Deconstrucţie şi lectură

Citiţi un fragment din această carte.


Numele lui J. Hillis Miller este indestructibil legat de deconstructivismul american care şi-a pus, la un moment dat, pecetea asupra operei şi activităţii sale într-o asemenea măsură încât ne-ar fi greu să spunem dacă el a ales această orientare ori a fost ales de ea în condiţiile unor predispoziţii şi aspiraţii proprii, neactualizate şi nemărturisite la început.

J. Hillis Miller nu se numără doar printre membrii grupului de profesori de la Yale University (Paul de Man, Derrida, Geoffrey Hartman, Harold Bloom) care au fondat, în anii '70, şcoala "deconstructivistă", dar face parte, alături de Derrida şi Paul de Man, din ceea ce s-a numit "nucleul dur", adică radical şi combativ al respectivei grupări.

Geoffrey Hartman şi Harold Bloom sunt mai puţin radicali în raport cu aceşti "boa-deconstructori", mai puţin dispuşi să disocieze ethosul literaturii de pathosul ei, care, în concepţia lor - şi împotriva concepţiei lui Nietzsche -, nu poate fi considerat doar un "joc estetic". De altfel, Harold Bloom s-a delimitat nu o dată, în anii '80 - şi a făcut-o cât se poate de explicit -, de principiile şi de practicile deconstructiviste, păstrându-le însă colegilor săi o admiraţie nealterată.

După moartea lui Paul de Man, în 1983, şi după aceea, recentă (2004), a lui Jacques Derrida, Hillis Miller a rămas singurul mentor propovăduitor al unei doctrine care s-a crezut mereu marginală şi subversivă, dar care a ajuns, prin anii '80-'90, să ocupe o poziţie centrală în câmpul studiilor literare şi să-şi extindă influenţa asupra umanităţilor în ansamblul lor. De unde şi o mulţime de discipoli (în America şi nu numai), nu puţini detractori, dar şi o autoritate profesională şi morală, recunoscută chiar şi de adversarii ideologici.

În ultimii ani, militantismul său îmbrăţişează şi cauze mai largi decât deconstructivismul (la rândul său, tot mai larg conceput) vizând importantele schimbări disciplinare şi sociale, precum şi consecinţele acestora asupra literaturii, culturii şi, mai cu seamă, asupra Universităţii.

Cu excepţia unui public extrem de restrâns, redus la o parte din membrii catedrelor universitare de filosofie şi de anglistică-americanistică, deconstructivismul e foarte puţin cunoscut în România iar deconstrucţia nu e aplicată decât foarte rar (şi foarte vag) în cercetarea umanistă şi în critica literară autohtonă. Dincolo de interdicţiile regimului trecut, cauzele trebuie căutate în tradiţia intelectuală naţională şi în anumite incompatibilităţi resimţite şi în prezent faţă de programul deconstructivist.

Un anumit rol în această rezervă l-a jucat, fără îndoială, şi dificultatea textelor deconstructiviste, fie ele programatice sau aplicative: ale lui Derrida în primul rând, reprezentate în librăriile şi în bibliotecile româneşti, prin urmare, mai bine cunoscute şi uneori chiar dezbătute. E de aşteptat ca, odată depăşită această dificultate de receptare, (decurgând din stranietatea radicală a abordării, din salturile imaginative neaşteptate şi din rupturile scriiturii), gândirea derrideană să-şi exercite şi la noi binecunoscuta (pe alte meridiane) putere inseminatoare.

Deşi citaţi uneori de autori români, Paul de Man şi Hillis Miller au rămas cu totul în afara interesului editorilor români. Etica lecturii e prima carte care apare în româneşte, din cele 23 (douăzeci şi trei!), câte cuprinde opera milleriană până acum. Editura Art va publica şi alte lucrări ale sale, după cum va aduce şi opera lui Paul de Man în atenţia publicului românesc. Nu în speranţa, oricum iluzorie, de a produce o emulaţie deconstructivistă sau vreo replică autohtonă la o mişcare ce pare să-şi fi istovit resursele în alte locuri, ci pentru a recupera o întârziere şi a acoperi o lacună.

Deconstructivismul poate fi acum apreciat împreună cu ecourile şi consecinţele sale. Lecţia lui - fie că va fi urmată sau nu - se cere meditată. Lecturile superficiale, subiectivismele satisfăcute de propriul spectacol, ca şi conformismul obsecvios în faţa opiniilor autoritare, fascinaţia oarbă faţă de ceea ce este acreditat, consacrat - astfel de soluţii şi atitudini sunt puternic şi convingător discreditate de experienţa deconstructivistă.

Nu e, desigur, aici locul unei expuneri, oricât de sumare, a doctrinei deconstructiviste, mă voi limita doar la atât cât să configurez un context care să facă mai uşor de înţeles poziţia lui Hillis Miller şi cartea de faţă.

Vorbind însă despre deconstructivism, ne instalăm, cu voie sau fără voie, în plin paradox. Cum să dai seama despre un fenomen intelectual care se manifestă prin neîncredere în stabilitatea semnului, în existenţa sensului, pentru care coincidenţa între semn şi sens nu e decât o pură iluzie logocentrică? Cum să defineşti un concept despre care inventatorul acestuia, împreună cu adepţii lui, susţin că e "neconceptualizabil"? Cum să prezinţi convingător "indecidabilul", cum să citeşti "ilizibilul", cum să analizezi "inanalizabilul"?

