Piș, Nelu!

Nelu mai avea puțin și ieșea la pensie. Când stătea pe bancă, la poartă, câte unul mai prieten din oamenii care treceau pe drum se oprea să schimbe cu el o vorbă:
- Să trăiești, dom' Nelu! E-adevărat ce zice lumea, că se-apropie pensia? Sănătate să-ți dea Dumnezeu, s-o mănânci ani buni!

El dădea din cap: da, da. Dumitru povestise că învățătorul o făcea cu aceeași figură cu care încheia de citit copiilor o poveste, în clasă: adânci bătrâneți, tihnă și iar tihnă. Parcă îl cuprindea un chef de uimire: dacă or mai fi trăind, cei din poveste, și astăzi?

Era pe la sfârșitul lui mai. Copiii veneau la școală mai mult să se joace. Se tot frământau în bănci până când luau pauză. Din oră în oră, dom' Nelu și ceilalți învățători și profesori se așezau pe scaunele scoase în curte, ajutând vremea să treacă mai ușor, ca să plece toți acasă, pe la treburi.

Hotărâseră să meargă pe deal, într-o zi. Puseră în coșuri pui fripți, ouă fierte, brânză, ceapă verde și ridichi, cozonaci, totul învelit cu grijă. Și luară și o navetă cu bere.

Se opriră dincolo de ultima casă, pe ulița care urcă de la școală. Așezară coșurile, întinseră păturile. Bărbații deschiseră câteva sticle.
- L-am văzut iar la deal pe profesorul cel nou, începu Maria. Toată ziua-i la popa. Jucau table în curte, altă treabă n-au.
- Țăcălie la țăcălie trage.
- Bă, Nelule, ieși la pensie mâine-poimâine și n-ai aflat încă, bă, care-i diferența dintre barbă și țăcălie? Țăcălia-i barbă numai sub mustață. Pe când profesorul cel nou are barba-ntreagă, și neagră de se-ntunecă de ea când intră-n clasă.

Cucu vorbea pufnind, și pufnea mai ales bă-urile. Elita-fără-putere îl poreclise Nelu (de unde știa el cuvintele astea?), și unii credeau că din invidie o făcuse; alții, că din dispreț. Cucu era mare meșter la vorbă, te întorcea și te răsucea de nu mai știai unde ți-e capul. Lui Nelu de-abia îi ieșea din gură câte un cuvânt, și ăla bolborosit de parcă-i părea rău că ieșea.

Cucu mergea câteodată să-l viziteze pe profesorul cel nou. Îi făcuse rost de o gazdă, chiar aproape de casa lui: o cameră la șosea, cu intrare separată și cu o fereastră mare spre grădina dintre ale cărei flori se înălțau două rânduri de trei pomi. Se lăuda că-l învăța pe profesor cum stau lucrurile pe la ei; zicea că trebuia, că "flăcăului nu-i dăduseră încă tuleiele" și făcea cu ochiul, aluzie la barba lui, neagră de se-ntuneca atunci când intra în clasă.

Mai frânte de mijloc, mai de-a bușilea, femeile se învârteau pe lângă pături rupând puii, tăind brânza, întinzând bucățile de pâine, mutând cojile de ou de pe o hârtie pe alta. Bărbații stăteau turcește, și fiecare își ținea bine sticla, să n-o răstoarne. Numai Nelu se rezemase de un copac și privea în vale. Cucu întoarse capul spre el, dar în aceeași clipă îl văzu pe Mănescu venind.
- Bă, uite-l pe Țâr-Țâr!

Nicu Mănescu, sanitarul ăl bătrân, era și poet; poet popular, cum îi plăcea lui să-și spună. După ce făcea ultimele modificări la poezii în camera secretarului, la primărie - erau unele pentru care îi trebuiau multe foi, mai scria și pe dosul formularelor de tot felul din cutiile aflate pe hol -, le punea la panou, lângă intrare, să le citească lumea. Se lăudase odată unora că avea acasă un cufăr de romane și de volume de versuri, și Cucu își manifestase admirația: de vreme ce "producea" atât, se putea spune că-i "producător". "Productiv", îl corectase popa. "Credeam că se spune producător", se supusese profesorul, "iertare, eu nu scriu".

