cufunda în prospețimea luminii. Dar nu era numai atât. Avu gândul stingher că îi aștepta goliciunea, că se bucura să continue s-o privească. Or, doar lumina o vedea, așa credea femeia, care se știa la adăpost de orice pândă. Ar fi fost cineva îndreptățit s-o privească fără să trăiască sentimentul că o spionează? El, însă, cum ar fi avut-o altfel în fața ochilor?

Se gândi cum ar fi fost să intre în încăpere după uneltele de pe scaun, pe când ea să continue să se spele. Ar fi privit-o o clipă:
- Mă spăl, i-ar fi zâmbit (ca și cum el nu ar fi văzut ce face). Termin imediat (de parcă ar fi fost ceva urgent de făcut și era nevoie și de ea).

Opriri ca fantasma asta din cursul, devenit firesc, atât de monoton și atât de străin al lucrurilor, momentele astea de pas în lături, pe care acum, în mașină, le socotea atât de norocoase trebuie să aibă o noimă, trebuie să pretindă o ființă anume lângă care să se petreacă. I se întâmplase să le trăiască fără să fie cineva lângă el, care să-l inspire, care să-l ajute. Îi trebuia cineva în care să aibă încredere, de multe ori nu devenea decât el acela.

Nu era discursul pe care îl voia. Intră pe drumul lateral și se bucură când constată că începuseră lucrări pentru un pasaj înălțat și trebuia să folosească o deviere. Uite așa renunță la discurs. Ce discurs poți ține fără să ai o temă?

Ajunse la timp. Ion parcă îl aștepta, nici nu opri mașina pe platforma din fața gardului că frate-său apăru să-i deschidă poarta. Intra până sub un păr, alt păr era în dreapta, lângă gardul dinspre curtea vecină. Își aminti că, era încă vară, o creangă se rupsese din copac și căzuse peste mașină, într-un ropot scurt de fructe care îi loveau capota. Se speriase, apoi râseseră. Acum cumnată-sa terminase de gătit și lăsase mâncarea să se răcească.

A doua zi ieși soarele. Era încă iarnă, iarnă fără zăpadă. Abia dacă ninsese cu câteva zile în urmă și zăpada de pe acoperiș se topea încet umplând streșinile. Frate-său pusese un butoi sub păr, să adune apa. Cât de lungă trebuia să fie scurgerea la burlan fusese un subiect de dispută. Până la urmă, o prelungiseră până la păr, ca să nu băltească apa lângă casă, iar Paula se tot plângea că, de câte ori trece pe dedesubt, are senzația că va da cu capul în cilindrul de tablă.

Butoiul se umpluse, stropii repezi se împrăștiau lovind oglinda mișcătoare. Pe o ramură mai joasă a părului cumnată-sa instalase o scândură pentru firimituri; se necăjea mereu că vrăbiile alungă celelalte păsări. Acum mai învârtea pesemne polonicul în oală, iar Ion se dusese după un braț de lemne. Se sprijini în gardul vecinului așteptând să vadă vreo pasăre oprindu-se să ciugulească în licărul picăturilor care cădeau din jgheab. Dincolo de păr urca la etaj scara masivă pe care Ion o vopsise stacojie, ca și ușa bucătăriei și toate cercevelele. Era duminică și pe drumul pe care îl ascundeau tufele de la gard nu trecea nici o mașină. Nu se auzea decât cum pică.