Popasul fără leac

Ieși de-a dreptul furios din biroul inginerului șef. Aflase că va pleca pentru trei luni, trei luni?, cine știe câte se vor face, la Dorlești, să pună pe roate sucursala cea păguboasă a întreprinderii. Managementul era groaznic, mentenanța era jalnică, trebuia făcut ceva, și încă repede, trebuia lucrat cu hotărâre și curaj. Iar mai multă hotărâre și mai mult curaj decât el nu avea nimeni. Știa vorbăria lui Pavelescu, la început impersonală, potrivită în o mie de situații, apoi laude celui pus să dreagă. Lui ce muncise până atunci îi plăcea, de multe ori pleca bucuros de la slujbă. Mergea încetișor, se mai așeza pe câte o bancă, ajungea senin acasă, deloc obosit. Și acum... lăsa altuia treaba începută, cu care, după atâtea griji la birou și acasă, aproape că se împrietenise. Pavelescu se emoționa de anii tineri ai celui căruia îi încredința câte o operațiune de salvare, de frumoasele lui calități constant dovedite și recunoscute, încheia întrezărindu-i o carieră luminoasă. Nemernicul, zise, dând cu pumnul într-un perete al coridorului.

Plecă peste două zile. Sucursala avea un apartament în care îi găzduia pe cei veniți cu treabă, dar nu-i plăcură nicidecum mirosul de tapițerie învechită din camere, ordinea veștejită din bucătărie, curățenia cazonă din baie. Se gândi că era mai bine să stea două, trei zile la hotel, până găsește o gazdă recomandată de cei de la sucursală. Sigur știau pe cineva, orașul era mic.

În camera de la hotel avea încontinuu senzația că va suna din clipă în clipă telefonul, să-l cheme pentru vreo treabă pe care n-o va rezolva decât ca să aștepte clipă de clipă un nou apel. Un neastâmpăr sâcâitor, comparabil doar cu cel care creștea când începea multe și nu ducea la capăt nimic. Se întinse pe pat și suci canalele televizorului în sus și în jos cu speranța neroadă că va da peste unul neștiut și interesant. Apoi se duse la fereastră să vadă pârâul care curgea în parcul părăginit de dincolo de stradă. Apoi coborî să se intereseze la papetărie de cartușe de cerneală. La un moment dat îi veni în minte că era un hamster alergând în roată; nu știu dacă ideea ar fi trebuit să-l înveselească sau să-l întristeze și asta îl umplu de o mânie rece. De fapt, nu avea nici o idee despre cum ar fi trebuit să apuce lucrurile în sucursală ca să le poată rezolva cât mai simplu și cât mai repede. Erau câteva amărâte de servicii și ateliere, le numărai pe degete, și totuși nu ajungea la o imagine de ansamblu a felului cum lucrau împreună. Discuta pe rând cu responsabilii și fiecare îi spunea doar o parte din ce era de spus, partea care îl dezvinovățea. Despre ceilalți declara că nu e în măsură să vorbească; nici unul nu rostea alt discurs. În departamentul lui totul mergea bine, despre celelalte știa prea puțin ca să aibă o opinie solid argumentată. Dar nu stați de vorbă?, se impacientă la un moment dat. Ei, ba da, cum nu? Și? Umeri ridicați, guri ferecate.

Nici cu gazda nu mergea prea bine. Secretara știa o femeie în vârstă care locuia pe strada sucursalei, mai spre centru, și care ar fi primit un chiriaș. Se mută îndoit. Terenul pe care fusese construită casa se înclina chiar de la stradă, din ferestrele a ceea ce urma să fie camera lui panta până la linia drumului ocupa cam o treime. Iar ferestrele erau spre nord, lipsea lumina. Toate i se păreau jilave, reci; era curat, dar stătut, parcă părăsit. Se gândi că venea iarna și simți că îl strânge spatele. Îi spuse femeii că rămâne pentru câteva zile și-i plăti înainte.