Mănescu ajunse lângă ei.
- Încotro, Nicule?, se repezi Cucu. Și tot el:
"Colo-n vale la saivan
Toarce o băciță
Și m-așteaptă de vreun an
Ca să-i dau guriță."

Fața lui Mănescu înflori. Suna a începutul uneia din poeziile lui. Râseră cu toții și-l invitară pe oficiant la o bere.
- Nu, că-i în timpul serviciului!, protestă Cucu. Și pe urmă: Voi nu știți că domnu' Mănescu bea numai lapte? I-auziți cum înfometează animalele:
"Țâr, țâr, țâr la căldărușe
Laptele se mulge
Iar vițelul, după ușe,
Strigă: Mai ajunge!"

Vițelul ăsta era fermecat, știa și de-ale oamenilor. În strofa următoare expedia băcița în casă, la neica, după guriță. Dar să lăsăm vițelul, locurile astea întregi erau, hm!, ce cuvânt s-ar potrivi mai bine, alese... De pildă aici, în deal. Cum se nimeriseră și Dumitru, care scrisese monografia localității, motiv pentru care toți când îl salutau se dădeau parcă într-o parte, să nu-i împiedice mersul, și Ninel, care aduna în culegeri cântece populare și căuta apoi cu cine să verifice dacă scrisese bine notele, și Nicu, născut poet și fremătând să ridice capacul la cufăr să mai pună înăuntru un volum? Oameni cu chemare, făcuți să se bucure unii de alții. Și era și Cucu, legat cu așa jurământ să nu tacă încât nevastă-sa se stropșise odată la el chiar în curtea plină a școlii:
- Taci, mă, taci din gură, că ne-ai omorât cu trăncăneala!

Veselia era în toi. "Hai, bă Nicule, se auzea glasul lui Cucu, bea măcar o înghițitură, cât e rece! Nu ți-e milă de ea că se-ncălzește? Decât să-i duci pe urmă grija, mai bine să-i duci dorul." Dacă spunea Cucu vorbele astea, nu putea fi mai bine dispus. Dar sanitarul se ținu tare și la un timp plecă.

Se tot îndemnau cu mâncarea și băutura.
- Bă, nu mai beți atâta, că o s-ajungeți ca gâștele Atenei, îi certă Cucu. Luată cu treaba, că o știți voi, nu te miri dacă iese noaptea cu ligheanul de rufe la pârâu, Atena a pus în fundul curții găleata cu borhot de prună. Nimeni nu întrebă care găleată, ascultau povestea a nu știu câta oară. Cum-necum, l-au mâncat gâștele. Atena le-a găsit pe mal, bete moarte. A crezut că-s numai moarte și, ca să se aleagă cu ceva de pe urma lor, s-a apucat să le jumulească. Cine sâsâia pe urmă în curte după mâncare? Gâștele, chele, numai cu-n tulei în coadă.

De râs la povestea asta nu se sătura nimeni, niciodată. Cornel Năsturescu, soțul Atenei, era cel mai bogat om din sat, contabil șef la magazine. Își măritase amândouă fetele acum doi ani și ridicase fiecăreia casă, imediat. Ajuta el destulă lume, dar recunoștința goală strică, nu-i bună decât amestecată; și cu râsul se amestecă cel mai bine.
- Hai, mă? Cine să ne jumulească?, tot râdeau femeile.
- Ia zi, bă Nelule, cine să le jumulească?, aproape strigă Cucu.
- Păi, cine le-a mai jumulit, veni răspunsul.
- Bă, Nelule, tu precis nu dormi pe pernă, e așa sau nu e așa? Că, de unde fulgi s-o umpli? Întrebarea lui Cucu se lovi de zâmbetul larg al învățătorului:
- Fiecare așa doarme, cum își așterne.

Tăcură. Nelu aproape că spunea numai fraze din astea, pe care le puteai înțelege în câte feluri voiai. Și zâmbetul lui larg rămânea neclintit mult după ce cuvintele se duseseră, pe când toți ceilalți se uitau care încotro: ce spunea el de nu erau în stare să limpezească?

