Și încălecai pe-o șa!

Era iunie. Unchiu-meu spunea adesea că în orașul nostru nu-s nicicând zile mai frumoase decât la sfârșit de mai și început de iunie. Ferestrele i se întindeau pe toată lungimea casei și în față crescuseră copaci care, cine știe cum, parcă cerneau lumina și o făceau difuză înainte s-o lase să ajungă la geamuri. După el, o liniște senină ca în zilele astea nu aveai cum să mai întâlnești: primăvara a izbucnit, frunzele din mugurii pocniți au crescut binișor, vântul care a tot răsucit aerul încălzindu-l s-a potolit în sfârșit... și acum totul e la locul lui, în pace și bucurie. Până la căldura nesuferită din luna lui cuptor mai e. Ieșise la pensie de ceva ani și huzurea - îi plăcea mult vorba asta! - pe verandă, căutând cu ochii păsările din frunze.

Iunie nu era pentru toți la fel. În universități se țineau examene de sfârșit de semestru și de sfârșit de studii; pe copacii din părculeț erau lipite anunțuri: Tematici de metode de cercetare calitativă, Studii de caz în psihologia preșcolarului, Diplome în noile medii și încă atâtea altele, urmate de numere de telefon. Bani să ai! Iar dacă n-ai, găsești: treburile începute trebuie terminate, nu-i așa? Cum să le lași neterminate? În campus era agitație, de pe băncile aleilor cu asfaltul crăpat de rădăcini și de la mesele celor două terase izbucneau continuu râsete.

La lift, omor. Așa că urcam pe scări. Eram puțini profesori, era imposibil să nu fac parte dintr-o comisie de licență sau din secretariatul de examen. Anul ăla era primul la care la examenul de licență participau și studenți de la facultățile particulare. O mistuitoare sete de carte atrăgea bacalaureații, venea în sfârșit timpul să și-o potolească definitiv. La optsprezece ani te înscriai la facultate ca să-ți faci un viitor (speranța moare ultima), acceptai chiar să plătești taxe, fie la școlile particulare, fie la stat, care propunea locuri cu plată ca să șubrezească concurența. Statul găsise o regulă: până la evaluarea academică a particularelor, studenții de acolo aveau de dat cinci examene preliminare înainte de a susține diploma la o universitate de-ale lui (puteai încerca de trei ori, dacă nu reușeai pierdeai și anii, și banii).

Tot urcând scările, căpătasem ceva rezistență. Nu mai simțeam că mușchii mi se fărâmițează și cad, că plămânii mereu mai mici se umflă mereu mai tare. Era chiar plăcut, că nu mă gândeam la ce urma. Ba nu, mă gândeam la Steluța, care, după câteva ore de manipulat liste cu înscriși de toate felurile, de grăbit pasul spre mica seră din capătul culoarului, unde era mai liniște, ca să asculte la telefon vreo nouă directivă, de imprimat pagini pe care să le rupă după noi ordine și de numărat foi de examen cu colț negru, ciorne, tuburi de lipici, cutii cu ace și gheme de sfoară pentru legat lucrările, își scotea sandalele - purta încălțăminte cu toc - și se învârtea în picioarele goale pe mocheta din sălile secretariatului cântând fermecător de fals. Chiar dacă o parte din examene se terminaseră, ea tot se descălța: până la final mai era destul.

Vai, nu era totdeauna suficient de veselă să cânte. În ziua aia era chiar întoarsă pe dos. Dis-de-dimineață scosese cățelul la plimbare și gardianul din parc o certase și îi dăduse amendă. Eu aveam pisică și ne spuneam adesea povești prostești cu dragii noștri. Pe atunci, colegii nu începuseră să-și ia animale, se uitau la noi cu o uimire crucișă; ne porecliseră Cățelul, pe ea, și Pisica, pe mine. Dar în față nu ne spunea nimeni așa, nu eram în relații atât de strânse.

Decanul avea nevoie de o hârtie (mereu era nevoie de hârtii, cu timpul făceam tot mai multe, rapoarte mai ales - Hegel despre birocrație, își bătea joc Petre). Steluța, hai s-o scrie ea în calculator, eu, hai să-i dictez ca să meargă mai repede. Nu mergea mai repede, dar se purtau dovezile de solidaritate. E, Cățelul și Pisica scriau în calculatorul de pe măsuța pusă perpendicular pe biroul decanului, în colț. Cățelul, răsucită spre p.c., Pisica în spatele ei (biroul era aproape de perete), aspirându-i parfumul cârlionților și făcând pauze ca de gândire. Mă gândeam de fapt cum s-o prind în brațe peste salopeta ei în culori pastelate, cu spătarul scaunului cu tot.

