Rar, și o omletă!

- Dumnezeii lui de ceas!

Se ridică în capul oaselor, pe marginea patului. Cât să fie? Orbecăind după deșteptător, mai înjură o dată. Nevastă-sa dormea: "Asta n-aude nici moartea când o caută, să se bage sub pat", mormăi printre dinți și porni spre baie.

Luă tubul cu pastă de ras; până să-i desfacă dopul, își frecă maxilarele privindu-se în oglindă. Se aplecă peste chiuvetă să-și vadă mai îndeaproape vârtejul de pe gât și lăsă tubul: "Dă-l dracului de bărbierit, iar mă umplu de sânge! Și-așa nu m-alege nimeni."

Își dădu cu apă pe față, se șterse și trecu în sufragerie, să se îmbrace.

Din frigider luă o pungă de plastic cu ce-i pregătise nevasta de mâncare, de cu seară. Între feliile de pâine era numai brânză; își aprinse o țigară: "'Tu-i piatra mă-sii, altceva nu s-o mai mânca pe lumea asta?" Ieși pe palier, chemă liftul și coborî.

Stătea aproape de garaj, se ducea pe jos: nu făcea mai mult de un sfert de oră, fără să se grăbească. Afară era răcoare. Nu-și luase nimic peste tricou, și când ieșise din bloc se înfiorase. Oricum peste o oră-două se încălzea.

"Azi ia sârma salariu'. Poate că-i dă prin cap să cumpere și altceva decât brânza aia pietroasă și sărată. Am început să vorbesc singur, ca boșorogii", râse. Continuă tot așa: "A ajuns subțire și lungă ca o sârmă, nu alta." Făcu câteva exerciții: "Sârmă, vezi de nădragii ăia! Sârmă, întârzii cu nea Ion la tinichigerie!... Ai dracului, domnii ăia la bibliotecă, când le face curat prin birouri îi bagă în cap la gărgăuni, de nu-i mai tace melița când ajunge acasă." Mergea cu mâinile în buzunare, ca întotdeauna, și bodogănind.

Ieși în strada mare. Se vedea garajul.

La poartă, întârzie câteva clipe lângă un grup adunat la o țigară, după care urcă în autobuz și ambală motorul; mașina ieși din curte scârțâind din toate încheieturile. Viră la dreapta, apoi la stânga, iar la stânga, apoi de două ori la dreapta și ajunse la capătul de linie. Deschise și închise ușile fără să se uite la oamenii care urcă.

Încet-încet străzile se aglomerau. Mașinile se înșirau la semafoare: motoare fornăiau, claxoane urlau... Iar printre mașini, puști repezindu-se să vândă te miri ce.

Făcuse deja câteva curse. Era o oră de vârf; dacă ai fi aruncat un ac în mașină, n-ar fi avut cum să cadă pe podea. La ultima intersecție înainte de capătul din centru al liniei se aplecă peste volan sprijinindu-se în coate. "Dom' șofer, nu ne deschideți și nouă?", zâmbi o femeie. El întoarse capul în partea cealaltă și se uită în oglinda retrovizoare. Șirul de mașini, lung în spate... "Dom' șofer, vă rugăm, deschideți-ne și nouă!" El continuă să se uite pe geam: bărbați și femei se grăbeau spre serviciu; unii se agitau așteptând să se schimbe stopul, alții, în direcția cealaltă, alergau pe zebră sau treceau pur și simplu printre mașini. Pe trotuarul de peste drum era o tarabă cu fructe; se certau pe niște mere. Se schimbă stopul.

Ajunse în piață. Mașina aproape că se umpluse la capăt, văzu în oglindă. Apăsă pe accelerație și, aproape imediat, pe frână. Lumea începu să protesteze și el repetă figura. Oamenii protestau de-a binelea. Cuvântul cartofi era pomenit cel mai des. "Ce-au ăștia cu cartofii?", îi spusese schimbul odată. "Îi tot auzi: fii atent, că doar nu transporți cartofi! Nene, parcă duci saci de cartofi! Ce, cartofii-s de râs? Face nevastă-mea primăvara niște cartofi noi cu mazăre..."