Pe lângă învățător, prea puțini erau în cancelarie fără soț sau soție; în schimb, Anton și Elena, Dumitru și Margareta, Cucu și Maria, Ninel și Mariana aproape chiar că veneau la școală și plecau de la școală împreună. Cucu chiar făcea haz de necaz spunând că lor, bărbaților, le fusese hărăzit să se însoare cu kgb-iste sau cia-iste, câtă vreme nevestele le erau tot timpul pe urme, îi țineau sub controlul cel mai strict. Și când zicea el toate astea iar Nelu era prezent, puteai să juri și pe norocul tău că aveai să auzi ce într-adevăr auzeai:
- Așa-i viața românului, sub papuc. Cucule, zi bancul cu papucul. Cucu se plictisise de bancul ăsta. Iar dacă se aflau mai mulți de față, nu-i spunea nici măcar o vorbă Mariei, luând un aer înțelegător ("Vedeți, nu v-am spus eu?") atunci când ea se lăuda plângându-și de milă că de treizeci de ani îl ducea în cârcă. "Femeia-i tot femeie", îl consola Nelu.

Învățătorul era orfan de copii, așa spunea Cucu. În rest, aveau toți câte doi. Ninel și Mariana chiar îl înfiaseră pe-al doilea. Casa lui Nelu era la vale de școală, la un cot de uliță, mică, cu acoperișul tras peste ferestre. Nevastă-sa lucra într-un sat mai la vale, într-o croitorie.

Cum stăteau așa, Aurelia le atrase atenția în vale:
- Uitați-vă, iar trece primarul în șa!

Noul primar ținea un roib frumos, mare; când pornea la treburi călare, îl purta numai la trap.

Margareta își aminti că taică-său avea și el cai și că, mică fiind, se temea de ei. Nici acum nu era mai curajoasă. Cucu sări imediat să povestească cum, pe când era copil, mergea cu caii la adăpat, seara:
- De multe ori mă întâlneam cu Nelu la Tărâie, venea și el cu caii lui nea Tică. Îți mai amintești, bă Nelule, unde voiai tu să-i bagi să-i speli? Era unde-i acuma podul, lângă casa lui Gheorghe Pătrașcu. Cănd caii se speriau și nu voiau să intre în apă îi bătea Nelu până făceau pe ei. Zi, bă Nelule, așa-i?

De sub copacul unde se așezase, Nelu zâmbi fără o vorbă. Dar Cucu, să tacă?
- Nu v-am spus ce-am pățit deunăzi în autobuz, când veneam de la deal. Să fi avut spre trei ani băiatul. Îl luase babă-sa la târg, și-l îmbrăcase într-un costum cu dungi, cu pantalonii prea scurți și mânecile prea lungi. Stăteau pe-o bancă lângă ușa din spate, și femeii i s-a năzărit că ăl mic poate să facă pe el. I-a dat repede pantalonii jos și l-a coborât pe scară, în spate nu era lume prea multă: "Hai, Nelu, fă! Fă, Nelu, hai mămicule, că mergem la târg și e drum lung până acolo! Vrei să facem pe noi? E rușine. Piș, Nelu!"

Nelu își rezemase fruntea de geam și îngâna un cântec. La ora aia, era prea atent la ce vedea trecând în spate și dispărând fără urmă. Nu înțelegea deloc cum se întâmplă și gemea încetișor cu gura căscată.

În autobuz, lumea nădușea: era o căldură, de te lua cu fiori. Femeile se văitau și se foiau întruna. "Hai, Nelu, nu mă supăra! Piș, Nelu, n-auzi? Hai, Nelu!" Nelu a-ntors capul și i-a aruncat babă-sii o privire plină de reproș. Da' n-a zis nimic.
- Mă, Cucule, prea le-nflorești. Cu reproș, mă?
- Cu reproș, Elenă, se-ntoarse Cucu la educatoare. Ce, să-ți spun eu ce-i reproșul? Eh, și babă-sa, care a crezut pesemne că băiatul cedează, și-a reînceput rugăciunea, când mai duios, când mai răstit. Oamenii parcă erau bolovani, așa îi toropise căldura. Baba ce-și mai continua vorba. Și Nelu, cu fruntea lipită de geam și pantalonii lăsați în vine, tot nu înțelegea cum trec toate pe lângă el, în urmă.

