Traducerea "simultană" - care de fapt e imediat succesivă, cursiv sau secvențial succesivă (blocuri sau segmente de emisie-traducere, niciuna neacoperind-o însă pe cealaltă), și tocmai de aceea rămîne, este traducere -, dar mai ales "traducerea automată" - aici, ghilimelele trebuie să îmbrățișeze și termenul de "traducere" - trădează traducerea, în sensul că nu e (nu sînt) traducere.
Traducerea "simultană" este preponderent orală, dar presupune, minimal-"tehnic", "minor", nevăzut, și "însemnări" sau "notații" scrise efectuate, tocmai, nu de către emițători sau de către receptori, ci de către "interpretul" traducător, care, tocmai, "interpretează" oralul mediindu-i, fie și minimal, prin scris.
Traducerea scrie. Traducerea se scrie. Traducerea presupune scrisul, înseamnă scriere, scriitură. Chiar și în plină emisie-recepție oral-"spontană". Mintea scrie. Mintea scrie etic.
A numi toate acestea, în bloc și en gros, traducere constituie o uzurpare terminologică care, tocmai, nu e doar terminologică, ci are implicații profunde și "iradiază" asupra "desemnatului", prezentînd, așa cum se întîmplă adesea (dacă nu chiar tot timpul), niște "conotații" drept denotația însăși (astfel încît te poți întreba: există ceea ce desemnăm prin termenul de "denotație", sau nu există decît straturi sau valuri de "conotații" care devin, se depun și se stabilizează temporar drept "denotații"?). Terminologia "cap de pod" și "capac".
Sau traducerea care nu e traducere, dar se dă drept traducere pentru a elimina traducerea. Care vrea să anuleze, obturîndu-l și preluîndu-i puterile, aservindu-l deci, ca peste tot, scrisul, care înseamnă o mediere, un "ocol" de întîrziere și amînare, o modelizare-simulare semiotic-pragmatică pentru, tocmai, judecată și recul. Or, nu trebuie să avem răgaz de recul și tihnă de judecată. "Schneller, schneller, scheneller!", cum îi alergau naziștii (mai ales) pe evreii abia intrați pe poarta, în aparatul lagărelor de exterminare, către cuptoare: să nu aibă timp să înțeleagă ce li se întîmplă și, eventual, să replice, să se opună, iar fluxul morții care se plia pe cursul și fluxul vieții să fie, să rămînă în permanentă accelerare. Și azi tot de accelerare e vorba. Altfel?
Pentru că traducerea nu e transmisie (nici aceasta nu este ceea ce pare, ceea ce pretinde terminologic că este), traducerea nu copiază, nu reproduce, nu dublează, nu replică (deși tocmai asta este: o replică), nu se pliază pe schema tehnicist-dualistă, cibernetic-metafizică, adică politică, mai exact și literal tehno-crată, a comunicării.
Cu permanenta mea adăugare de sinonime și virgule, reformulări după reformulări, eu nu scriu, ci traduc, adaug traducere peste traducere, straturi-straturi, creez, liniar, orizontal, profunzime (așa cum ar face un pictor "figurativ" într-un tablou). Sau abia astfel scriu. Există scris în afara traducerii, altfel decît ca traducere? Există scris, sau există doar traducere?
Schema comunicării... Codare, decodare, transcodare... Așa-numita schemă a comunicării nu descrie comunicarea, ci capitalul, comunicarea-capital și capitalul-comunicare, care are nevoie de conversii și reconversii, altfel spus de "metamorfoze", "mascări", travestiuri ca să se adauge sieși.
Or, traducerea trebuie ocupată și ocultată, obnubilată, pentru că și ea tot adăugare, dar nu (neapărat) capitalistică, înseamnă. Traducerea adaugă, produce, copiază, și abia poate ea ar putea fi un "capitalism" responsabil, nu comunicarea, care trece prin noi, care ne transformă pe toți, cu mesajele noastre, în mediul și canalul capitalului. Conform propriei sale "schematizări", "comunicarea" nu este comunicare, ci "capitalizare".
