Amărâtele aventuri ale unei pianine

Când îl apuca amok-ul și nevastă-sa nu era la îndemână, s-o ia la bătaie, se punea la pian. Poate, mai bine, pe pian - așa cum te pui pe băut, cu hotărâre. Mâinile îi alergau furioase de la un capăt la celălalt al claviaturii, la stânga și la dreapta. Deodată încetineau și degetele parcă mângâiau din clape; apoi reporneau goana nebună și probabil că dacă le-ar fi lovit mai tare, ar fi crăpat, spart, rupt bucățile de fildeș; cine știe, coardele însele ar fi pocnit.

Dar nu ajungea niciodată până acolo. Bătaia asta lirică se mai domolea, taică-său își aprindea o țigară și ieșea pe balcon să o pufăie. După câteva fumuri, cobora încă nervos pe scări și o lua la stânga, să-și distragă restul de furie cu spectacolul bulevardului.

De băiatu-său prea puțin îi păsa. Ăluia mic însă îi plăcea să audă pianul; sunetele i se înșiruiau limpezi, oricât de repede ar fi alergat unele după celelalte, și schimbările de melodie, de ritm, de înălțime îi dădeau sentimentul unei puteri și al unei libertăți. Cu pianul își făcea o lume în care chema și păstra pe cine voia, fără să aibă de dat socoteală decât propriilor degete.

Erau și momente în care taică-său cânta cu grijă; avea de studiat câte o bucată, așa zicea când vorbea la telefon, și atunci repeta de mai multe ori vreun fragment, schimbând ritmul în care desfășura sunetele, accentele cu care le împodobea. Apoi pleca, cine știe unde; după câtva timp, el ridica încet capacul și se așeza în fața clapelor privindu-le îndelung. Mai știi, poate spera să le facă să li se supună mâinilor lui neînvățate. Și chiar dacă de atins nu le atingea niciodată, muzica îi răsuna dinăuntru.

Maică-sii îi ajunsese desimea și scurtimea împăcărilor și se mută cu băiat cu tot într-un apartament la capătul orașului, de care instituția la care lucra nu știa cum să scape, și pe care acum se putea lăuda că îl distribuise în cadrul unui program social. Băiatului nu îi plăcu locul, blocurile erau înghesuite, unul prea înalt lăsa puțină lumină în casă. Mai mult, din strada mare nu se auzeau decât motoare ambalate și frâne scrâșnite. Nici vorbă de tunete și de adieri dulci din pian.

Anii trec. Și cu ei trec și cele bune, și cele rele. Așa gândea și el: dacă toate trec, neapărat trebuie să treacă și cele rele. Taică-său ieșise cu totul din viața lui. Maică-sa obținuse divorțul, apoi obținuse și custodia băiatului. Era student acum. Într-o zi, secretara îi trimise vorbă s-o caute. Se duse spre sfârșitul programului și femeia îl aștepta cu lucrurile strânse, furioasă.
- Uite, îi zise. O scrisoare de la tatăl tău către decan și răspunsul facultății.

Taică-său solicita o informare despre situația școlară a lui fiu-său. Sesiunea se terminase și trecuse și vacanța; tocmai începuse noul semestru. Merse alene spre micul parc și căută o bancă. De ce se interesa taică-său de note? Ar fi putut afla mai mult venind la școală. Poate că voia să-i conteste pensia, să-i ia maică-sii custodia, să mai știi ce dracu'. Ai note mici pentru că nu înveți, nu înveți pentru că golănești, golănești pentru că ești lăsat la voia întâmplării. Taică-său nu îl întrebase niciodată nimic de școală, nici când plecase prima dată cu ghiozdanul în spate.

Pe bancă desfăcu scrisoarea de răspuns: "Stimate Domnule, Vă informăm că în sesiunea de iarnă a acestui an universitar fiul dumneavoastră - urma, între virgule și deasupra unei linii, numele lui, scris cu o caligrafie delicată - a obținut rezultate foarte bune. Vă felicităm." Urmau ștampila și semnătura decanului. Felicitările din final îl pișcară; ce felicitări unuia care nu află de la fiu-său ce face la școală și nu vine el însuși să se intereseze de lucruri dintr-astea? Ori decanul e un prost, ori râde de taică-său, ori nu știe că ai lui sunt divorțați, ori folosește o formulă standard care se potrivește ca nuca în perete cu situația. Urmă un proces pentru recalcularea pensiei alimentare, taică-său se jeluia că nu îi ajung banii.