"Piș, Nelu! Piș, Nelu!" Cuvintele șopoteau și susurau ca undele pârâului, când te îndrepți din lucru și măsori cu privirea cât ți-a mai rămas. Era ca-n strofele lui Nicu Mănescu. Și tot ca-n strofele lui, alea viitoare, se împleteau și se-ndemnau la vale, mereu la vale.

Femeilor le căzuse capu-n piept ori li se prăvălise pe spătarul dinainte. Roșii la față ca ouăle de Paști, bărbații dormeau cu capul pe spate, căscând gura. Și-n uscăciunea și-n tăcerea asta grozavă se auzea doar o șoaptă mică: "Piș, Nelu! Piș, Nelu!"

Șoferul s-a proptit în accelerație. Mașina gonea ca un câine înnebunit de tinicheaua din coadă. Și în timpul ăsta, tăcut, firicele creșteau de la scaun la scaun și se-ntâlneau curgând spre ușă. Numai Nelu n-auzea nimic, doar gemea încetișor, cu pantalonii în vine, fără să înțeleagă cum trec toate pe lângă el, în urmă.

Ha, ha, ha! Cucu ăsta-i dat dracului! De unde le scornești tu așa pe toate, mă Cucule?, râdeau toți luând câte o felie de cozonac și o sticlă cu bere. Și Anton, invidios, să intre și el în discuție:
- Care, mă, o fi aflat-o de pe la bărbos! Ce, Cucu degeaba îl învață cum merg treburile pe la noi? Că de când a venit profesorul cel nou, Cucu bate parcă și mai tare drumurile. Nu zice chiar el că-l vizitează?
- De, bă, unii mor de drum lung, nu mor toți de grija altuia, nu știi tu?, i-o întoarse Cucu.

Numai Nelu nu spunea nimic. Rămăsese rezemat de copac și privea în vale. Ochii lui, bulbucați parcă de atâta uitat, nu se mișcau.

Deodată, femeilor le veni chef de cântat. Și rând pe rând cântară câte un cântec, în vreme ce restul fie netezeau un colț de pătură, fie mestecau un fir de iarbă. Bărbații nu găsiră de cuvință să cânte.

Căldura se domolise.
- Hai!, zise Nelu de sub copac. Se pregătiră să strângă.

Lângă poarta școlii, învățătorul se întoarse la Dumitru:
- Joci, mă, o tablă?

Directorul se uită la nevastă-sa.
- Bine, Nelule, da' numai trei partide.

Dumitru plecă înjurând: iarăși pierduse. Nu era chip să-l bată cineva pe Nelu la table. Învățătorul puse cutia pe dulap și ieși să încuie școala.

Deunăzi, o visase pe maică-sa. Era soldat și descărca niște vagoane. Era vară, și cald ca acuma. Își scoseseră toți cămășile și luau sacii în spinarea goală, și-i stivuiau lângă niște depozite. Se făcuseră două șiruri de soldați, unii care duceau sacii și alții care se întorceau să mai ia. Maică-sa stătea chircită pe niște scări, strângând brațele la piept de parcă îi era frig și aplecându-se peste genunchii îndoiți. Era despletită și părul îi zbura în toate părțile, deși nu sufla boare. Se uita la el cum venea și se ducea și parcă încerca, aplecându-se peste genunchii îndoiți, să-i spună ceva. Și el călca printre linii fără să-și ia ochii de la ea, când venea cu sacii și, întorcând mereu capul, când se ducea după alții. Ai fi zis că privirea ei îl purta printre linii și îl ferea să se împiedice cu greutatea din spinare. Ce voia maică-sa să spună? Cum ar fi putut să afle, mai ales că parcă niciodată locurile, oamenii, lucrurile, tot ce îl înconjura nu fusese atât de clar, de limpede ca acolo, printre linii?

Începuse să se însereze. Se opri pe treptele de ciment și își plimbă privirea peste sat. Pâlcul de case din stânga, lângă ele heleșteul, șirurile de meri de pe coasta dealului, magazinul, stația de autobuz, curțile înșirate de-a lungul șoselei, mai încolo, la deal, cimitirul...

Nimic ce să nu știe, nimic ce să-și amintească. Nelu se hotărî în sfârșit: încă de pe deal voia să urineze. Se descheie la pantaloni și parcurse cu privirea drumul înapoi.