O povestire ca un roman cu (destule) sertare

Se culca hotărât ca a doua zi să înceapă să scrie studiul acela comparativ de semiotică a fotbalului și rugby-ului. Hotărârea venea după o nouă - a câta! - recapitulare a argumentelor; reflectase destul la temă ca să le poată constata forța. Adormea, dormea, se trezea, se freca la ochi și mergea să-și facă o cafea. Apoi se pregătea să plece la facultate, să-și țină cursurile și seminarele. Se terminau și ele. Venea acasă, mânca, moțăia și apoi citea încercând să-și lărgească perspectivele asupra subiectului. Așa se rătăcea în ultimele scandaluri din lumea sportului. Ce lume jalnică! Își punea un pahar de vinars și tot sorbâcâindu-l își ocăra colegii și colegele. Recapitula argumentele, probau irefutabil relevanța socială și academică a temei.

Erau zile când, întors de la școală, se așeza la birou să înceapă să scrie. Nu stătea mult pe scaun și îi venea poftă de un măr. Apoi o întreba pe nevastă-sa ce era de mâncare la cină. Apoi i se făcea sete. Dar nu-și pierdea speranța: știa că și în ritmul pașilor de broască țestoasă tot va ajunge înaintea lui Ahile. Un studiu ca al lui nu va rămâne nescris. Iuți de picior ca Ahile erau colegii și colegele lui: desigur, noi suduieli, proaspete. El măcar era cinstit. Scria cu bună credință. Și bine. Dovada? Când publica ceva, că mai publica, nimeni nu scotea o vorbă: dacă îl vedeau de departe pe culoar, intrau repede pe undeva să nu trebuiască să o facă.

Nu ajunsese de multă vreme în facultatea asta. La ședința de catedră de la cealaltă, când aflaseră că va pleca, voiseră să-l facă cu ou și oțet (așa spunea, îi plăceau expresiile de inspirație gastronomică). Lăsa catedra și facultatea într-un moment dificil, când consiliul hotărâse creșterea numărului de studenți și când rectoratul voia să ridice standardele de calitate a actului didactic. Cum putea face asemenea lucru? Uite că putea. Cu un an înainte nu îi impusese catedra asistenții de seminar la unul din cursuri? Ba da! Erau opt grupe, și el n-a putut să numească nici un asistent.
- Nici nu ți-a păsat de seminare, nu ai dat nici teme de seminar, nici bibliografie.
- Cui? Marionetelor? Ce să fi făcut cu ele? Că sunt studenți care știu mai multă carte decât ele. Marionetele trebuiau să vină la curs să asculte ce discut, să vadă în cursul tipărit bibliografia fiecărei teme, s-o citească ș.a.m.d.
- Și uite așa s-a ales praful de cursul ăla. Au fost o mulțime de restanțieri.
- Nu s-a ales praful. Și până la urmă au trecut toți.
- În cinci ani de zile.
- Dragă, are fiecare pasul lui. Ce au la fel sunt mințile, toate goale.

Claudia și-a amintit de subiectele de la admitere. La primul consiliu de după concurs, când toți așteptau ca pe un cireș copt vestea cea mare - s-au ocupat toate locurile, deci ne luăm salariile -, nu se ridica el de fiecare dată să citească greșelile din subiectele alcătuite de colegii lui? De ce nu o făcea înainte de examen, ca greșelile - omenești, nu-i așa? - să poată fi îndreptate?
- Stimată doamnă, trebuie să vă reamintesc, a răspuns pe un ton al cărui sarcasm creștea cu fiecare cuvânt, că nu făceam parte din echipa care făcea subiecte și că activitatea acestei echipe este secretă. Cum să fi intervenit? Să nu uităm că ministerul nostru spune procentul de promovabilitate, deși promovabilitatea e mereu de sută la sută, pot promova toți, iar raportul între înscriși și reușiți este un procentaj, procentul fiind mereu unu la sută. Să ne mai mirăm deci că noi, citez dintr-o memorie prea scurtă, dăm drept corecte sintagme ca cercetări preliminarii și socotim incoerente enunțuri ca Va fi cu siguranță vorba și despre o posibilă reținere a celor doi? V-o plăcea, nu v-o plăcea, greșeala e greșeală.