Dar m-am lungit atât, că până la urmă a revenit decanul: "E gata hârtia?" Ce era să zic? "Într-o clipă!"

Apăruseră și ceilalți. Urma să înceapă susținerea. Am plecat spre sală. Pe culoar și în holul pătrat, spre care dădeau ușile a două din sălile unde avea loc examenul, chipuri frământate, îngrozite. Lume multă, pentru că mai era o sală de examen, imediat în stânga pe culoarul perpendicular pe primul. Studenții se înghesuiau cu toții pe hol. În gloată înfrunți mai ușor pericolul. Care pericol?

Comisia își lua un aer responsabil și secretarul invita candidații. Nici nu începuse bine și mă gândeam la pauza de masă. Tâmpenii ca pe cursul superior al Amazonului, în sezonul ploilor. Dar nu m-au întrebat odată două, în anul ăla:
- Domnule profesor, ne tot certăm. Care a fost mai întâi, Imperiul Roman sau Imperiul Bizantin?

Ce să răspunzi?
- Fetelor, încă nu e clar. Se mai cercetează.

Și când ne-a trimis școala în SUA, să ne perfecționăm, nu ne-a întrebat directorul științific cum e cu catolicii și ortodocșii în Europa și, după ce am desenat o hartă a continentului cu țări pline de catolici și de ortodocși, nu se împungea el cu directorul de departament de la Științele Comunicării care să ia planșa?

Deliberări. Toți candidații treceau, modest, dar treceau. Căutam un amărât de pretext să ies, s-o văd pe Steluța în picioarele goale, dar trebuia să mă întorc repede. Era mereu mai greu de găsit pretexte. Unde mai pui că, în plen, comisia înfrunta mai ușor pericolul.

Deunăzi, în pauza de masă ne certaserăm. Comandaserăm toate felurile de pizza și ne îngrijeam să le combinăm, ca fiecare să aibă câte un sector de cerc din fiecare ingredient. Și cum tocmai eu n-aveam câte o bucată din fiecare fel, m-am trezit că îmi sare țandăra. Bordel, ce altceva e școala asta? Trece toată lumea? Trece! Că nimeni nu dă bani doar ca să intre la școală, toți dau bani ca s-o termine. Cum să n-o termine, că se duce vestea și nu mai avem clienți și nu ne mai luăm salariile! Vine, plătește, îți face numărul și pleacă. Bordel, ce mai!

Nemernicii ăștia n-au citit nimic, nimic, nimic. Nu era mare lucru, Victoria (unii o porecliseră Joiana, alții îi spuneau Soția-Soțului-Ei) ne-a declarat cu gura plină de quattro formaggi că ea nu a citit nici o carte, niciodată. Am crezut-o. Când vorbea i se auzea scrâșnetul gândurilor, era ca zgomotul făcut de o foaie de tablă când o vânturai. Sau ca țipătul de bibilică - m-am gândit multă vreme cu ce semăna gâjâitul ăla, când l-am auzit. Semăna cu gândurile ei. Fluentă nu era decât când se pornea pe înfierat. E, întrecusem măsura, Steluței îi căzuseră cârlionții. Și nici măcar nu m-am răcorit. Dar cum aș fi putut? O ținuserăm toată perioada într-o ceartă. La examenele de filtru, decanul ne ceruse să citim lucrările într-o clădire vecină: un profesor de la altă universitate, din alea particulare (în comisii erau de tot felul, deh, transparență maximă, ca la geamurile de dinainte de Paști), nu putea sta și citi la șase, avea rău de înălțime. Cum să pleci cu lucrările, când cei care rămâneau seara trebuia să stea cu ușa principală încuiată și portarul tot zăvora și deszăvora? Nu plecăm. Aaa... a trântit omul ușa că a căzut o parte din tencuială! Steluța a început să plângă și a trebuit s-o aproape iau în brațe ca s-o liniștesc.