Trecu și vara. Nici nu începuse bine școala, se făcuse deja toamnă, că îl descoperi în holul mare. Se uitase pesemne la orar, era înaintea unui curs de an. Chipul ăla era al lui taică-său și atât de străin. O fantomă care greșise ușa și intrase în altă realitate. Purta părul tot dat pe spate, dar mai încărunțise; o haină la două rânduri, cum îi plăceau și lui. Ce voia? Nu aflase că e silitor? Omul îi propuse să bea o cafea, în apropiere. El se slei brusc, nu găsise cuvintele potrivite să-l refuze. Avea faima că găsea răspuns la toate, dar uite că nu era deloc așa. Se așezară la o masă, în stradă. Taică-său își dregea vocea la fiecare două, trei cuvinte pe care le rostea între tăceri lungi; el îi simțea privirile și, înghesuit, se uita peste trotuar, la mașinile care treceau pe lângă mese, ca să numere câte erau conduse de bărbați și câte de femei.

Se mai întâlniră o dată, peste câteva săptămâni. Aceeași cafea, aceeași cafenea, aceleași discuții. Pe când el făcea în silă rezumatele banalităților de la facultate, taică-său puse un plic pe masă.
- Poate o să-ți fie de folos, spuse cu o voce căreia el îi căută imediat distanța față de vocea cu care, cândva la radio, se citeau cotele apelor Dunării și se anunța ora exactă. Spuse că trebuie să plece, se ridică și plecă fără plic.

După nici o lună, primi un telefon. Taică-său era pe moarte, la spital. Se duse, îndoit. Mergea să vadă un străin. Moare atâta lume, nu te duci să-i vezi pe toți care mor. Dacă ai face asta, ai fi moartea însăși, plecată în control. Ei da, încrederea e bună, controlul e sfânt. Când intră în salon, rămase o clipă în prag. Nu mai era nici un alt bolnav; în jurul patului lui taică-său erau așezați, pe scaune și pe paturile vecine, diverși bărbați din care crezu că recunoaște doi, colegi de-ai lui, îi văzuse cândva pe acasă, veneau să discute treburi legate de muzică. Taică-său avea respirația tulbure, sacadată, întreruptă sau cum o fi înainte de moarte. Iar ei stăteau cu palmele pe genunchi și capul în jos; nu îl ridicau decât câteva clipe, ca să plimbe priviri mute. Ei înșiși erau bătrâni și se gândi că precis numărau câți mai rămâneau și care ar fi putut fi ordinea plecării. Se apropie de taică-său, îl văzu că îi urmărește drumul cu privirea, îi ținu mâna în mâna lui câtăva vreme și își găsi un loc pe undeva, închise ochii și își sprijini capul de perete, pe când deja îl cuprindea o amețeală care creștea, creștea; ajunse ca un vârtej de montagne russe, la ale cărui răsuciri scrâșneau acorduri dezacordate, șuierau sunete sugrumate, răpăiau ritmuri frânte. Se gândi să spună ceva, dar nu găsi nici un cuvânt care să-l ajute; se refugiaseră într-o lume în care însemnau ceva. Nu se spune că nu oamenii se rostesc pe ei înșiși prin cuvinte, ci cuvintele își leagă și dezleagă propriile vieți prin gurile oamenilor? Acum se fereau, se țineau deoparte. Nu se necăji, nu se înfurie. Mai stătu cât mai stătu, cât să mai fi stat?, și se ridică, se apropie de taică-său și îi luă mâna. Apoi ieși; nu spuse nici un cuvânt, nimeni nu spuse nici un cuvânt. Mergând spre scara de la capătul culoarului, se gândi că taică-său chiar nu mai avea mult de trăit și că va muri în următoarele două, trei ceasuri. Dar el, ce căuta el acolo?