Or, astăzi, automatizarea traducerii, adică sărirea și acoperirea, simularea și eliminarea ei ca "traducere automată", continuă și, poate, desăvîrșește operația de extindere a "comunicării"-capital. E o bătălie, o invazie contra invazie și o iradiere contra iradiere de care trebuie să fim conștienți dat fiind că noi sîntem ținta, suportul și frontul, linia tot mai subțire de front, "interfața", membrana (de transmisie și amplificare, tocmai): "traducerea automată" reprezintă, cum spuneam - dar trebuie repetat - o invazie, o extindere și o extensie a tehno-metafizicii schemei comunicării (comunicarea ca schematizabilă), ca trecere a unui mesaj.
Invers, traducerea ca traducere literară, adică scrisă, diferant, adică deconstructiv-scripturală, nu transmite, ci produce întotdeauna ceva nou, un intermediar terț, și ar trebui la rîndul ei că complice "schema comunicării" care, advers, vrea, dimpotrivă, să o simplifice, să o reducă, să o supună unei destrucții "creatoare", să o sacrifice: să o depășească pentru a și-o aservi și include.
Căci, altfel privind lucrurile, la ce bun traducerea automată, tehno-spontană, cînd există atîta neînțelegere și voință de discordie, de anihilare și aservire a celuilalt? Degeaba "traducere automată" dacă nu există voință de înțelegere? Sau la ce bun altfel decît ca iluzie și acoperire, ca mințire de sine: iată, nu e nevoie să ne înțelegem, eliminăm orice neînțelegere prin "traducere automată".
Non-traducerea automată confirmă, consfințește și extinde ne-înțelegerea și voința de a nu înțelege. Tocmai ocultarea și dispariția, ștergerea ideii de traducere ca "întîrziere" și amînare de înțelegere scrisă (în cap) duce la dispariția ideii de străin, de alteritate, adică la agravarea imperialismului "sinelui".
Ceva în plus, un filtru, un semn minimal al imposibilității eliminării traducerii, ca semn, tot mai mic, al ei îl constituie tocmai căștile care, acum, vor să "traducă" în locul nostru. Nu ne obosim să traducem, nu acceptăm străinătatea, dar tot purtăm în locul traducerii și pe post de traducere niște mici accesori-stigmate, ustensile reziduale: niște căști.
Traducerea "simultană" la cască, nu doar prin cască, ci traducere-cască.
Pînă cînd, Rusalii ultime, Duhul se va exprima direct lăuntric în toate limbile, și lumea va fi populată de duhuri.
Teologic, adică nu doar, Rusaliile Noului Testament refac, ascunzîndu-l, "repară", acoperă și relansează Turnul Babel distrus în Vechiul. Alt Duh în sticla tot mai transparentă a creaturii. Rusaliile, soluția mai bună, subtilă, intelectuală și spirituală, perfecționată căci interiorizată a grosolanului, frustului Turn Babel exterior. Azi, însă, cumulare: și Turn Babel pe dinafară, și Rusalii pe dinăuntru: orice, numai traducere nu.
Locul omului, specificul omului, partea omului: traducerea, minunea mundană a traducerii, a creării de timp al înțelegerii și comunicării în plus, paradis terestru, timp ne-dat, în plus, pur "cultural" și istoric. Între Cer și Pămînt, și, proiectat, umbra Luminii înseși, între pămînturi.
PS. E tot mai clar că tehnologia nu mai înseamnă ustensil (dacă a însemnat vreodată, mai precis: în ce măsură), ci mediu de existență. Mai mult, de fapt, însă: umanul și în general viul a(u) devenit mediul prin care omnisfera tehnică, sau tehnosfera, comunică, post-uman, cu ea însăși. Mai este, încă, nevoie de noi, să dăm, tocmai, viață, s-o dăm mai departe, ca pe un manifest politic subversiv. Dar pentru cîtă vreme? Sau viul, ori acest viu, este "ultima frontieră", "orizontul de nedepășit"? Mai vedem. Sau mai curînd nu. Va fi de văzut, dar cine să mai vadă. Apocalipsa degeaba.