Și pe urmă, până să înceapă examenele orale, când să se refacă comisiile, că se tot făceau și refăceau, n-a povestit Marilena că Aurica (noi îi spuneam Rosario) îi dovedise puterea lui Dumnezeu cu un argument inatacabil? Dacă te culcai pe carosabil, o mașină nu te-ar fi călcat, te apăra Dumnezeu. Și Petre: n-ai întrebat-o dacă a verificat? I-a aruncat Marilena o privire, că nici unul care a mai vorbit după aceea nu a început fără să-și dreagă glasul. Or, Aurica făcea de-acum parte dintr-o comisie, chiar dacă nu preda nimic legat de domeniul de cercetare pentru care fusese creată comisia aia. Ținea un curs de Strategii de succes unde arăta cât e de convingător să te uiți în ochii celui cu care vorbești. La fel credeam și eu, dar ce să fac, pur și simplu nu puteam să mă uit în ochii Steluței.

După ce ne-am certat pe feliile de pizza ne-am întors în sală. E chemată Maricica Popescu (nu o chema așa, cum s-o cheme așa?, dar cine naibii și-ar mai aminti cum o chema?). O copilă gingașă și drăgălașă, ai fi zis că nu e mai mare decât un deget: Maricica-Degețica. Petre, care la masă nu suflase o vorbă, grec și absolvent de psihologie, vă dați seama!, și-a pierdut până la urmă răbdarea și a cerut s-o picăm. Maricica avea o lucrare cât un pliant de turism, literele de corp paișpe erau bine înghesuite de margini albe cât trotuarele de la Palatul Regal. Graiul articulat îl descoperise de curând. Iar Petre, vânturând lucrarea ca pe-un evantai, tot repeta: "Data viitoare! Data viitoare!" Crescut cu legendele și miturile Greciei antice, m-am asociat protestelor lui. Nobilă indignare! Când s-a terminat și am ieșit să anunțăm notele, Maricica a izbucnit în lacrimi mai ca Smărăndița popii. Tocmai ratase a treia susținere, ne-a spus printre sughițuri. Nu e mereu ca-n basme, am cugetat, se poate rata și a treia încercare.

Drace!

Nu era timp de pierdut. Decanul a declarat că trebuia să cerem o dispensă de la rector. I-am scris Maricicăi cererea și am trimis-o la rectorat, nu era departe, să capete privilegiul unei noi încercări, a patra. Că fără privilegiul ăsta ar fi căpătat probabil altul, banal, de-al nostru, de-al oamenilor muncii din amărâtul de bordel: altă notă. N-a trecut mult și s-a întors zâmbitoare cu cererea aprobată, cu semnătură și ștampilă. Am cugetat încă o dată: s-a schimbat regula și la basme, mai nou sunt patru încercări.

Ei, acum începea balul! Trebuia o nouă lucrare. Cine o va îndruma pe Maricica? Tu, cine altul. Cine striga mai tare că școala-i un bordel? Arată-ne tu că poate să nu fie. Nu voiai tu admiteri la care să îi pui să despartă corect frânghii de litere, nu așa le spuneai?, ca roitearmuștele sau spargețisarrânza? sau să pună câți de i trebuie în membri nu-s membri sau ne plâng fi după copi? sau să explice diferența între gestul de condamnare al suspectului și gestul de condamnare a suspectului? Și altele asemenea. Iar Petre parcă intrase în pământ. Dacă n-ar fi intrat, precis ne-ar fi lămurit cum ajung valorile să se ciocnească, cum dreptatea se poate da cap în cap cu bunătatea, totul agrementat cu anecdote și parabole. Dar intrase.

Disponibil nu eram decât eu. Peste câteva zile aveam un examen de an; să poftească Maricica să discutăm despre lucrare. Cu fata asta însă nu era de glumit, nu era în stare să propună o temă; bănuisem și îi adusesem trei propuneri. Dar Maricica nu era în stare nici să se hotărască la una din cele trei. Care îi plăcea mai mult? Da! Adică: toate îi plăceau. Am ales o temă pentru ea: Metropolele europene și imaginea lor în anunțurile comerciale. Îi trebuiau o bibliografie și un corpus, și când am spus asta am simțit că urăsc din toată ființa și bibliografiile și corpus-urile.

