Sigur nu vă mai amintiți

Puse piciorul pe treaptă și parcă deodată își înfrână mișcarea, apoi apucă bine clanța și o apăsă hotărât. Intră grăbit în cafenea și se duse spre o masă de lângă geam, își scoase paltonul să-l pună alături pe un scaun și așteptă să vină cineva ca să ceară o cafea, neapărat fierbinte.

Încercă să stabilească succesiunea faptelor. Mergea cu Paul pe trotuarul pe care bicicleta dintre ei îl făcea îngust; Paul era mereu în șa, fie vară, fie iarnă, numai ghețușul îl mai oprea să pedaleze. El a intrat în librărie să întrebe de o carte pe care nu demult credea că o va găsi ușor: era în bibliografiile școlare; avea acasă un exemplar de când era elev, îl făcuse ferfeniță pe atunci și acum, brusc, voia unul în bună stare. O femeie mai degrabă scundă, oacheșă, bine învelită într-un șal, îi apăru de niciunde în față, îl salută și îl întrebă ce mai face doamna. Mama o ajută la diverse treburi ale gospodăriei; de câteva ori m-a adus și pe mine la dumneavoastră să-i dau ajutor, așa v-am cunoscut, dumneavoastră sigur nu vă mai amintiți.

Femeia asta se purta cu un firesc care i-a plăcut. O librăreasă tocmai îl anunțase de lipsa cărții, fără să-i arunce vreo privire. Asta l-a înfuriat; Paul îl bănuia că e într-o continuă căutare de pretexte ca să se enerveze. Dar femeia vorbea despre un trecut viu, care încă îi aparținea; parcă s-a mai domolit. Până să se întâlnească cu Paul se dăduse jos din autobuz cu o stație mai devreme, intrase în librăria de alături, făcuse un ocol să mai intre într-alta; cartea pe care o căuta o înghițise pământul. Discutaseră apoi necazul căruia Paul nu îi găsea nici o rezolvare pentru că nici nu îi căuta de fapt una, coborâseră împreună și ieșiseră în frig.

I-a spus două, trei vorbe despre maică-sa. Am născut până la urmă, a continuat ca și cum sarcina îi era și lui cunoscută și ca și cum avea de ce să-l intereseze. Îl făcuse prematur și doctorii îi recomandaseră lapte cu o formulă specială. Se bucura că îl văzuse intrând în librărie, îl ruga să-i împrumute niște bani. Maică-sa îi putea da înapoi într-o lună, când rămăsese că vine iar la doamna.

Ceru cafeaua și se întoarse la fapte. Unde era cea mai apropiată farmacie? La colț, a auzit-o. La colț era o bancă. Fie. De câți bani avea nevoie? Femeia i-a spus că de două sute. Când au ajuns în antreul băncii a mai întrebat-o o dată și femeia i-a spus patru sute. A scris pinul și până să tasteze suma au început să curgă bani scriși de femeia însăși. A citit pe monitor nouă sute. Lămurit până la urmă că e dus de nas, i-a luat repede și a ieșit. Paul îl aștepta lângă bicicletă. În cap îi bătea mereu mai tare un gong: două sute, patru sute, nouă sute. Și-a retras palma când femeia a întins-o pe a ei să-i smulgă bancnotele. Dă-i drumul de aici, i-a șuierat.

Iată faptele. Se ridică, lăsă bani pentru cafeaua neatinsă și intră într-o sucursală a băncii lui să ceară un sfat. Vă recomand să vă faceți un card nou, conchise ofițerul bancar, și îi dădu unul. Bine că v-ați dat seama la timp. Suma tot creștea, îi spuse el. Și ce persoană care vă ajută la treburi casnice se întinde să va ia banii din mână, adăugă doamna de la ghișeu, devenită detectiv. Nu era ușor pasul cu care ieși din sucursală.

Acasă își turnă un pahar. Se duse în fața biroului, ar fi stat pe scaun, apoi plecă cu vinul în cealaltă cameră, la televizor, s-ar fi uitat din fotoliu la știrile din sport. Lucrurile i se limpeziseră, femeia din librărie era o escroacă. Dar Maria se mai ajuta când și când cu o femeie; nevastă-sa o dădăcea în hol și uneori îi dădea câte un pachet sau câte o sacoșă. Destul de des muta ba una, ba alta din cămară în dulap, din dulap în cutiile de pe balconul cel mic; șifonierele, observase chiar și el, care ricoșa printre obiectele ținându-i drumul prin camere, se primeneau periodic. O bănuia pe nevastă-sa că o îmbrăca pe femeie; iar femeia putea avea o fată care să fi ieșit din pubertate ca să nască prematur.