A doua zi, nevasta de-a doua a lui taică-său - la telefon se recomandă soția lui - îi spuse că spre dimineață murise. Înmormântarea urma să aibă loc peste două zile, într-un cimitir de la marginea orașului, într-un cartier în care unul din frații lui își făcuse casă. Se mută în alt fotoliu și se apucă să-și treacă în revistă unchii. Pe cel mare îl chema Ilie, într-o vreme se duceau la ei, rar de tot, să vadă vreun meci. Maică-sa cumpărase de la Mica, mătușă-sa, o monetă grecească. Frumoasă monetă; maică-sa era păstrătoare, precis o pusese bine undeva. Locuiau într-un apartament mic, camera de zi avea în mijloc o masă rotundă; se așezau în jurul ei ca la ședințe și noroc că femeilor nu le păsa de fotbal, altfel ar fi trebuit să se răsucească să vadă partida. Ilie le mârâia că vorbesc și că ei, bărbații, nu aud comentariul; așa că până la urmă stăteau ca popândăii. Pe Marin nu-l văzuse decât o dată, în trecere; trebuie să fi fost la el acasă cu taică-său, deși nu reușea deloc să-și dea seama unde puteau merge împreună ei amândoi. Urcaseră în tăcere, sunaseră la o ușă înaltă și intraseră în aceeași tăcere; ai fi zis că făceau parte dintr-o conspirație. De pe palier nu auziseră soneria anunțând în casă că la ușă era cineva. Marin avea o față lungă, ca de cal, motiv pentru care la plecare îl poreclise în gând Pepenoaică. Avea nevastă și o fată mai mare ca el, Marcela, care apăru cu câteva clipe înainte ca ei să plece. Îl mai știa pe Stelian, cel la care trebuia să ajungă pentru înmormântare; și pe el îl văzuse o dată, dar era imposibil să-și aducă aminte cum și cu ce ocazie. Ăsta avea copii? Verii lui! Avea pesemne și o nevastă, că nu-i făcuse singur, nu-i ieșiseră din țeastă, iar nevastă-sa avea pesemne un nume. Cu ce se ocupau toți oamenii ăștia? Sunt idiot, își spuse, de ce mă țin!...

Plecă devreme, nu știa cât dura drumul până acolo. Casa, așa îi spusese maică-sa vitregă - se distră: avea două mame; doi tați, mai treacă-meargă, după cățelării cățeaua face pui cu capul de la unul, jaboul de la altul, coada de la al treilea și tot așa, dar două mame... -, era chiar în mica piață unde își avea capătul autobuzul. Ajunsese prea devreme, nu era lume destulă care să-i servească drept indiciu, dar observă prapuri la o poartă, acolo trebuia să fie. Cum nu știa ce altceva să facă, intră. În curte, nimeni. Ușile de la intrare erau însă deschise, și el urcă cele două trepte. Un culoar și, în dreapta, camera în care era sicriul. Nu duseseră mortul la capelă; vru să lanseze câteva ipoteze pe această temă, dar mintea i se încleiase; în cameră viu nu era decât un băboi care tot râcâia prin tava cu lumânări. Se așeză pe unul din scaunele lipite la perete. Băboiul plecă, într-un târziu se ridică și el să iasă. Într-o parte era o verandă, mai mulți oameni discutau cu preotul. Nici unul nu se întoarse.

Câte o femeie traversa zorită curtea. Se apropiară de el două, cu pas măsurat. Dumnezeu să-l ierte, zise cea mai bătrână. Cea mai tânără spuse și ea același lucru. Repetă și el. Parcă îl forțau pe Cel-de-Sus să se țină de treabă; nu asta era treaba lui, să ierte? Sau poate că lăsau toată răspunderea pe umerii lui, mai știi? Prima își spuse numele, îl purta pe al lui taică-său; femeia credea că trebuie să fie fiul lui, al celui mort adică; se vedea că se străduia cât mai diafan să se asigure cine era. Da, el era. I-o prezentă pe fiică-sa. Oho, se gândi după ce își plimbă privirile de la una la alta - erau în negru, cu chipuri uscate și obosite -, moartea umblă cu fiică-sa acum. Îmi aduce plocon o soră.

Deodată începu să se adune lume. Oamenii intrau și ieșeau, stăteau de vorbă prin curte. Ce boli avea, cum se plânsese odată de mai știi ce, când bănuiseră prima oară că sănătatea îi scârțâia, cum murise... trăncăneala aia care cu care ții bolile la mort, să nu vină peste tine. A avut tot ce nu ai tu, nu ai cum să mori. El își făcea de lucru mai departe, nu voia să discute cu nimeni. Moartea, mama vitregă, ieși din casă să-l cheme. Se opri în ușa camerei acum pline. Preotul mormăia ceva și când termină lumea se pregăti să plece. Crezu că recunoaște două, trei fețe și îl năpădi o furie seacă. Ce căuta el aici, printre oameni străini, la înmormântarea celui mai străin dintre ei, taică-său? Din piept îi izbucni un hohot de plâns, o ciudă pe lumea întreagă și pe el însuși. Și-l reprimă imediat, dar observă că moartea îl privea suspicioasă, încruntată toată, cu coada ochiului, suficient de lung ca să îl însemneze. Sunt idiot, ce-mi trece prin cap!, se zgâlțâi.