Era verde. Repetă încă o dată joaca de-a accelerația și frâna. Când și când avea mâncărimi la picior sau în palmă, fiecare se lăuda așa la ghereta de la capăt de linie. Se făcea tot mai cald. Se desprinse de spătar și își sumese tricoul. Nici o boare de vânt.

Ajunse la capăt. Trase mașina pe rândul din mijloc, între autobuzele celorlalte linii care aveau unul din capete în fața pieței, și scoase pachetul de mâncare. Tocmai atunci începură să răsune claxoanele; din toate părțile se auzeau răgete, icneli, mugete, piuituri. Ceva se întâmpla.

Strânse pachetul, își aprinse o țigară, coborî și porni spre ghereta șefului de tură. Și holul mic, și camera erau pline ochi. Își croi drum cu coatele până la ușa dintre cele două încăperi și când unul dintre șoferi ieși să plece în cursă îi luă imediat locul. Șeful de tură juca table cu mecanicul și mulțimea de capete chibița.
- Dacă dă nea Gheorghe un patru-patru, l-a pus pe butuci pe Mihai, se agita unul. Amestecă-le bine, nea Gheorghe, amestecă-le!
- Lasă, mă, n-are nea Gheorghe noroc la zar! L-ați văzut voi vreodată să toarne la duble ca Mihai? Nea Gheorghe joacă după plan, norocul lui e știința. De câte ori l-a bătut Mihai pe nea Gheorghe pân' acum? Da', de, și găina oarbă mai nimerește câte un grăunte.
- Nu și-a pierdut nimeni norocul, să-l găsesc eu, zise șeful de tură.
- Lasă, nea Gheorghe, că nu ți-l strici matale cu tablele; asta să-ți fie beleaua!, se auzi de undeva.

Nea Gheorghe își mușca buzele. Mihai își mușca buzele.

El, că venise ultimul, întrebă:
- Pe ce joacă?
- Nu știu, că și eu de-abia am intrat, îi răspunse unul de-alături. Pe ce joacă, mă?, întrebă la rândul lui pe un altul.
- Partida și berea, ce dracu' n-ați mai învățat, strigă nea Gheorghe. Dacă pierdea linia, avea de dat o bere.
- Nea Gheorghe, bagă un pul în gaura aia! Trebuie să intri în gaura aia, ascultă-mă pe mine, n-are cum să te dea afară și-l prinzi cu zaru' următor!
- Cum să intru, mă, în gaura aia, nu vezi că nu pot să intru?, se răsti nea Gheorghe.
- De, se băgă altul, șefu' nu mai intră cum intra, intră cum ieșea. Râseră cu toții, și nea Gheorghe.
- Hai, mă, îi zise lui Mihai, că la Brăila cine mai joacă linia asta îi dă cu tablele în cap. Ai câștigat! Se ridică și începu să se caute de bani.
- Lasă, că mi-i dai pe urmă, nu vezi că n-avem loc nici să respirăm? Să se mai rărească ăștia. Ia mai plecați, mă, în cursă!, zise Mihai.
- Ascult-aici la mine, Mihăiță! Oamenii au două feluri de datorii: de mâncare și de onoare. Când te-ai împrumutat ca să mănânci, poți să mai întârzii cu plata datoriei. Da' pentru onoare nici o grabă nu-i destulă! Asta-i legea mea.

Nea Gheorghe căuta prin buzunare cu ochii-n jos și nimeni nu scotea o vorbă.
- Așa-i zaru', făcut din genunchi de curvă, să se-nvârtă cum îi place!, zise până la urmă unul dintre șoferi, și ieșiră cu toții. Stația se aglomerase.