El, în principiu, se ferea de orice i-ar fi putut distrage atenția. Nu că ar fi avut mari ținte de urmărit, dar tocmai pentru că erau mici și mai degrabă neclare era nevoie să nu le rătăcească. Îi plăcea să hotărască însuși ce să-i distragă atenția și cum să se întoarcă la ținte. Pe femeie cum să și-o fi amintit? Ca să recunoască vreo persoană oarecare trebuia s-o vadă de multe ori și în aceleași locuri, de-abia atunci își fixa în cap chipul ei, trăsăturile ei, ce îl lega de ea. Era o chestiune legată tot de ținte. Chiar socotea că nu are de ce să-și amintească o mulțime de lucruri și, dacă tot le uita, ajunsese să se laude că le uită. Doar n-o să țin eu răbojul la toate, își mai spunea în reveriile de prin autobuz uitându-se pe fereastră la atâtea care nu izbuteau să-și lase culorile în ochii lui veșnic distrași. Dar erau și lucruri, fără importanță, care chemate în fața ochilor îi apăreau în cele mai mărunte detalii, atât de pregnant, cu contururi așa de subliniate, că uneori i se păreau deformate, străine, prea complicat de apucat; asta îl consola împotriva spaimei de uzură, uzura aceea care topește identitatea oamenilor și contururile faptelor și care devitalizează gânduri și gesturi.

Mai trecu o dată în revistă ce se petrecuse. Simțea că o cronologie precisă l-ar fi ajutat să ordoneze și să claseze faptele și i-ar mai fi redus imponderabilitatea obișnuită, în care trupul și mintea ba se adunau, ba porneau în direcții diferite. Avusese noroc, un motiv în plus să vadă în lanțul de fapte un soi de pripon pentru levitații. Femeia era la început în meserie, își spuse; au pierdut-o foamea de câștig mare și graba cu care a tastat cifrele pe sub mâinile lui.

Se ridică să-și mai pună vin. Paul pretindea că se pricepe la multe soiuri și de multe ori se lansa în comentarii despre ele. Făcuse rost de o carte cu anii celor mai bune recolte din câteva podgorii și se lăuda, rar, e drept, că băuse vreo sticlă din listă. Îl enerva însă că ierarhiile lui Paul se tot schimbau și că somelierul care pretindea că este nega că le-ar fi alcătuit vreodată pe cele abandonate. La el, ierarhiile definitive se schimbau des.

Își mută imediat gândul, simțise că se înfurie. Se lungi și mai mult în fotoliu, aproape că nu mai ajungea cu mâinile la masa dintre televizor și fotoliu, ar fi trebuit să se desprindă de spătar. Mută paharul pe pervazul ferestrei, în dreapta, așa îl putea ajunge. Firmei care îi montase ferestrele îi ceruse un pervaz lat aici; se visase stând înainte de culcare cu un pahar de vin și uitându-se la viața nopții și muindu-și buzele în lichidul acela în stare să-l facă să-și trimită gândurile oriîncotro. Unde stătea înainte, până să se despartă de Maria - vorbea de fostul și actualul domiciliu numind străzile, era calea pe care o socotea cea mai bună ca să ascundă pericolul unei întoarceri în trecutul de care voia să se elibereze și de care nu se putea nicicum elibera -, aveau o pisică și pisica se urca pe pervaz să se uite la mișcările de-afară; din când în când întorcea capul spre el și la un moment dat cobora cu un mieunat ca să anunțe că își caută alt loc. Voise așadar un pervaz mai lat.

Și totuși... femeia aceea reușise, fără să fi pomenit vreun fapt exact, petrecut într-un moment anume și având o semnificație clară, să creeze culori pentru alte fapte aflate în mișcare după un loc în mintea lui pe care nu îl găseau, dar la care nici nu renunțau. Cum de izbutise să-l cunoască dintr-o privire, să-i spună tocmai vorbele care să-l împingă din prăvălia cu cărți spre colțul străzii unde o bancă ținea loc de farmacie?

Acum, că se gândea mai bine, o legătură putea fi între femeia pe care o îmbrăca nevastă-sa și cea care îi ceruse bani de lapte, pe care tocmai hotărâse s-o numească fiica ăleia. Când după câțiva ani de tergiversări după moartea maică-sii se hotărâse, dacă nu vindea casa, măcar să o curețe, adoptase o poziție radicală: să scape de lucruri, apoi să zugrăvească și să repare instalațiile. Ar fi fost de ajuns. Maria îi dăduse lămuriri despre cine ar fi luat mobila; fata celei care o ajuta și bărbatu-său, săraci, urmau să cunune și mobilele ar fi fost cadoul lor pentru fini. El nu cerea nici un ban, era pomană pentru maică-sa. Uite câți intrăm în rai dăruind câteva mobile, se gândi. Nașa născuse prematur, își zise cu un rânjet.