Traducerea "simultană" este preponderent orală, dar presupune, minimal-"tehnic", "minor", nevăzut, și "însemnări" sau "notații" scrise efectuate, tocmai, nu de către emițători sau de către receptori, ci de către "interpretul" traducător, care, tocmai, "interpretează" oralul mediindu-i, fie și minimal, prin scris.
Traducerea scrie. Traducerea se scrie. Traducerea presupune scrisul, înseamnă scriere, scriitură. Chiar și în plină emisie-recepție oral-"spontană". Mintea scrie. Mintea scrie etic.
A numi toate acestea, în bloc și en gros, traducere constituie o uzurpare terminologică care, tocmai, nu e doar terminologică, ci are implicații profunde și "iradiază" asupra "desemnatului", prezentînd, așa cum se întîmplă adesea (dacă nu chiar tot timpul), niște "conotații" drept denotația însăși (astfel încît te poți întreba: există ceea ce desemnăm prin termenul de "denotație", sau nu există decît straturi sau valuri de "conotații" care devin, se depun și se stabilizează temporar drept "denotații"?). Terminologia "cap de pod" și "capac".
Sau traducerea care nu e traducere, dar se dă drept traducere pentru a elimina traducerea. Care vrea să anuleze, obturîndu-l și preluîndu-i puterile, aservindu-l deci, ca peste tot, scrisul, care înseamnă o mediere, un "ocol" de întîrziere și amînare, o modelizare-simulare semiotic-pragmatică pentru, tocmai, judecată și recul. Or, nu trebuie să avem răgaz de recul și tihnă de judecată. "Schneller, schneller, scheneller!", cum îi alergau naziștii (mai ales) pe evreii abia intrați pe poarta, în aparatul lagărelor de exterminare, către cuptoare: să nu aibă timp să înțeleagă ce li se întîmplă și, eventual, să replice, să se opună, iar fluxul morții care se plia pe cursul și fluxul vieții să fie, să rămînă în permanentă accelerare. Și azi tot de accelerare e vorba. Altfel?
Pentru că traducerea nu e transmisie (nici aceasta nu este ceea ce pare, ceea ce pretinde terminologic că este), traducerea nu copiază, nu reproduce, nu dublează, nu replică (deși tocmai asta este: o replică), nu se pliază pe schema tehnicist-dualistă, cibernetic-metafizică, adică politică, mai exact și literal tehno-crată, a comunicării.
Cu permanenta mea adăugare de sinonime și virgule, reformulări după reformulări, eu nu scriu, ci traduc, adaug traducere peste traducere, straturi-straturi, creez, liniar, orizontal, profunzime (așa cum ar face un pictor "figurativ" într-un tablou). Sau abia astfel scriu. Există scris în afara traducerii, altfel decît ca traducere? Există scris, sau există doar traducere?
Schema comunicării... Codare, decodare, transcodare... Așa-numita schemă a comunicării nu descrie comunicarea, ci capitalul, comunicarea-capital și capitalul-comunicare, care are nevoie de conversii și reconversii, altfel spus de "metamorfoze", "mascări", travestiuri ca să se adauge sieși.
Or, traducerea trebuie ocupată și ocultată, obnubilată, pentru că și ea tot adăugare, dar nu (neapărat) capitalistică, înseamnă. Traducerea adaugă, produce, copiază, și abia poate ea ar putea fi un "capitalism" responsabil, nu comunicarea, care trece prin noi, care ne transformă pe toți, cu mesajele noastre, în mediul și canalul capitalului. Conform propriei sale "schematizări", "comunicarea" nu este comunicare, ci "capitalizare".