Se îndreptă spre mașină, cu pachetul de mâncare neatins. "Cristelnița ei de treabă, n-ai timp nici măcar să-nghiți liniștit o bucată de pâine, pe-ăștia trebuie mereu-mereu să-i plimbi pe drumuri", își spuse. Urcă, se trânti pe scaun, călcă accelerația și, după douăzeci de metri, scrâșni din frâne în stație. Oamenii se traseră o clipă înapoi, dar, imediat, se repeziră la scaune. "Foamea, foamea!", le strigă în oglindă. Prin geamul deschis îl văzu pe Mihai cum râdea la el; era cu un individ, amândoi cu câte o sticlă în mână. Îl salută cu un claxon, călcă din nou accelerația și, cu un viraj ca să iasă în stradă, înghesui călătorii în geamurile din stânga.

Se urcau din ce în ce mai mulți. Stătea prin stații închizând și deschizând ușile de câteva ori până să poată pleca: "facu-vă și dregu-vă" de fiecare dată când lua la rând butoanele. Pe la jumătatea traseului, la o oprire, îi făcu cineva semn: Petre, schimbul. Deschise ușa de la cabină.
- Ce-i, mă, cu tine? Ești boier, ce mai?, te plimbi fără grijă... Când termini concediul?
- Ăsta-i concediu? Peste trei zile. M-am plictisit acasă, am ieșit în oraș să beau o bere și așteptam să treci, să-i văd pe băieți, la capăt. Ei ce mai fac?
- Ce să facă? Acu' cască gura la cum joacă table nea Gheorghe cu Mihai. Șefu' moare că pierde iar Mihai... zici că l-a apucat pe Dumnezeu de picior. Dacă și-ar fi dat drumul, ar fi întins o gură până după urechi. Ce-ai făcut, pe unde-ai fost?
- Nu știi vorba lu' nea Gheorghe: cu nevasta în concediu, cheltuiala-i dublă și plăcerea pe jumătate. L-am avut amândoi o dată și-am fost la țară, la ăi bătrâni, să-i mai ajutăm.
- Las' c-ai scăpat de oraș...
- Ce să scapi, mă, ce să scapi? S-o vezi pe soacră-mea: dacă se-așează socru-meu, de ce stai, Ioane, pune mâna că-s atâtea de făcut, dacă își găsește și el una-alta de meșterit prin casă, de ce nu stai, Ioane, sau îți place la mine-n creștet? Iar în curte, lasă sapa, ia lopata, lasă lopata, ia sapa. I-am și zis odată lu' socru-meu: "Tată, frânghia și săpunu'! Da' vezi al cui gât." Eh, da' am terminat. Am luat și-o vadră de țuică; îți aduc și ție-un chil, când vin la muncă. Pe-aici, ce-a mai fost?
- Ce să fie... Nu știi?...

Altă stație. În față se pusese stopul. Priveau el drept înainte, sprijinit cu coatele pe volan, Petre la dreapta, cu gâtul răsucit.
- Închide, mă, ușile!, îi zise schimbul.

Se uită în oglinda retrovizoare și văzu un bărbat că alerga după autobuz. Mai așteptă un moment și, când individul era gata să pună piciorul pe scară, închise ușa.
- De ieri am vrut să vin să vă văd, da' m-am luat c-un vecin la vorbă, m-a rugat să-i văd aprinderea la mașină, pe urmă am băut o bere și asta a fost.

Individul se-apropiase de ușa din față și dădea din mâini să-l facă să deschidă.
- Dă-i dracului, îți bat să le deschizi și dacă nu poți, că e vreun polițist primprejur, se pun cu înjuratu' pe tine, de nu te mai spală nici Dunărea. Când lucram cu Marin, râse Petre, făceam concurs câți lăsăm pe jos; da' trebuia să-nchizi ușa chiar în ultima clipă, să-l lași cu picioru-n aer, altfel nu se punea. Marin zicea că pe-ăia cu sacou și cu cravată trebuie să-i numărăm dublu. Era un băiat de milioane. Cred că mă mai păcălea el la socoteală și cel mai des plăteam eu berea, da' merita. Să-l fi văzut odată cum întreba la cap de linie cine vrea să se facă frate de cruce cu el. I-a zis unul: ce te-a apucat, mă, de vrei să te faci frate de cruce cu mine? Și Marin: vreau să am de ce să-ți spun "crucea mă-tii".