Crezuse că punând cap la cap plângerile angajaților va putea să reconstituie un fel de tablou al greutăților și să stabilească o ordine a operațiilor de salvare. Nu venise să găsească vinovați. Dar nu, era limpede, se înțeleseseră. Făceau pe proștii; nu știau mai nimic unii de ceilalți, nu aveau nici o idee de îndreptare. Așa că începu să se lupte singur cu documentația, să ceară dosare pe neprevăzute, ca nimeni să nu-i ghicească mișcările. Și să intre prin birouri și ateliere să discute cu fiecare om, nu numai cu șefii. Seara ieșea să se plimbe pe străzile pustii printre insulele de ceață albă ale becurilor chioare.

Încă stătea în casa jilavă. Pleca uneori târziu de la sucursală și era destul de obosit să nu mai vrea nici să facă o scurtă plimbare prin oraș. Intra pe poartă, cobora cele câteva trepte lungi cât să nu-și potrivească niciodată pașii pe ele și să trebuiască să fie atent să nu se împiedice și se așeza pe un scaun de răchită sub prun. I se întâmpla să mai ațipească și îl trezea frigul pe care iarba rece i-l deștepta în tălpi. Se încălzea de bine de rău în cameră, începea să refacă în minte rezumatul șederii la Dorlești și se pregătea de culcare. Într-o zi se duse la restaurantul hotelului, să vadă ce era mai deosebit de mâncare. Avea poftă de ceva și nu știa de ce. Zări un grup vesel la o masă mai mare. Un bărbat se ridicase deja și se apropia cu elan: unul din inginerii de la sucursală. Îl invita la masa lor. Așa îl cunoscu pe Dianu, chirurg. Băuseră; îi turnară și lui. Și pentru că spuse că ar fi vrut să mănânce, voiră și ei. Chirurgul se lăudă că îi considera invitați.
- Domnule inginer, tot orașul vorbește de dumneavoastră, ați venit să-i resuscitați industria. Dar să știți că la Dorlești nu e numai industrie, avem și un spital mărișor. Și să vedeți când se termină la liceu orele, câți băieți și fete roiesc pe străzi. Nu trebuie să vă izolați. Toți așteaptă să vă întâlnească. Și noi am așteptat și, uite, avem norocul să stăm la masă cu dumneavoastră.
- Sunt chirurgi care mânuiesc perfect și bisturiul vorbei, răspunse inginerul. Sper să nu mă obligați prea mult, nu știu cum m-aș putea ridica la înălțimea laudelor pe care mi le aduceți.

Mesenii așteptau cu paharele ridicate. Jurau apoi că inginerul și chirurgul au devenit prieteni după aceste vorbe. Așa află inginerul că la spital se juca tenis. Erau două terenuri, unul în curte, împrejmuit cu gard înalt de sârmă. Celălalt era într-un ditamai hangarul, lângă sala de kinetoterapie.

Încet, încet, peste prima țesătură de cunoștințe crescu a doua. Cea dintâi o alcătuiau oamenii de la sucursală: suspicioși, politicoși de nevoie, mereu puși pe văicăreală. Îi veni în minte ce îi povestise Horia cândva: un drum de o noapte cu personalul, nu-și mai amintea ce concurs de împrejurări fusese, luase trenul.
- Știi cum e, îi spusese colegu-său, care avea veleități de psiholog, la drum lung oamenilor le crește cheful să vorbească. Într-un fel, se rup de contactul direct cu lumea, contactul ăla care le cere să deschidă larg ochii, să nu fie niciodată cu adevărat destinși; și se apucă să-și povestească viața, să repete ce au trăit ca să li se fixeze bine în minte, doar-doar or înțelege ceva din ea. Că nu-i vor mai vedea niciodată pe ceilalți călători le dă curaj, povestesc lucruri pe care în mod obișnuit nu le-ar spune.
- Și care era rostul vieții? Ai uitat de rostul vieții!
- Râzi. Fie! Discuția luase amploare, se băga în ea încă unul, și-ncă unul, și toți spuneau același gând. Toți făceau munci pe care le declarau chinuitoare și o făceau cu un țel anume: ca fiii sau fiicele lor să nu se mai chinuiască la fel. Ce însemna să nu te chinuiești? Să lucrezi într-un birou, să aștepți adică ziua de salariu.
- Ca noi!
- Vezi că ai înțeles? Și știi de ce ai înțeles? Pentru că ești copilul unuia care s-a chinuit ca să nu te mai chinui tu, i-o întoarse Horia. Unul din ei nu se chinuia ca fiu-său sau fiică-sa să se chinuiască mai folositor sau mai frumos. Să ajungă biolog sau arhitect sau pianist sau salvator de fabrici muribunde... Nu! Fiecare se chinuia ca progenitura lui să aștepte în liniște ziua de salariu.