Or, astăzi, automatizarea traducerii, adică sărirea și acoperirea, simularea și eliminarea ei ca "traducere automată", continuă și, poate, desăvîrșește operația de extindere a "comunicării"-capital. E o bătălie, o invazie contra invazie și o iradiere contra iradiere de care trebuie să fim conștienți dat fiind că noi sîntem ținta, suportul și frontul, linia tot mai subțire de front, "interfața", membrana (de transmisie și amplificare, tocmai): "traducerea automată" reprezintă, cum spuneam - dar trebuie repetat - o invazie, o extindere și o extensie a tehno-metafizicii schemei comunicării (comunicarea ca schematizabilă), ca trecere a unui mesaj.
Invers, traducerea ca traducere literară, adică scrisă, diferant, adică deconstructiv-scripturală, nu transmite, ci produce întotdeauna ceva nou, un intermediar terț, și ar trebui la rîndul ei că complice "schema comunicării" care, advers, vrea, dimpotrivă, să o simplifice, să o reducă, să o supună unei destrucții "creatoare", să o sacrifice: să o depășească pentru a și-o aservi și include.
Căci, altfel privind lucrurile, la ce bun traducerea automată, tehno-spontană, cînd există atîta neînțelegere și voință de discordie, de anihilare și aservire a celuilalt? Degeaba "traducere automată" dacă nu există voință de înțelegere? Sau la ce bun altfel decît ca iluzie și acoperire, ca mințire de sine: iată, nu e nevoie să ne înțelegem, eliminăm orice neînțelegere prin "traducere automată".
Non-traducerea automată confirmă, consfințește și extinde ne-înțelegerea și voința de a nu înțelege. Tocmai ocultarea și dispariția, ștergerea ideii de traducere ca "întîrziere" și amînare de înțelegere scrisă (în cap) duce la dispariția ideii de străin, de alteritate, adică la agravarea imperialismului "sinelui".
Ceva în plus, un filtru, un semn minimal al imposibilității eliminării traducerii, ca semn, tot mai mic, al ei îl constituie tocmai căștile care, acum, vor să "traducă" în locul nostru. Nu ne obosim să traducem, nu acceptăm străinătatea, dar tot purtăm în locul traducerii și pe post de traducere niște mici accesori-stigmate, ustensile reziduale: niște căști.
Traducerea "simultană" la cască, nu doar prin cască, ci traducere-cască.
Pînă cînd, Rusalii ultime, Duhul se va exprima direct lăuntric în toate limbile, și lumea va fi populată de duhuri.
Teologic, adică nu doar, Rusaliile Noului Testament refac, ascunzîndu-l, "repară", acoperă și relansează Turnul Babel distrus în Vechiul. Alt Duh în sticla tot mai transparentă a creaturii. Rusaliile, soluția mai bună, subtilă, intelectuală și spirituală, perfecționată căci interiorizată a grosolanului, frustului Turn Babel exterior. Azi, însă, cumulare: și Turn Babel pe dinafară, și Rusalii pe dinăuntru: orice, numai traducere nu.
Locul omului, specificul omului, partea omului: traducerea, minunea mundană a traducerii, a creării de timp al înțelegerii și comunicării în plus, paradis terestru, timp ne-dat, în plus, pur "cultural" și istoric. Între Cer și Pămînt, și, proiectat, umbra Luminii înseși, între pămînturi.
PS. E tot mai clar că tehnologia nu mai înseamnă ustensil (dacă a însemnat vreodată, mai precis: în ce măsură), ci mediu de existență. Mai mult, de fapt, însă: umanul și în general viul a(u) devenit mediul prin care omnisfera tehnică, sau tehnosfera, comunică, post-uman, cu ea însăși. Mai este, încă, nevoie de noi, să dăm, tocmai, viață, s-o dăm mai departe, ca pe un manifest politic subversiv. Dar pentru cîtă vreme? Sau viul, ori acest viu, este "ultima frontieră", "orizontul de nedepășit"? Mai vedem. Sau mai curînd nu. Va fi de văzut, dar cine să mai vadă. Apocalipsa degeaba.