Îi dăduse întâlnire la locul faptei. Erau trei, femeia, bărbatu-său, încă un bărbat pe care femeia îl striga când pe nume, când finule. Se apucaseră se desfacă piesele de mobilă, se vedea că trăiau din munci cu mâinile, lucrau ușor. Coborau pe scări bărbații cu masa, bucăți de comodă sau de dulap, femeia cu scaune, sertare de bucătărie și alte asemenea. Lui i se părea de mirare că nu își spuneau unul celuilalt decât câte o vorbă, în rest își potriveau perfect mișcările. Iar femeia roia continuu prin spatele lor, ba mutând din drum un lucru, ba pregătind de dus un altul. O singură dată l-a întrebat unul de o unealtă, în rest aveau tot ce le trebuie, și celălalt s-a uitat lung. Au terminat repede.

Își aminti cum descoperise printre diversele pungi și sacoșe pe care maică-sa le înghesuise prin dulapuri și sertare tot felul de lucruri ale altor vremi: păstrase o umbrelă de soare, cu dantele și cu braț scurt, căreia îi găsise loc în comoda de sub televizor; unei perechi de mănuși croșetate și câtorva batiste le aflase loc într-un sertar al dulapului; înrămase două fotografii cu bunicu-său și bunică-sa, într-una zâmbeau braț la braț pe când pășeau în fața unui decor de studio, în cealaltă el era așezat pe un scaun comod cu spătar sculptat și ea stătea în picioare în spatele lui, cu o mână odihnindu-i-se ușoară pe umăr. Se duse să le vadă pe birou, în cealaltă cameră; bunică-sa avea ochi vii și mâini frumoase, într-una din imagini privirile parcă se jucau să tulbure ce aveau în față, în cealaltă degetele îi alergau pe dungile din haina omului ei ca pe clape.

Se întoarse la pahar. Suna telefonul și, după un moment de ezitare, renunță să răspundă. Televizorul îi plimba în fața ochilor imagini cărora le tăiase sonorul, vorbăria ca varul nestins bolborosind în apă îl obosea; cuvintele au fost făcute să ascundă gândurile, își aminti că citise undeva; nu-i vorbă, nu înțelegea nimic nici din pantomima frântă a chipurilor care se succedau mute. Cum de nu-și dăduse seama de la început că avea de-a face cu o escroacă? Ar fi trebuit? Sunt oameni care simt pe loc ce e înșelăciune și ce nu e, care au o vigilență veșnic trează în stare să-i ferească de rele. O permanentă grijă de a se pune la adăpost. O imediată cunoaștere a realității urâte. Or, el era dintre inadecvați; începu să întoarcă pe dos ca pe o haină întâmplarea de pe strada dintre librărie și bancă, o făcea demnă să-i probeze însușiri rare. De ce îi plăcea Charlot, care se împiedica de orice trotuar pe care voia să urce și care făcea sandvișuri de necuprins pentru orice gură oricât de larg deschisă? Până la urmă, prețul inadecvării trebuie plătit. Nu îl plătise cu nouă sute de lei, îl plătea acum cu gânduri învălmășite în fața televizorului. Fir-ar să fie, mult îi mai trebuia să ajungă să țină isonul realității!...

Închise ochii, voia să nu se gândească la nimic; imposibil, citise altundeva că nu poți să nu vezi nimic, în globii închiși aleargă aprinzându-se și stingându-se scântei de toate culorile, de care nu scapi decât deschizându-i sau adormind. Tot astfel, nu poți să nu te gândești la nimic, urme de gânduri alunecă permanent într-o parte sau alta. Iar noaptea visezi. Când ajunse lângă pervaz îi veni deodată în minte că vecina lor de la țară o ruga pe Maria cea preamilostivă să-i aducă una, alta de la oraș. Ei, avea și ea fată, toată lumea are fată. Și fata cu pricina se măritase și era gravidă. Obstetricianul constatase incompatibilitate de Rh la mamă și făt, era nevoie de imunoglobulină anti-D. Și Maria a cumpărat substanța, să i-o ducă vecinei. Substanța se păstra la temperatură scăzută, a luat o pungă frigorifică. Iar el le-a dus, pe Maria și substanța, cu mașina. Monica, parcă așa o chema pe fată, a născut înainte de termen. Nevastă-sa i-a făcut și ei loc sub aripă; îi dădea sfaturi la telefon, o învăța cum se procedează în tot felul de situații. Dar el nu credea să-i fi văzut, nici pe Monica, nici pe copil. I se amestecau în minte bucăți de gânduri și cioburi de imagini cu mobile, copii prematuri și pungi frigorifice, imposibil de ordonat toate într-o succesiune limpede; se duse după sticla de vin.