Porniră spre cimitir; era la doi pași. Preotul opri convoiul în fața capelei și mai bâigui ceva și acolo. Vorbiră despre mort câțiva; ce om bun, îndatoritor, grijuliu, inimos... Tresări când un individ se umflă că fiul mortului nu voise niciodată să știe de taică-său, că îl uitase și își bătuse joc de afecțiunea paternă. Cuvinte de felul ăsta. Aproape că voi să-i sară în cap nenorocitului. Că nenorocit ești, nu te-a norocit nimeni, ești prost și mincinos. Dar individul se întorsese la laude și el avu timp să răsufle. Se îndepărtă să râdă: ha, fiul însuși al mortului să tune și să fulgere lângă sicriu copleșind mortul și cortegiul cu vorbe grele. Împroșcându-i cu lăturile propriilor lor mârșăvii. Ce căuta el acolo? Așteptă până începură să coboare coșciugul în groapă și plecă printre primii.

Maică-sa deschise un proces pentru casă. La divorț o pierduse pentru că la întreținerea ei contribuia mai mult bărbatu-său; acum a pierdut-o pentru că la întreținerea ei contribuise mai mult moartea. Dar câștigă mobilele; iar lui, ca bărbat, îi reveni sarcina să se ducă să le ia. Morții îi spuse la telefon că nu voia decât pianina. Ea tăcu indiferentă; de pianină îi păsa ei? Sună la o firmă de transport de mobilă și își dădură întâlnire într-o dimineață. Hamalii erau puși pe glume; ce mare lucru, o pianină cu placă de bronz? Fuseseră sportivi de performanță, halterofili, luptători... El rămase în pragul ușii de la intrare, ferindu-se să privească o casă în care crescuse și din care nu-și mai amintea nici cum erau rânduite camerele. Sau, totuși, își mai amintea o debara îngustă și lungă, a cărei ușă nu o deschidea decât foarte rar, cu teamă: cine știe ce putea fi de-a lungul rafturilor încărcate? Oamenii se pricepeau; nu loviră niciodată pianina de pereți sau de balustradă. Pe alee, cerură timp de o țigară; pianina rămăsese de-a curmezișul, între banca pe care stăteau și locul unde era parcată camioneta. Pe când și le aprindeau și vorbeau de-ale lor, unul atinse capacul și îl ridică să vadă clapele; se întorsese apoi lângă ceilalți. El se plimba în sus și în jos pe sub tei.

Se apropiară două fete pe role. Una se opri în fața pianinei și, lipită de claviatură, se întoarse spre el. E a dumneavoastră? Da, îi zâmbi. Îmi permiteți să cânt? Sigur. Fata începu și prietena ei se sprijini de sfeșnice. Muncitorii uitară de țigări. El se lăsă pe bancă. Își aminti că demult văzuse o reclamă în care un individ cânta la pian și la un moment dat se ridica și se muta într-un fotoliu; fereastra era deschisă și de afară se auzeau păsările. Ai fi zis că îl legănau într-un hamac de note, îl purtau pe un covor de note, îl mângâiau cu degete de note și lui îi era limpede că și după ce totul va înceta și el se va întoarce la viața lui rostibilă în cuvinte și la treburile lui înșirabile în cuvinte ceva din el va fi mereu împrospătat de notele acelea, vii și limpezi. Un fel de ursitoare revenind când și când să-i amintească ce și cum. Și când fata se opri auzi într-adevăr ecoul muzicii ei îndepărtându-se și întorcându-se, îmbătând aleea și teii.
- Hai, mă, gata. La treabă!, zise șeful închizând capacul.

Oamenii se ridicară pregătindu-și chingile. Puseră pianina pe liftul camionetei și înăuntru o priponiră cu alte chingi. Doi bărbați rămaseră în spate, să o sprijine la curbe în caz de nevoie.
- Am priponit-o noi cu chingile, da' mai știi, Doamne ferește, să nu se răstoarne.

El se urcă în față, să arate drumul.