Își aduse aminte că la început Horia era furios iar el râdea și că apoi fusese invers. La sucursală cei mai mulți așteptau salariul.

A doua țesătură de cunoștințe o alcătuiau indivizi care între zilele de salariu făceau destule. Dianu opera; și, aflase, se uita după fuste. Pantea, profesorul de sport, antrena echipa de fotbal, o dată la două duminici aduna pe stadion spectatori însetați de victorii și de sânge. Iar el făcea la rându-i destule: se tot frământa ce să-i propună lui Pavelescu după concluziile despre activitatea sucursalei. Mai ales că apoi precis trebuia să mai rămână la Dorlești să vadă cum merge redresarea. Dar chiar dacă sucursala se închidea, nu murea nimeni de foame; industria pensionărilor pe caz de boală mergea mult mai bine decât oricare altă industrie.

Trecuseră aproape două luni, nu mai era mult și începea iarna. Într-o după-amiază se duse la spital, să-și mai schimbe gândurile: nu văzuse încă sala de sport. Doi jucau tenis, alții stăteau de vorbă. Află că ar fi putut schimba gazda; Simescu, unul de la primărie, ar fi închiriat o căsuță aflată în spatele casei în care stătea cu nevastă-sa, contabilă, și cei doi copii, ea elevă la liceu, el elev la gimnaziu. Casa cea mică avea o cameră, o bucătărie, o baie și un antreu. Sigur i-ar fi convenit. Plecă cu Dianu să discute cu proprietarul. Și la sfârșit de săptămână se mută.

Era limpede că în sucursală erau prea mulți și prea puturoși. Cercetă ce furnizori și beneficiari prezentau mai multă siguranță, pentru contracte și comenzi, îi ceru lui Horia o estimare privind viitorul scurt și lung al întreprinderii lor și schiță niște concluzii pentru Pavelescu. Trebuia să consolideze argumentările. Într-o zi, băiatul lui Simescu se întoarse de la școală cu trei căței într-o pungă; o răsturnă pe terasa din fața casei și îl chemă să-i vadă. Era însorit și cimentul probabil cald, cățeii păreau fericiți. Se jucau amândoi cu ei, și Ovidiu îl invită să le dea nume. O fată și doi băieți: le spuse Gamma, Tau și Phi. Mama lui Ovidiu își somă băiatul să treacă la lecții, el rămase să se joace cu cățeii. Apoi plecă să le ia lapte.

După câteva zile, vremea se strică brusc. Era frig, înnorat și bătea un vânt tăios. Luă cățeii în antreu, pregăti pentru fiecare o cutie cu pătură. Dar dormeau înghesuiți într-una singură. Ieșea tot timpul din cameră să vadă ce fac, se așeza pe podele să se joace cu ei. Îl trezeau cu noaptea în cap, zgâriau de foame ușa camerei. Așa că seara avea de cumpărat mâncare. Până într-o zi, când n-au mai zgâriat. În sucursală îl priveau ca pe un nebun; știa bine: câini îi trebuiau lui?, așa gândeau. De fapt, orice lucru îl despărțea de ei. Chiar Horia se mirase de atâta devotament pentru căței; era simplu, îi explicase: el îi înfiase, nu îl obligase nimeni să-i culce în antreu și să le cumpere de mâncare. Își crease față de ei o datorie. Au murit pe rând, de viermi intestinali. După ce l-a îngropat pe Phi s-a dus, idiotul de el, așa își zicea, la medic, dar era prea târziu. Înainte îl așteptau pe terasa înaltă din fața intrării; îl vedeau de departe, de la mijlocul străzii, și se rostogoleau pe trepte cu spatele înainte, sprijinindu-se în cozi. Acum descoperi deodată că bojdeuca lui era întunecată, ascunsă în spatele namilei de casă a lui Simescu. Nu-i mai plăcea, nu-i mai plăcea niciunde.

