Acasă (sper)

Trântesc portiera tare și aud cum se bălăngăne piciorul mesei de călcat proptite pe sacii de haine burdușiți pe bancheta mașinii. Arunc în spate o ultimă privire la ce am împachetat în ultimele zile - bagaje ce obișnuiau să îmi împânzească fiecare cotlon al apartamentului luat în chirie pe care acum nu le pot numi decât, simplu, întreaga mea viață adunată în plase.

Îmi arunc fugar ochii peste ecranul telefonului și dau enervată skip la toate piesele ce intră la shuffle. Ce soundtrack e potrivit pentru sfârșitul a tot ce știu? Las o bubuială să cânte pe fundal pentru a fi în concordanță cu bătăile inimii ce stă să-mi sară din piept. Las în jos frâna de mână și părăsesc parcarea blocului cu un gol în stomac de mărimea celui din contul bancar, proaspăt schimonosit de costurile achitării ultimelor facturi.

Mă frapează melancolia ce îmi acaparează ființa. Încerc să deslușesc proveniența ei, căci parcă doar în urmă cu o săptămână în locul ei stăteau să dea pe-afară sentimente de ușurare și un pregnant entuziasm pentru ce avea să urmeze. Gândul plecării obișnuia să îmi lumineze privirea și să-mi ștampileze un zâmbet tâmp pe față. Mă simțeam mai stăpână pe mine ca niciodată, tăiam cu o lamă ascuțită frânghiile deja uzate ce țineau în picioare decorul vieții mele studențești. Lăsam dezamăgirile amoroase, nopțile nedormite ce îmi marcaseră sesiunile de iarnă, banii nejustificați aruncați cu fetele la cafea - toate îngropate în orașul ce mi-a fost casă trei ani de zile. Însă, la trei luni de atunci, mă trezesc adesea luând lângă mine lopata și dezgropându-le. Acum sunt prăfuite, pământul le-a invadat țesătura și culorile s-au șters.

Pe geamul mașinii văd, parcă în slow motion, cum asfaltul autostrăzii A10 se preschimbă într-un drum pietruit cu gropi și bălegar, iar semnalul de la antena radio-ului se pierde, lăsând plafonul să se îmbibe cu bruiaj țiuitor și sughițuri de plâns. Sacoșele din spate se zgâlțâie la fiecare frână, mimând parcă componentele instabile ale minții mele. 50 de kilometri până acasă și încă 300 pe care i-am lăsat în spate. Cel mai lung drum de până acum.

Parchez stângaci în fața blocului comunist în care am copilărit și pe care sunt sigură că în 20 de ani de acum, agenții imobiliari îl vor numi retro-chic. Sunt pupată, îmbrățișată și ajutată până sus cu bagajele. Deși casa se află iar în formula ei inițială și îi pot auzi râsul și pașii mamei din hol, când pun capul pe pernă, acesta se scufundă, de el atârnând o grea ancoră a nesiguranței. Viața își urmează cursul, dar regulile îmi par blurate. Am jucat ca la carte până acum: am strâns din dinți în anii mei formativi, mi-am făcut părinții mândri, am mai dat și cu bățul în baltă - că știți vorba aia... oameni suntem - și acum îmi urmez destinul dictat de mai marii capitaliști: "la muncă fată, nu la întins mâna!". Nu mă sperie aceste "check-point"-uri ale existenței mele, ba din contră, mă umplu de energie și mă amețesc de extaz. Dar teama e ceva împământenit adânc în noi și iese la iveală numai noaptea după ce ți-ai pus în cuier apărătoarele ce te-au ferit pe lumină de julituri. Însă când lumina soarelui se diminuează și becul o înlocuiește, cazi cu genunchii de asfaltul vieții.

Unde se termină entuziasmul și începe anxietatea? Al meu a prins culoare și contur pe băncile amfiteatrelor din facultate și s-a transformat în lașitate și dezgust de sine între pereții garsonierei over-priced în care mă trezesc zilnic - așa cum mi-a fost doar mai recent frică - singură. Bat străzile marelui oraș în lung și-n lat și ajung acasă mai posomorâtă decât am plecat. Mă tolănesc pe canapea și dau refresh înnebunită pe site-urile de job-uri. Ciudat, cum să capeți experiență când toată lumea își dorește candidați calificați, și nu o studentă vai steaua ei care a aterizat stil meteorit în mijlocul unei piețe în plină cădere?

Raftul din bucătărie atârnă sub greutatea detergentului de rufe pe care de luna viitoare va trebui să-l cumpăr singură, la preț întreg. Cât împarți costurile la doi cu o colegă "de suferință" departe de casă, nu-ți dai seama cât de apăsători sunt de fapt cei 100 de lei care-ți zboară de pe card. Acum nu te mai poți gândi la altceva. Ți-e ciudă pe bunicii și părinții care la vârsta ta aveau propria casă și acum ți se pare luxuriant să-ți îngădui o comandă pe Bolt Food. Oftezi și-ți faci cafeaua instant la plic, "răsfățul" pe azi.

Frec cu înverșunare faianța de la baie, sarcină ce înainte mi se părea o povară amară, dar acum reprezintă 15 minute umplute dintr-o zi ce pare interminabilă. Întind rufele, neobișnuit, doar ale mele, și trag pe nări parfumul ce mă va schingiui financiar de acum înainte. Măcar miroase bine, îmi zic, parcă într-o sforțare de auto-convingere.

Îmi verific telefonul, dar aud doar ecoul produs de lipsa de mesaje. Mă simt atât de alienată și invidioasă pe oamenii din viața mea. Mi-e dor de alarma de la 6 dimineața pe care obișnuiam s-o dau la toți dracii. Mi-e dor să verific programul autobuzului care fie mă va aduce la timp la curs, fie mă va nevoi să mă scuz penibil pentru întârziere (neprofesional, dar acum atât de dulce-amar). Mi-e dor să mă trântesc obosită seara în pat și să-mi mărturisesc of-urile prietenei mele care își are perna la o ușă distanță de a mea. Astăzi mi le absoarbe doar cearceaful. Stau de pază ca un câine antrenat la poarta ecranului pe care-l țin în mână. Licărește și, odată cu el, la fel și ochii mei. "M-au rupt azi la muncă. Mă culc, ne auzim mâine." Oh. "That's fine, sleep well:)". Inima îmi coboară un etaj cu liftul din capul pieptului. E normal să-ți fie ciudă pe stresul altora? E normal să vrei să dai la schimb liniștea pe gălăgie? Dar dacă liniștea devine atât de țiuitoare încât te surzește? Mi-aș pansa în următoarea secundă urechile șubrede cu promisiunea unui rost. Scopul și găsirea lui ne fac ființe raționale, iar eu mă simt mai dezumanizată cu fiecare bătaie a genelor pe obraz.

Îmi ciufulesc părul în ciudă, îmi plâng de milă în dulcele stil clasic și mă rog unui Dumnezeu în care nu cred ca ziua de mâine să nu-i fie geamănă celei de azi. Las în fundal sunetul televizorului ca să umple ecoul unei singure perechi de pași din casă. Sper ca fumul țigării "tractoristice" (așa cum au botezat-o cunoștințele mele) pe care o balansez între degete să se facă văl în jurul ochilor mei din care piere lumina pe zi ce trece mai mult, și să-mi întunece, măcar în seara asta, gândurile. Trag aer în piept și sper, pentru a nu știu câta oară, să ajung să îmi construiesc și aici o viață pe care dacă aș strânge-o iar în saci, mi-ar deforma trăsăturile feței de dor.