Intrară în gheretă: "Noroc, noroc", "noroc, noroc"... Fiecare avea de zis câte ceva.
- Vă plângeți ca niște femei, le aruncă nea Gheorghe. Dac-ar sta cineva la ușă să v-asculte ce vorbiți și nu v-ar cunoaște după voce, ar zice că sunteți femei. Sau că s-au întors lucrurile pe dos și că a venit domnia femeilor și că în locul lor stau acum bărbații. Sau poate că nu sunteți bărbați, mă, sunteți eunuci, mai știi?
- Și de matale ce-ar zice că ești, nea Gheorghe? Șefu' eunucilor, pesemne!
- Sultanu', mă, eu-s sultanu'!
- Halal așa sultan, peste eunuci! Că șoferițe încă nu-s!
- Las' c-am văzut eu una prin oraș, știi ce-nvârtea volanu'?, zise Petre.
- Tu, Petre, peste tot vezi femei, mă...
- De, ce să fac? Când eram copil, lumea pe la noi așa zicea: Că bărbatul are ochi să vază și femeia să fie văzută. Și că ăla cu o muiere e ca ăla numai cu o cămașă. Și pe urmă, dacă lucrai cu Marin, puteai să scapi să nu te uiți după femei? Mi-a povestit odată că dacă ar găsi-o pe-aia care să-i placă, ar fi în stare s-o ia de la ușa cortului și s-o facă ușă de biserică. Da' ia întrebați-mi schimbu', să vedeți: el ce zice?
- Ce să zic? Eu la vorba asta am ajuns: când muierea e mută și bărbatu' surd, atunci e viața cea mai bună între amândoi.
- N-ai văzut-o tu pe șoferiță, ce claxon avea! Și cu ce foc învârtea volanu'!
- C-o șoferiță nu se face harem, se trezi Mihai. Sau, în orice caz, nu haremu' lu' nea Gheorghe.
- Ai prins curaj, eunucule! Unde l-oi fi ținând tu, curaju' ăsta, că n-ai unde, eunucule!, mârâi șeful de tură și toată lumea râse. Da' tu pe unde umbli, mă, Petre?
- Am fost la socri. Știți ce mi-a povestit unu' de-acolo? Avea o rudă, șofer la preorășenești sau cum le-o mai fi zicând acuma. Și-ntr-o zi, șoferul ăsta trage mașina pe dreapta și spune că s-a stricat și că el nu mai merge: avea o treabă importantă, se ducea la o nuntă, la o înmormântare, oricum, era serios. Nu putuse să se-nvoiască, nu găsise pe nimeni să-i țină locu', dracu' să-l ia... Unii călători coboară, alții rămân în mașină. El, dă-i și dă-i, să-i facă și pe ăștia să coboare. Coborau, da' se și enervau, și se-nfuria și el, și tot așa. Unii îl mai rugau, că să meargă până-n nu știu ce loc... El: nu, că aprinderea, că transmisia, că delcoul. Erau jos, în fața ușii, certându-se, și o femeie îi spune: "Dom' șofer, dă drumu' la mașină, că nu mă uit c-am stat atâta prin piață și c-am dat o groază de bani, da' uite ouăle-astea, ți le pun în cap, să știi!" El nici măcar n-o băga în seamă, se certa cu ceilalți. Ce s-o fi gândit: dă-o naibii de muiere, n-o fi nebună, să spargă atâtea ouă? Ce mai dă la nenorociții ăia de-acasă să mănânce? O omoară bărba'-su! Și cum se certa cu oamenii care, dacă vedeau că nu e rost să meargă cu mașina, măcar să-și verse focu' pe el, deodată femeia îi dă șoferului în cap cu ouăle. Și-ncepe să-i curgă ăstuia la albușuri și gălbenușuri în cap și pe haine, de le-a rămas la toți vorba-n gât. Femeia avea ouăle într-o plasă cu ochiuri mici, din alea de mai găsești pe la comercianți prin piețe sau pe la buticari.