Ei bine, se ambalase într-atât, încât începea să nu mai fie loc nici de bună ziua.
- Dar de cazul Petre Marcel vă mai amintiți? Vi-l reamintesc eu, imediat. Decanul mi-a cerut notă explicativă și m-a amenințat că îmi taie din salariu. Vă citesc nota, am luat cu mine o copie, mă așteptam să-mi faceți circul ăsta.

Își drese vocea. Ei tăceau; tăcerea ca ambuscadă.

Notă explicativă

1.

Petre Marcel și Costinel Orlando Mihăilă au devenit studenții noștri în anul 2000. În an doilea an de studii au fost restanțieri la cursul de Semiotica jocurilor sportive. S-au prezentat când și când la restanță - primul mai des - fără să le ia.

Pentru a participa la examen, studenții trebuia să obțină o medie de minimum 5 (cinci) la două referate. Pentru promovare, trebuia de asemenea să obțină minimum 5 (cinci) la examen. Nota finală era o medie ponderată între cele două note: media de seminar reprezenta 1/3 din nota finală, nota de examen reprezenta 2/3 din nota finală.

2.

Petre Marcel nu a prezentat lucrările de seminar, Costinel Orlando Mihăilă a prezentat a doua lucrare, notată cu 9 (nouă) (media: 5 = (9 + 1): 2). Susnumiții nu au obținut nici măcar nota 5 (cinci) la examenele de restanță la care au participat. Au depus o contestație pentru un nou examen, care le-a fost acceptată (nepromovarea acestui examen îi apropia de exmatriculare). Petra Grindă, șefa catedrei, mi-a anunțat componența comisiei pentru respectivul examen: eu însumi, Maria Dragomirescu, atunci secretar științific, și Silviu Ristea. Restanțierii au susținut examenul după ce am convenit cu Silviu Ristea asupra subiectelor.

Urma ca, o dată examenul desfășurat, membrii comisiei să citească lucrările. Primul care le-a citit am fost eu. Într-o discuție cu Petra Grindă despre examen, i-am comunicat că, în opinia mea, studenții nu aveau notă de trecere. Șefa de catedră a susținut că făcea parte și ea din comisie - lucru necomunicat inițial mie -, că trebuia să fie anunțată de operațiile de stabilire a subiectelor și a calificat desfășurarea operațiilor respective drept neregulamentară. Am asumat modul în care am procedat și - la afirmația șefei de catedră conform căreia nici măcar nu trebuia să particip la elaborarea subiectelor - mi-am declinat competențele în reluarea operațiilor de examinare.

3.

Discuția între Petra Grindă și mine în care am fost informat de contestarea făcută de Petre Marcel și Costinel Orlando Mihăilă și de necesitatea unei reexaminări făcute de o comisie a avut loc în biroul șefei de catedră. Nu am văzut contestațiile depuse de studenți; Petra Grindă mi-a spus că ele cuprind solicitarea de a susține o reexaminare la care au dreptul prin lege. Ce scriau însă cei doi studenți nu îmi este cunoscut; de bună credință, am considerat că informațiile date mie de șefa de catedră sunt suficiente. Evoluția ulterioară a faptelor a dovedit că nu.

4.

Într-o discuție telefonică, Dumitru Costea, decanul facultății, m-a informat că am încălcat procedurile de desfășurare a examinărilor universitare și că sunt pasibil de sancțiuni. În această situație, sunt hotărât să resping sancțiunea - și să iau în considerare posibilitatea acțiunilor care decurg de aici - dacă:
a) nu mi se explică de ce Petra Grindă, deplin conștientă de responsabilitățile care îi revin ca șef de catedră, nu a asumat sau, eventual, nu a delegat conducerea procedurilor pentru examinare;
b) nu mi se explică de ce Petra Grindă a contestat prezența mea în comisie doar după ce a aflat că există posibilitatea ca studenții să nu promoveze examenul.