Fu de-a dreptul fericit când Noni îi propuse să se mute cu el. Stătea într-un apartament de patru camere și nevastă-sa, asistentă medicală, plecase deja în orașul unde își pregătea și el transferul. Ar fi lucrat amândoi în același spital. Acum, după zilele libere de Anul Nou, chirurgul descoperise cât de pustie era casa. Danciu nu trebui să-i spună de două ori, se mută la el, spre înnegurarea lui Simescu. Nici nu se instală bine că începură să joace whist, în patru. Ceilalți doi erau Verescu, de la fabrica de lapte, și Sandu, generalist în Sfințești, primul sat spre sud. Făceau patru jocuri, mutându-se la fiecare ca să aibă alt jucător în dreapta. Cumpăraseră un caiet de matematică de două sute de file și stabiliseră ca după trei, patru luni de zile, când caietul era umplut, să facă clasamentul general pe puncte și să acorde o cupă în cadru festiv. Cadru festiv însemna sticlă de whisky, ochiuri cu felii de cașcaval afumat și salată; era aproape în fiecare zi.

Jocul de cărți îi subjugase. El, cel puțin, spera să uite din uzura care stătea la pândă în tot ce făcea, din lâncezeala care se întinsese tăcută. Nu se puteau opri, seara se adunau pe canapeaua și fotoliile lui Noni și umpleau la caiet frenetic, până spre miezul nopții. Uneori, rar, chirurgului îi venea să petreacă. Se întâmpla chiar rar, dar în orășelul în care după orele șase sau, iarna, după ce se întuneca, înceta orice mișcare ieșirile cu alai atrăgeau imediat atenția. Și alaiuri ca ale lui Noni nu mai erau. Se înghesuiau în mașini trântind ușile sacadat de ziceai că jucau într-un film în care se spărgea o bancă și porneau spre munte, la Popasul fără leac. Se întorceau de la cârciumă pe la trei, patru dimineața și, dacă nu văzuseși alaiul plecând sau nu aflaseși că pornise, te lămureai de ce se petrecuse văzând a doua zi cum erau parcate mașinile: în mijlocul piațetei din fața blocului lor, împiedicând trecerile între străzi. "Nu se mai satură, desfrânații, iar au fost să bea", se cruceau nevestele. "Guiță fără motiv", rânjea Noni, chirurg foarte bun, "că nu eu o să le operez." Ar fi trebuit să-ți amintești că tot de operație vorbea când chema fuste să-i sperie singurătatea. Anunța că îi trebuie liniște să opereze și colegul lui de apartament se ascundea în camera lui.

Nu-i vorbă, și el se lăsa vizitat. Pentru că își lăsase barbă și pe la spital mai toți medicii purtau barbă, doi bolnavi îl salutaseră: "Să trăiți, dom' doctor!" Salută și el, fără vreun gând de a lămuri lucrurile. Matilda, psiholog, care tocmai trecea pe coridor, folosi prilejul să intre în vorbă. Așa ajunse în patul lui. Dar între ei nu era numai carne, cum zicea chirurgul că era între el și fuste; aveau mereu un moment de lirism. Matilda îi declarase deja că nu va uita niciodată ziua când, după ce se iubiseră, se plimbaseră umăr lângă umăr prin toată casa, goi. "Dragostea se face în primul rând cu capul", îi răspunse el, spera că o psiholoagă nu-l va contrazice.

Zilele începură să crească. Toți arătau mai frumoși, toți întârziau cât mai mult pe străzi. Într-o zi pe care și-o stricase vorbind de mai multe ori la telefon cu Pavelescu porni spre piață: voia să cumpere struguri, să-și calmeze furia mâncând boabe ca veverițele alune. Zări deodată, la curbura convexă a blocului celui mai arătos, o fată care i se păru uriașă. Rămase locului, ea trecu. Își luă seama și constată că nimeni nu se uita după ea; o știau, pesemne. El se uită; era minunată în urieșenia ei: trup zvelt, mers unduios, calm senin... Ajunse în piață, dar uitase de struguri; se învârti ce se învârti și porni pe alt drum spre casă; voia să facă un ocol pe la biblioteca orășenească, temător să admită că spera s-o mai vadă. Se opri: iat-o. Dar era îmbrăcată altfel! Unde se schimbase, când avusese timp s-o facă? Se reîntoarse după struguri și până acasă îi mâncă.