Nu răspunsese la telefon. Acum, parcă ar fi vrut să vorbească cu cineva, să-i povestească întâmplarea. Prea își repetase în minte secvențele ei, ajunsese să vadă bine planul femeii: invocase o soție devotată, preocupată de bunul mers al casei; trecuse la ce aduce fericirea într-un cămin, nașterea unui copil, și la grijile care se pot ivi de aici; îl purtase spre o farmacie și ajunsese cu el într-o bancă, le uneau banii; mărise încetul cu încetul suma, ca să adoarmă orice idee de protest. Îl înduioșă că bunică-sa îl ducea la o femeie din sat să-i descânte, să-i stingă cositor. Oamenii sunt ușor de deocheat. Nu i-a fost de prea mare folos, pare-se, uite câte i se întâmplau. Nu îl scăpase de levitație, de levitația aceea atât de dulce. Iar recapitularea faptelor nu îi arăta altceva decât pericolul de a ajunge cu picioarele pe pământ. Pe cine să sune? Cine ar fi putut accepta acest sens al poveștii pe care i-l străluminase paharul cu vin?

De fapt, nu ar fi interesat pe nimeni. Dacă spuneai că făcuseși o luxație punând răsaduri în grădină, se găsea unul să te întrerupă cu epopeea entorsei cu care se alesese pe când săpa în livadă. Dacă spuneai că ți se usucă ochii sau îi simți umflați, sărea cineva să povestească cum un timp văzuse dublu după un traumatism în cămară. Nu puteai niciodată să povestești cele mai banale lucruri despre tine, să aștepți ajutorul acela comod pe care ți-l dă faptul că altul te ascultă, pur și simplu. Oricând se găsea unul care știa banalități mai importante, ale lui, pe care ținea să le afli. Doamne, Tudor a povestit odată la birou ce pățise într-o parcare. Cobora din mașină când un individ de patruzeci, patruzeci și cinci de ani s-a apropiat cu tot felul de instrumente și unelte în mâini:
- Tataie, nu vrei niște ștergătoare? Hai, că vrei.

Și Tudor:
- Tataie să-i spui lu' mă-ta.

Și-au tot luat vorba din gură să se plângă de asediul vânzătorilor ambulanți, prin intersecții. Lui îi plăcuse povestea: Tudor nu se plângea de nimic, voise să se laude cum îl înjurase de mamă pe nenorocit. Ăluia cu ștergătoarele trebuie să-i fi fost clar că Tudor nu i-o pomenea pe mă-sa decât ca să-l înjure și Tudor îi dăduse și motivul înjurăturii: îl făcuse tataie. Dar pentru colegii lor alta era tema. De ce să telefoneze? Ar fi ascultat povestea altei escrocherii.

Renunță la ideea de a mai suna pe cineva. Se duse la fereastră, acum învârtea paharul pe pervazul lat. La prăvălia de peste drum trei bărbați stăteau de vorbă lângă ușă, pe când alți clienți intrau sau ieșeau cu un pahar cu capac din cele care îți permit să sorbâcâi mergând. Erau bine dispuși, din când în când izbucneau în râs. Nu ar fi vrut să știe ce vorbeau. Îi vedea bine așezați, unul cu o mână în buzunar și cu cealaltă ținând nemișcat paharul de cafea, al doilea dând din ambele mâini dar suficient de încet încât să nu riște să-și verse paharul, al treilea mutându-și-l dintr-o mână în cealaltă și ba trecându-și degetele prin păr, ba frecându-și bărbia, ba potrivindu-și fularul. Nu aveau nevoie să se uite în jos ca să știe că au pământul sub tălpi și știau cu precizie câți bani costă un prânz pe plajă în țara vecină. Se gândi că nici unuia dintre ei nu i-ai fi putut cere cu împrumut bani pentru lapte cu o formulă specială, ca să hrănești un prematur. El însă trebuia să pună multe cap la cap ca să-și dea seama că femeile nasc prematur prea des. De unde atâta lentoare, atâta îngălare a minții? Atâta descurajare îl înfuria.

A doua zi traversă strada spre policlinica unde avea programare la medicul de familie. Își luă rețeta și ieși în stradă. La colț era un magazin alimentar și se gândi dacă are sau nu nevoie de ceva. Încetinise pașii, pesemne; o femeie i se opri în față și îi zâmbi larg: se bucura că îl întâlnește, spuse, nu îl mai văzuse de mult. Nu v-ați schimbat deloc, îi făcu un compliment. Ba, parcă ați mai slăbit. Sunt bucuroasă azi, e ziua mea. Urați-mi la mulți ani. La mulți ani, îi spuse. V-aș ruga ceva, dar mi-e rușine; să îndrăznesc să vă cer niște bani pentru un suc? Să nu îndrăzniți!, spuse el pornind spre chioșcul de ziare.