Având în vedere aspectele susmenționate, apreciez că principala responsabilitate pentru proasta organizare a examenului de restanță consecutiv contestației celor doi studenți susmenționați îi aparține Petrei Grindă și aștept să o văd obiect al unei sancțiuni.

5.

În completare la punctul b) de la paragraful 4., precizez că în anul universitar anterior, an terminal al studiilor lor universitare, Vasilica Pietraru și Ileana Moraru au fost într-o situație asemănătoare; riscau să fie exmatriculate înainte de licență. Studentele s-au prezentat la un examen de restanță la care - pentru că nu au scris nimic - au luat nota 3 (trei). Văzând catalogul, Petra Grindă, pe atunci decan al facultății, a insistat să le dau nota 5 (cinci), invocând nevoia dovedirii unor performanțe academice care să justifice acreditarea secției.

Acum șefa de catedră Petra Grindă a invocat caracterul neregulamentar al operațiilor de examinare exact din momentul în care a aflat că Petre Marcel și Costinel Orlando Mihăilă ar putea să nu obțină note de promovare. O notă de trecere ar fi absolvit orice abatere de la procedura regulamentară.

6.

În acest moment al desfășurării evenimentelor legate de reexaminarea solicitată prin contestație de studenții Petre Marcel și Costinel Orlando Mihăilă, mă întreb:
a) ce atitudine față de această situație au studenții anului din care fac parte Petre Marcel și Costinel Orlando Mihăilă, studenți care au luat în serios cerințele impuse lor de titularul cursului și au pregătit cu seriozitate examenele?
b) ce concluzie pot trage studenții dintr-un caz în care profesorul trebuie să dea note explicative pentru fapte cât se poate de banale ale procesului didactic (unii studenți promovează examenele, alții nu)?

Concluzia spre care faptele par să mă conducă este că nu pot avea o "viață liniștită" decât dacă voi acorda studenților note de trecere fără a aplica cu consecvență un sistem de diferențiere a interesului lor pentru școală. Căci interesează vreodată pe cineva cum de grupe întregi de studenți iau note foarte mari? Probabil că notele mari, în număr cât mai mare, sunt susceptibile să provoace epidemii de mândrie profesională și patriotică. Situația de mai sus pare să recomande o egalitate între promovabilitate (întotdeauna de 100 la sută) și promovare, egalitate menită să inspire euforii academice.

7.

Declar că nu am nici un fel de relație - nici bună, nici proastă - cu studenții Petre Marcel și Costinel Orlando Mihăilă. Respectivii nu mă interesează decât în măsura în care își / nu își îndeplinesc îndatoririle academice. Or, la un moment dat studentul Petre Marcel mi-a prezentat drept referat un text scris de... mine însumi.

8.

Apreciez că situația prezentată mai sus semnalează cu destulă limpezime probleme importante ale învățământului românesc; asemenea probleme ar merita o discuție mai amplă, la diverse niveluri, și foarte serioasă.

- Nota explicativă, poate n-ați știut, poate ați uitat, am depus-o cu număr de înregistrare la secretariat. Și secretara, care din fericire pentru ea s-a mutat de aici, m-a sfătuit să numerotez paginile (1/4, 2/4, 3/4 ș.a.m.d.) și a pus cu mâna ei ștampila școlii pe fiecare pagină. S-a dovedit mai apoi, continuă băgând foile în rucsac, că aveam dreptul să fiu în comisia de reexaminare și că șefa de catedră greșea încă o dată. Și s-a mai dovedit că, după ce am afirmat sus și tare că dacă primesc vreo sancțiune am să târăsc facultatea până la comisia de la Strasbourg, decanul m-a bătut pe umăr invitându-mă zâmbitor să renunțăm la fleacuri. Vreți să vă mai spun? Vă mai spun, că mi le-am notat pe toate într-o agendă, iat-o!, nu le mai țineam șirul. Și acum îmi faceți vină și-mi frecați ridichea. La cât de păcătos se vede, din ce spuneți, că sunt, mă minunez că mă certați că plec. Ar trebui să-mi faceți vânt cu șampanie. Și apoi să vă îmbătați de bucurie.