Prima condiție ca să termini o treabă e s-o începi. I-am promis Maricicăi bibliografie și corpus. Peste câteva zile veneam să trec notele de la examen și puteam sta de vorbă. Când ne-am văzut, am întrebat-o dacă făcuse o schiță de plan de lucrare, cum rămăsese să facă. Nu! Ne-am apucat să facem una; de fapt, o făcusem eu, în metrou. Dar m-am prefăcut că o fac atunci, poate se molipsea de muncă, poate i se făcea un soi de rușine. Cum ți se pare, poți să-l faci? Da! Poți veni la bibliotecă, să citești? Nu! Nu reușea să ajungă de la muncă. Iată o listă cu bibliografia; sunt titluri în mai multe limbi. Ai să le poți citi? Da! (Citea pesemne în toate limbile, m-am gândit mândru de atâta sarcasm.) Aveam cărțile la mine, i-am dat unele, i-am copiat la Ștefania dintr-altele. Peste două săptămâni aștept primul subcapitol, i-am spus. Da! Peste două săptămâni, când a venit, eram în grabă. Arată-mi textul, l-ai făcut? Nu! Am amânat două săptămâni. Peste două săptămâni a adus niște foi, patru - am constatat acasă. Peste trei zile urma să i le aduc citite. Erau de necitit. Am rediscutat chestiunea: faci așa, apoi așa, apoi citezi așa, apoi adaugi așa, apoi dezvolți așa, apoi închei așa. Ai înțeles? Da! Peste două săptămâni a adus noua redactare. Răspunsul, peste trei zile. Acasă, după primul paragraf, m-am așezat în fotoliul rezervat motanului. Simțeam nevoia să devin altul.

Îmi amintesc perfect, a sunat Nestor. Voia să stăm puțin de vorbă, nu te țin mult, mi-a spus. Am coborât, voiam să schimb locul, aerul, destinul. I-am spus povestea Maricicăi. A izbucnit în râsul lui tonic, care acum mă enerva peste măsură:
- Nu te mai jeli ca un băboi. Am pățit și eu același lucru.

Nu era el magistrul meu? Ce făcuse? N-aș fi putut face și eu la fel?, m-am gândit.
- Omul pierdea sesiune după sesiune, nu mai avea dreptul nici la examinările cu plată. Și nu putea să schimbe îndrumătorul, eram singurul profesor din domeniu. Atunci m-am hotărât să isprăvesc cu orice preț. I-am scris eu lucrarea: uite-o, domne, să terminăm dracului!
- I-ai scris tu lucrarea?
- Te miri ca un prost. Macedon n-a tăiat nodul gordian? Uneori, s-o iei pe lângă lege e calea cea mai simplă să te conformezi legii. El: cum să-mi mulțumească? Astăzi suntem în 1 iulie, i-am zis. Peste exact un an, mergem la o terasă și bem o sticlă de vin.
- Peste un an?!?
- Of... Înțelegi, era idiot, dar voiam să văd dacă măcar are fibră morală. Recunoștința e rară.

Ei bine, omul avusese. Peste un an dăduse telefon:
- Domnule profesor, nu știu dacă vă mai amintiți... Sunt Gigel. Acum un an a rămas să vă dau telefon, să bem o sticlă de vin împreună. Ce zici? Ne-am întâlnit în Cișmigiu, la cârciuma de pe insulă, am băut un șpriț, ne-am urat ce se urează și ne-am despărțit.

Mai știa ceva de el? "Ești nebun?", mi-a răspuns, "mă perpeleam cum să scap de el și acum urma să-i cer vești?"

Îmi era limpede ce am de făcut. Și ardeam de nerăbdare să încep. Prima condiție ca să termini o treabă e s-o începi. M-am așezat în fotoliu. Deja luasem din sertarul cu foi un caiet din cele mari, dictando; am scris Maricica pe coperta lui și am întors-o. Să fie într-un ceas bun!

Stăteam picior peste picior și țineam caietul deasupra. Motanul mi se cuibărise pe umărul stâng și se pusese să doarmă; îi simțeam respirația, un fluid răcoritor de aer care îmi potolea din febra creației. Că febră era; luasem avânt! Poate prea mult avânt; agasat de amplificarea în întreg corpul meu a freamătului pe hârtie al stiloului, Crăciunel s-a dat jos și a plecat pe fotoliul lui. M-am ridicat atunci să-mi pun un disc. Colecția mea de viniluri e vastă și sfântă; l-am instalat pe platan și am reluat munca. După trei discuri terminam primul subcapitol.