Și s-au pus cu toții pe râs și-l luau în tărbacă pe șofer: "Ha! Ce poftă îmi veni de jumări cu ceapă!" și câte altele. Ăsta a început să-njure și ocăra la ei de mama focului, femeia plângea, dracu' știe de ce plângea, și toți ăia se țineau de burtă și-și dădeau coate. Și cu cât înjura el mai tare, cu atât plângea femeia și râdeau oamenii mai abitir.
- Bună meserie, șoferia, fire-aș al dracului!, zise unul și ieși.

Își luă și el foaia de parcurs și se-ntoarse la Petre:
- Hai, mă, și noi în cursă, că acu' bat ăștia omleta în capu' nostru!

Urcară în cabină. Își aminti că nu mai are țigări și schimbul se oferi să se ducă să-i ia un pachet. Porni motorul și trase în stație. Nu mai erau multe curse de făcut. Apăru și Petre; tocmai când se pregătea să pornească, văzu în oglinda retrovizoare pe unul care fugea să prindă autobuzul. Stătu câteva secunde cu mâna pe buton și, când individul se pregătea să pună piciorul pe treaptă, închise ușa. Viră la dreapta, să iasă în stradă.
- Îmi vine câte-un mâncărici la deget..., îi spuse lui Petre.
- Scarpină-te cu butonul, mă.

Iarăși se aglomera.
- De unde ies atâția?, îl întrebă pe celălalt.
- Vin în orașu' ăsta ca muștele la rahat. După cheag vin, după bani. Și, ai dracu'!, după o vreme îi vezi cu casă, cu mașină, cu nevastă, cu de toate.

Își aprinse o țigară.
- Parcă ziceai că te lași!, îl zădărî Petre.
- Tu mai lipseai! Nea Gheorghe: lasă-te!, nevastă-mea: lasă-te!, frate-meu: lasă-te!, soacră-mea: lasă-te! V-ați pus toți cu gura pe mine. Și plăcerea asta vreți să mi-o luați. Eu vă zic ceva? Ți-am zis eu: fă aia, nu fă aia?
- Ce să-mi zici, dacă eu nu fumez? M-am lăsat de când m-am apucat. Fii atent! Eram la școală, printr-a șasea, cred. Mă-mbolnăvisem și-mi dăduse doctoru' scutire, să rămân acasă. Stăteam la trei. Aveam școala în spatele blocului, peste drum; clasa mea era la ultimul etaj, al treilea. Mă uitam din casă-n clasă. Și-ntr-o zi, cobor eu și mă duc și-mi cumpăr un pachet de țigări. Deschid fereastra la bucătărie la fără zece, când începea pauza la școală, și-mi aprind o țigară. Trag două fumuri, o sting și-mi aprind alta. Am ținut-o așa, ca nebunu, până când am terminat pachetul. Voiam să le arunc pe toate o dată, mi-era să nu le găsească ăl bătrân, dar nu-mi venea nici să le las neîncepute. Taică-meu fuma tocmai marca aia, nu era pericol să simtă miros. După ce-am terminat țigările și am dus totul la ghenă, m-am urcat în pat și-acolo am rămas: mi se făcuse rău. Din ziua aia n-am mai pus țigară-n gură. Da' când m-am dus la școală, toți ăia din clasă: nebunule, te-a văzut toată lumea! Păi, asta era figura: să mă vadă toată lumea. Pe urmă m-a luat diriginta: golanule, fumezi! Și dă-i și dă-i! Da' uite, tot răul spre bine: nu fumez. Tu câte tragi pe zi?
- Câte pot. Cică te-ajută să crăpi mai ușor!

Se apropiau de centru. Lumea se foia la ușa din față: unii voiau să coboare, alții nu le făceau loc. Și toți strigau. Numai o bătrână se lipise de geamul de la cabina lui și, înghesuită din toate părțile, nu zicea o vorbă. Când opri țipă la ea:
- Unde-ai plecat, babo? Te caută bălana cu coasa pe-acasă și tu, în loc să-i deschizi, umbli prin târg.

Și bătrâna:
- Nu-ți place bătrânețea, maică. Să n-o apuci!