S-or fi îmbătat, cine știe pe unde, cine știe cu ce. Plecă singur. Fericit că pleacă. Știa că unde merge trebuie să fie la fel. Dar le acorda prezumția de nevinovăție, nu așa începe întotdeauna?

Își propusese să treacă neobservat. Până la urmă, cui îi pasă de teme ca semiotica rugbyului? Dar nici asta nu e ușor. Cum să treci neobservat dacă nu faci ce face toată lumea?

Una publicase aceeași carte cu alt nume la două edituri diferite.

Alta își tradusese cartea și o publicase pe bani la o editură din străinătate (era limpede că plătise, nu numai din faptul că era arhicunoscut că editura în cauză publică pe bani, dar era dintr-o țară a cărei limbă era limbă internațională, iar cartea era scrisă în altă limbă internațională - cum ar publica o editură din Vanuatu o carte în limba unui trib din Togo?); avea deci publicații recunoscute peste hotare.

O a treia, când a fost să-și publice teza de doctorat, că pentru a preda la facultate trebuie să-ți apară teza la o editură acreditată, a rupt-o în două; dintr-o teză a făcut două cărți. Ca să urci ierarhia academică trebuie să acumulezi puncte și cărțile aduc puncte. Ca și meciurile de rugby sau fotbal.

Îl cunoscuse pe unul care, când să fie făcut profesor - una din condiții era să rânduiască pe masă cărțile scrise, nu exista internet -, a declarat că seara le pusese lângă sobă; vai!, lăsase ușița deschisă, să intre în cameră căldura jarului. Adormise. O scânteie sărise din sobă pe cărți, care arseseră. Acum nu avea ce să arate comisiei. Nimeni nu l-a întrebat de ce cărți așa de importante apăruseră într-un singur exemplar. Nimeni nu a urcat un etaj, să le ia din bibliotecă.

În vreme - lungă vreme - ce el făcea și refăcea planuri pentru studii comparative de semiotică a fotbalului și rugbiului, departamentul discuta propunerile pentru cursurile opționale. Pe lângă cele obligatorii, studenții trebuie să facă cursuri opționale, pe care le aleg dintr-o listă. E foarte bine, profesor, să vrei să fii pe listă și să fii. Vidra (n-o chema așa, desigur, dar era aidoma Vidrei, încerca să impună un Răzvan în folosul ei) anunță două cursuri menite să intre pe lista opționalelor; le țineau două persoane binecunoscute ei care absolviseră prestigioase școli străine și câștigaseră importante proiecte de cercetare.

Se trezi el:
- O singură observație: cursurile astea, fără îndoială pasionante, nu au nimic de-a face cu programa de studii. Țin de alte specializări.

Vidra sublinie că cele două cursuri intră în grupa cursurilor de formare culturală, cele care sprijineau o formație profesională specializată. El deplânse că nu se respecta procentajul rezervat fiecărei grupe de cursuri. Ș.a.m.d.
- Nu e bine, vrem pesto alla genovese și vine ratatouille.
- Cum de reușești să cobori totul în derizoriu?, se aprinse Vidra.

Asemenea focuri se întind ușor.
- Mi se pare curios că tu, care te ocupi de argumentare, socotești derizorie comparația, un instrument pe care Aristot îl ținea la mare cinste. Invit colectivul catedrei să voteze.

Se înfuriase destul - ce ton, ce privire! - ca lumea să știe ce are de făcut. Vidra plecă trântind ușa. El le spuse miza conflictului: Vidra voia să-și asigure studenți pentru programul de masterat pe care îl conducea, cursurile pupilelor ei i se potriveau de minune.

Seara nu mai fu loc de semiotica din fotbal și rugby. Nevasta îi puse în tăcere farfuria în față, privindu-l lung. El nu făcu nici un comentariu. Iar peste noapte avu un coșmar: all blacks atacau cu trei-sferturile și Tana Umaga culca în terenul de țintă advers o rață care măcăia îngrozită. Știa că Beauden Barrett urma s-o transforme pe varză.