Ajunseră. Halterofilii își reluară antrenamentul, acum urcând scările. Lăsară pianina în mijlocul camerei, își luară plata și salutară. Ai casei lipiră instrumentul de peretele care îi fusese rezervat și se așezară în bucătărie la șerbet și cafea. Nu prea își găseau cuvintele, trebuia să se obișnuiască cu ce reintrase în viața lor. Camera bună era în centrul casei, se găsea la întretăierea tuturor drumurilor, între dormitor și bucătărie, cealaltă cameră și baie, balcon și cămară; treceau continuu pe lângă instrument, nu aveau cum să nu-l vadă. Într-o zi se întorsese înrăit de la slujbă și îi ridicase capacul trăgându-și în față un scaun ca să-și bea pe îndelete paharul de tărie; cânta din ochi. Când se ridicase să se ducă în camera lui lăsase capacul ridicat și a doua zi îl găsise coborât; îl ridicase iar și când se întorsese îl găsise iar coborât. Voi să discute chestiunea cu maică-sa, dar se răzgândi; instrumentul ăsta, maică-sa îl voia închis, el deschis, ca muzica să iasă liberă din el când îi venea voia. Joaca de-a capacul dură câteva zile și până la urmă, văzându-l mereu mai încrâncenat, maică-sa cedă: îl lăsă ridicat.

Pe palier locuiau și o bunică cu nepoată-sa. Femeia chiar așa își spunea: bunica. Vorbea despre sine la persoana a treia: bunica s-a dus la piață, bunica a călcat rufele, bunica a udat florile... Cine știe, se gândi, poate face asta ca să nu fie doar ele două, să fie trei: nepoată-sa, ea și bunica, femeia adică despre care vorbea. Poate că vorbea cu vocea fiică-sii, mama fetei. Pe ei îi vizita cu fata, care să fi avut vreo doi ani. Mama lui și bunica vorbeau femeiește, povesteau spălatul și gătitul cum recitau aezii Odiseea; bâzâiala de voci îl amețea, îl enerva, trebuia să lase orice făcea. Iar copila, învârtindu-se printre mobile și privindu-l de pe unde ajungea, apăsa câte o notă pe claviatura deschisă. Începu să-i deseneze; cumpărase de la librărie o carte de colorat și serile petrecea câte o jumătate de oră reproducând pe foi căței, pisici, broaște țestoase - aia mică le spunea apcapca -, berze, girafe, cămile, cocoși, elefanți... toată menajeria. Vizitele treceau cu desene și clipoceli răzlețe la pian; când venea, își și trăgea scaunul lângă masă și se așeza în genunchi, să vadă cum se nasc animalele. Și la câteva desene se dădea jos ca să apese câte o clapă. Era încă mică atunci când îi propuse să se joace de-a v-ați ascunselea; odată ea se ascunse sub claviatură, și el dădu ocol camerei de câteva ori, deschise ușa spre holul bucătăriei, se uită pe geam să cerceteze balconul și apoi se opri drept în fața ei, uitându-i-se în ochi:
- Vai, vai, vai, unde s-a ascuns fetița mea? Uite de când o caut și nu o găsesc. Unde s-a ascuns?

Ea i se uita în ochi, convinsă - oare să fi fost convinsă? - că nu o vede și așteptând s-o găsească.
- Aaa, uite-o! Am găsit-o! Și se aplecă s-o ia în brațe.

Se obișnuise la ei și acum apăsa mai multe clape la rând. Îi plăcea să audă înlănțuiri de sunete; nu cerea voie să cânte, asta spunea că face când producea măcar două sunete, dar se apropia de pian și el știa prea bine că nu va fi vorba de nimic altceva decât de cântat. Se înroșea în obraji și era destul.
- Dacă vrei să cânți, poți s-o faci, sigur că da. Iar ea se apropia de pianină și repeta arpegiul pe care i-l arătase.

La un moment dat, vizitele s-au rărit. Venea să-l vadă numai când chiar nu se descurca cu vreo temă. E drept că și bunică-sa și maică-sa îmbătrâniseră. El avea la serviciu o colegă al cărei băiat lua lecții la pian și, după destui care comentau chestiunea, promitea. Dar nu putea repeta destul, nu aveau atâția bani încât să-i ia pian. Când discuțiile pe seama lui Victor deveniseră consistente, când, apoi, colega îi invită pe câțiva la un concert, el îi spuse că are o pianină, nu spusese nimănui, și ar fi bucuros să le-o dea.

Veniră după ea într-o sâmbătă dimineață, colega și soțul ei. Pianina urma s-o ducă alți halterofili și luptători. O duseră. Camioneta trăsese chiar la scară, avea lift, o puseră pe el direct de pe platforma din fața intrării. Când urcă, încăperea părea uriașă. Pe peretele rămas gol al pianinei, neclintită pe un scaun, plângea fetița lui. Trase un scaun lângă al ei și se așeză. Ea se ridică și ieși pe palier.

Acum, băiatul colegei e student la Politehnică, la Facultatea de inginerie aerospațială.