Noni stătea de vorbă cu anestezistul, care nu se hotăra ce mașină să-și cumpere. Îi întrerupse să le povestească revelația. A, erau gemenele șefului de la ocolul silvic. Nu le văzuse până acum pentru că erau mai tot timpul plecate. Subiectul fusese deja clasat; mașina aceea, până la urmă... Intră la el în cameră și se gândi la o Matildă colosală, plimbându-se goală prin casa pustie. Încăperile i se părură deodată scunde. Fetele astea nu erau la scară umană; și le scotea dintre oameni și faptul că erau ca două picături de apă. Încercă să-și imagineze un bărbat care să stea lângă una din ele. Ei bine, lângă care? Nu putea să așeze pe nimeni în preajma lor. Se enervă că anestezistul nu mai pleca; Sorin și Claudiu de ce nu mai apăreau, pentru whist?

Într-o vineri, Noni plecă la nevastă-sa. Veni Matilda. Îi citi o poezie pe care o descoperise între filele unei cărți de la bibliotecă. Era vorba de o femeie al cărei buchet de flori lăsa dâre de lumină orbitoare; ea râdea și nimeni nu înțelegea de ce. De fapt, nu mergea ținând în brațe un buchet de flori, ci un mănunchi de sori și ea râdea știind că îi va mistui pe toți cei care i-l priveau. Matilda profită de ocazie să-i spună că se transfera la spitalul județean; cu postul acela avusese un mare noroc, era fericită. Peste două zile, Noni se întoarse bucuros; transferul lui se aranjase. De bucurie era gata să opereze tot orașul.

Îi promise o partidă de tenis pentru duminica următoare, după-amiază. Sâmbătă la prânz intră de gardă; seara îi dădu telefon. Uriașa lui, femeia aceea de care nu-și putea despărți gândurile, îl aștepta într-o rezervă, în partea nefolosită a spitalului. "Du-te și salvează-ți mințile", îl înghionti. Se duse; coridorul era întunecat, dar în rezervă era aprinsă o veioză. O putea vedea pe fată pe geamul dinspre coridor; stătea pe canapea, în profil. Trecură două, trei minute; intră și vorbiră mai puțin. Noblețea aceea nu crescuse odată cu ea, doar corpul ei, așa cum fusese zămislit, o putuse imita. Era searbădă, vulgară. Ieși. A doua zi avu loc marele meci de tenis, de la unsprezece dimineața; veneau spectatori, stăteau și plecau, se mai întorceau, plecau iarăși. Voiau și alții să joace, până la urmă stabiliră că rămânea pe teren cine câștiga un set. Se opriră cu toții la șapte seara. Acasă, făcu un duș și merse să se întindă până la masă. Îl treziră zgâlțâielile lui Noni: "Scoală-te, măi, ce naiba! O să întârzii!" Protestă; cum să întârzie, mai era o noapte întreagă înainte. "Ce noapte, măi!?! E dimineață, luni dimineață. Haide!"

Spre prânz vorbi cu Pavelescu. Mai încolo se va face totuși o nouă revizuire, află. Și nu se va schimba nimic, se strâmbă. Deodată se simți nepotrivit, cu totul nepotrivit; toată povestea asta... Își urcă picioarele pe birou. Singurătatea nu din nepotrivire vine, nu e un efect de-ale ei? Nu poți împărtăși. Cum îi auzise de atâtea ori pe medici: nu sintetizează asta, nu sintetizează aia. Tu nu sintetizezi împărtășirea. Nu o poți face. Te simți singur când vrei să împărtășești ce ai de împărtășit și nu știi cui și cum. Nu ai știut o dată, nu ai știut de două ori, de trei ori..., nu mai poți ști. Nu treci de pragul tău. Ar fi vrut să o doboare pe femeia aceea uriașă și străină, să o topească, să o șteargă astfel încât să nu poată fi a nimănui; asta ar fi însemnat că pleca de acolo nepăsător, gata să reînceapă ce lăsase venind și parcă să-și ia înapoi timpul pe care îl pierduse. Bătu cineva.