Schimbarea (I) - Coana Mița, alchimista

Textele din seria Schimbarea au fost scrise în cadrul cursului de scriere Wannabe 3.0 - Școala de scris al lui Mihai Buzea (1 aprilie - 1 iunie 2025). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Unii îi zic evoluție, alții involuție. Unii spun «Așa a vrut Dumnezeu», alții spun «Uite așa se duce dracului țărișoara asta!». Dar noi toți, fără deosebire, suntem de acord că un singur lucru e absolut sigur: schimbarea. Mai lentă sau mai rapidă, mai bine sau mai prost primită - ea vine. La următoarea temă aș vrea să scrieți despre asta, și scriu și eu cu voi. Libertate totală în privința abordării, stilului și lungimii textului. Vă rog doar să vă semnați, fiecare să-și semneze documentul propriu, ca să nu mă încurc! Că nici eu nu mai sunt tânăr - iată o bună pildă de schimbare prost primită!"


Mița nu își dorea multe de la viață. Ar fi vrut ca cineva să-i facă din casă - acasă. Era roasă de singurătate cum mușcă uzura dintr-un angrenaj vechi. Convinsă de adevărul dictonului cambia posto, cambia fortuna^[1], plecă din țară la brațul italianului care îi promisese marea cu sarea. Credea că a vegetat îndeajuns în stadiul de cocon și că a venit timpul să-și deschidă aripile către viață. A rupt pisica. A rupt-o și cu pisica, cu cățelul, cu purcelul. Ruptura a durut-o mai mult decât se aștepta. O vreme și-a spus că sunt dureri de creștere. Dar se mințea. Din promisiunea lui nu s-a ales decât cu sarea. Pe rană.

Odată ajunsă în Occident își dă seama că până și Carcassonne, motanul ei, ar fi fost mai adaptat verbal decât ea, inepta care îl ținea prizonier. Ronronnement^[2]-ul lui era de franțuz get-beget, oricum mult mai talentat decât ignoranta cu accent de provincială. Toți vorbitorii nativi o priveau cu o condescendență binevoitoare, ca pe un copil întârziat, care tot încearcă să îndese un pătrat într-o formă, evident, triunghiulară.

Mița își dorea să se maturizeze, să se împlinească ca femeie, să se desăvârșească ca om, dar nu-și dădea seama că, de fapt, era într-o cursă nebună către aneantizare, "ca un fluture alergând după soare". Își dorea un soi de fericire care nu îi era permisă, dar pe care ea a vrut să și-l procure cu forța, cum îndeasă unii hrana pe gâtul gâștelor. Din gâște ieșea foie gras, din ea, doar untul. Orbecăia, condusă de setea ei, către pământul făgăduinței. Dar, în schimb, nu a găsit decât nisipuri mișcătoare. Dacă ar fi știut că se îndrepta, avidă, către dispariție, ar mai fi alergat către ea ca o dementă cu spume la gură? A crezut că face un salt calitativ în existență, că visul ei, rezonabil de altfel, de a avea o familie și copii, se va împlini. A crezut că își poate păcăli sorții, de moment ce nu o mai puteau găsi la adresa din buletin.

Lui Signor Straniero i-a intuit repede slăbiciunile, cruzimea și spiritul obtuz, așa cum i-a admirat atuurile, inteligența și ingeniozitatea. Nu îi considera defectele opreliști. Nu era ceva ce ea nu putea modela cu puterea exemplului personal, așa cum se mint toate muierile de la facerea lumii, că pot să îl schimbe pe nefericitul pe care și l-au ales de partener. Dar el nu se lăsa schimbat sau sensibilizat. Și dacă el nu, ea da. Din doi, unul trebuia să cedeze. Ea a fost cea care a pierdut teritorii. A cedat piese importante pe tabla de șah, din lipsă de strategie și de dragul lui. Nu doar pământul de unde provenea, ci și casa, familia, prietenii, limba. ¿Cómo se dice?^[3] Piesele ei cădeau unele după altele sub atacurile calculate ale nebunului alb. Premiul ei pentru spiritul de sacrificiu a fost privilegiul de a se lovi cu capul de caracterul lui mai puturos decât un Stracchino expirat. A început să piardă bucăți din ea, ca o rachetă lansată în spațiu care nu mai are nevoie de atâta bagaj ca să atingă straturile înalte ale atmosferei. El asta îi promitea, înălțimea, tutta la felicità del mondo^[4]. Iar ea era tuta care îl credea. Dar racheta și-a ratat destinația, a explodat la mijlocul cursei și a ars măcinată de o atmosferă neprielnică, foc întețit de disprețul lui cu cifra octanică superioară kerosenului. Ea nu înțelegea cum viața fericită împreună până la adânci bătrâneți s-a transformat, din promisiune, în amenințare. După spusele iubitului Signor Casaro, ea, având o eleganță regală înnăscută, provenea dintr-un stat de mâna a treia. Cu toate astea, niciunul dintre pretendenții ei mioritici nu a adus-o în stadiul de carpetă colorată natural, à la ecchymose^[5], în care se afla. Ca apoi să-i facă și poze, momentul nu trebuia ratat. Și partajat. Mița a simțit prin ce trece un fluture când un copil sadic îi smulge aripile.
Spune acum, biată târâtoare,
Mai visezi tu la zbor, oare?

Așa că iat-o împachetată, cu un bilet doar dus în direcția București, părăsind Roma cu coada între picioare. Ascunzându-și între umeri capul bandajat, la Regina Zevzeaca ritorna^[6]. Nebuna căreia nu i-a mai ajuns pământul strămoșesc, căreia i-a rămas țara mică. Gura de pământ occidental din care a mușcat cu sete a convins-o că iarba vestică nu e mai verde decât cea de acasă. Lacrimi de Prosecco i-au țâșnit din ochi, ochi pe care nu era departe de a-i pierde la impactul cu solul. Mița a schimbat o sănătate de fier pe un șir nesfârșit de afecțiuni încununate de automutilarea figurii de pe capul ei deja pătrat. Italia nimicește România. Prin knockout.

Șah mat. A plecat regină, se întoarce nebună. Raiul conjugal nu le e permis decât unui număr restrâns de muritori, iar ea era acum convinsă că nu se numără printre fericiți. Biată alchimistă, s-a ales cu aurul proastelor, văduvită de ce-i mai rămăsese din tinerețe, pârjolită în flăcările paradisului promis. Carcassonne era mai puțin boțit decât ea atunci când și-a luat bătaie de la Cornel, președintele înaltei curți de justiție feline. Mița s-a schimbat, e drept, dar nu tocmai cum și-ar fi dorit. Mai degrabă așa cum se schimbă un sinucigaș la impactul cu Frecciarossa.
Coana Mița, alchimistă
Mai credulă nu există
Udând moaca ei cubistă
Lăcrimează în batistă

Odată ajunsă acasă a descoperit că își nesocotise resursele naturale cele mai de preț. Cu infinitul ei prezbitism, era prea chioară ca să le poată prețui: liniștea, libertatea, lentoarea, casa, prietenii, familia, confortul limbii materne, iubirea abundentă care o înconjura, nestemate care îi luminau și îi colorau viața. S-a întors șifonată, dar cu aplecare pentru bogățiile mici din viața ei. Pepite mici din aur curat, care fuseseră mereu acolo. Ascunse, la vedere.