Zilele treceau pe nesimțite, le dădeau ritmul muncile pentru Maricica. Alegeam discurile, îl puneam pe primul, mă așezam în fotoliu și mă apucam să scriu. Mă ridicam să întorc sau să schimb discul și mă grăbeam înapoi. Și descopeream în anunțurile cu pricina destule lucruri pe care înainte nu le remarcasem. Nu era chiar nerăbdare sentimentul cu care așteptam ziua când aveam de scris, dar nici departe nu eram. Paginile aduse de Maricica le făceam cocoloș și i le aruncam lui Crăciunel, care le alerga încrâncenat prin camere, lovindu-le când cu o labă, când cu alta; un fel de box în goana mare. Culmea: nu rata nici o lovitură, nu încetinea niciodată! Se așeza apoi lângă ele și, uneori, mai rodea din litere. Odată, treceam pe acolo, m-am aplecat să-i iau cocoloșul imediat după ce terminase vânătoarea; nesimțitul, m-a mârâit! Dar altfel nu făcea nici un comentariu.

Am terminat cu vreo lună înainte de sesiunea de susținere. Presupun că Maricica a scris-o în calculator, textul meu era de mână, ca s-o fac să-l citească măcar la dactilografiere. A printat și imaginile, a legat lucrarea. O frumusețe, ce mai! M-a străluminat o idee: susținerea! Maricica vorbea prost; cum uita repede începutul propoziției pe care tocmai o rostea, începea alta nouă, și încă una, și încă una... Repede i-am scris un text de prezentare.
- Învață-l pe dinafară. Și la susținere vezi să nu-l turui, te mai oprești, te mai faci că te gândești, ai priceput?
Maricica: Da!
- O să fie bine, ai să vezi. Nu trebuie să ai emoții.
Maricica: Nu!

În ziua cu pricina, pe când membrii comisiei răsfoiau încântați lucrarea Maricica și-a mitraliat textul.
- Vezi, Maricica? Foarte frumos ai lucrat. Iată ce înseamnă să te străduiești bine îndrumată, i-a zis Albertina, căreia toți îi spuneau Descartes și care tocmai ne împărțise noua ei carte, cea veche adică publicată cu alt titlu la altă editură. Felicitări!

Când s-au terminat susținerile, am ieșit să anunț notele. Popescu Maricica, 10 (zece). Maricica mi-a sărit de gât. Ce era să fac?
- Domnișoară, vă înțeleg sentimentul de eliberare după toate încercările prin care ați trecut, dar, vă rog, puțină stăpânire!, am declarat cât se poate de sec, cu o față suferindă. Pornind spre secretariat, Steluța mi-a spus cu un ton suav: s-a născut cu cartea în mână, ca voinicul din poveste, mereu citește din ea.

Am plecat printre ultimii. Maricica mă aștepta la ieșire. Voia să știe cum să-mi mulțumească.
- Draga mea, astăzi e 30 iunie. Uite cum procedăm: peste exact un an îmi dai un telefon, ne întâlnim în oraș, intrăm într-o librărie, îmi cumperi o carte și scrii pe ea: De la Maricica, studenta dumneavoastră. Da?
Și Maricica: Da!

Zilele, săptămânile, lunile trec repede. Era iunie, cea mai frumoasă lună pe aici. Mă duceam cu maică-mea la unchiu-meu. Maică-mea era fericită că tramvaiul nu se aglomerase deloc. Am mers mai în față. Deodată o fătucă a țâșnit de pe scaun direct de gâtul meu. Maică-mea, care nu suporta nici o femeie în preajma mea, mai avea puțin și scotea flăcări pe nări. Fătuca era Maricica însăși. Un șnur de zurgălăi: după ce luase diploma, șeful o avansase și îi mărise salariul. Acum făcea pregătiri de nuntă: urma să se mărite! I se potrivise condurul cu care un prinț umbla după nevastă. Maică-mea s-a potolit și am coborât.

M-am uitat la ceas. Era 28 iunie. Peste o săptămână l-am sunat pe Nestor: "Îți mai amintești...". Maricica nu sunase.
- De, dragule!, i-am auzit râsul tonic. Mai e și după sufletul omului.

Așa e. Ce s-ar fi ales de biata Maricica, fără sprijinul rectorului?