Căci dincolo de refuzul totalităţii, al centrului şi al prezenţei, importantă şi gravă este la Derrida, Paul de Man sau Hillis Miller absenţa semnificatului însuşi, adică absenţa oricărui sens care ar exista înaintea şi în afara textului, a discursului, a limbajului, a scriiturii, respectiv a lecturii. Dispariţia, absenţa, negaţia acestui semnificat transcendental este la originea (dacă pot folosi aici acest termen) nihilismului deconstructivist şi a subversivităţii demersului său, subversivitate radicală pentru că sfârşeşte în autosubversivitate. Cum să reconstruieşti sau chiar să deconstruieşti texte care se deconstruiesc singure?

N-aş vorbi, totuşi, în aceste cazuri despre un "iraţionalism apocaliptic", nici de "terorism critic" sau de "solipsism lingvistic absolut" cum au susţinut unii comentatori, dar despre un "relativism dogmatic" cred că s-ar putea discuta, în ciuda precauţiei pe care - inspiraţi de Heidegger - şi-o iau unii autori de a evita relativizările facile, "de proastă calitate".

Nu întâmplător, deconstructiviştii "duri" resping orice aserţiune concluzivă, orice referinţă la "adevăr" şi orice judecată asupra "erorii". Toate acestea constituie acte prezumţioase, iar prezumţia de fond este totalizarea. Nu numai conceptele de "teorie", de "metodă", de "teză" sau de "temă" sunt respinse ca forme de totalizare metafizică, dar şi, de pildă, orice discurs de escortă: prefeţe, postfeţe, note explicative etc. În prefaţa, pe care, totuşi, o scrie şi o intitulează Hors-livre, la cartea sa consacrată Diseminării, Derrida consideră că orice prezentare anticipativă este inadecvată şi inutilă din cauza exteriorităţii sale şi vede în pretenţia ei generalizantă "o confirmare lipsită de echivoc a metafizicii". (Interesant şi semnificativ este însă faptul că aliatul invocat de el în această discuţie e nimeni altul decât Hegel.)

Cu riscul exteriorităţii, al aproximaţiei sau al generalizării abuzive şi, bineînţeles, cu acela - încă mai grav - al unor derapaje logocentrice, să încercăm, totuşi, câteva delimitări.

De altfel, deconstructiviştii ei înşişi nu pot evita asemenea derapaje şi, cu vigilenţa care îi caracterizează şi atunci când e vorba de propriile întreprinderi, recunosc "oscilarea" între negarea (iscusită şi îndârjită) a unui sens, pe de-o parte, şi căutarea lui, pe de altă parte. Mai mult, asumă această oscilaţie, această inconsecvenţă, ca pe o probă de subversivitate, de subminare şi de autosubminare. Iată o scurtă probă de contradicţie simultană pe care Derrida o expune cu ostentaţie ironică şi autoironică: "...una din tezele [sic!] - există mai multe - înscrise în diseminare este tocmai imposibilitatea de a reduce un text ca atare la efectele lui de sens, de conţinut, de teză sau de temă."

Prefaţa lui Geoffrey Hartman la antologia ce poate fi considerată un fel de manifest al deconstructivismului conţine cel puţin câteva fraze definitorii pe care evoluţiile ulterioare, oricât de spectaculoase şi imprevizibile, n-au reuşit să le contrazică: "Deconstrucţia, scria el în 1990, refuză să identifice forţa literaturii cu vreun concept al sensului întrupat şi arată cât de profund au influenţat asemenea perspective logocentrice sau încarnaţioniste modul nostru de a gândi arta". Nu numai limbajul literar, dar nici limbajul însuşi nu sunt reductibile la sens din cauza disparităţii între simbol şi idee sau între sensul ascuns şi sensul atribuit. Iar a deduce din această necoincidenţă a limbajului cu sensul o forţă specială nu înseamnă - continuă Hartman - decât "a reafirma ceea ce literatura a revelat dintotdeauna: diferenţa între sens şi sunet, care îl stimulează şi îl sfidează pe scriitor."

Mai mult decât din alte "manifeste", rezultă din aceste aprecieri ale unui deconstructivist moderat ca Geoffrey Hartman deosebirea radicală între noua perspectivă şi toate celelalte cărora nu le mai rămâne decât să fie considerate "tradiţionale". Adepţii acestora din urmă au crezut, într-un fel sau într-altul, în stabilitatea textelor, în omogenitatea şi coerenţa lor - pe care s-au străduit să le pună în lumină şi să le valorifice. Pentru ei, forţa literaturii consta tocmai în încarnarea sensului, în capacitatea de a proiecta, de a revela o "prezenţă", scriitorii, artiştii fiind încurajaţi în acest efort unificator şi recuperator.

Dimpotrivă, deconstructiviştii se opresc asupra diferenţelor şi decalajelor şi le adâncesc, le agravează prin însăşi focalizarea asupra lor. Comentariile lor pun în evidenţă contradicţiile, incongruităţile, rupturile din cuprinsul textelor. Limbajul este, în concepţia lor, un câmp de forţe al căror joc e incontrolabil atât de către autor cât şi de către cititor.

Ei refuză nu numai ideea de stabilitate, adică de continuitate în timp, dar şi pe aceea de succesiune logică în măsura în care ea ar trimite la o anterioritate şi, mai grav, la o origine. Textul nu e un simplu purtător al sensului iar, pe de altă parte, acest sens (al unui text dat) nu se localizează numai în cuprinsul lui, căci el, textul, include, asimilează şi alte texte care se "grefează" asupra lui. Din cauza acestui "joc" incontrolabil al scriiturii şi a faptului că ea "ne readuce, în acelaşi timp în mod indefinit şi sistematic, la o altă scriitură", textele rezistă eforturilor de elucidare, se opun raţionalizării lor.

În concepţia criticilor deconstructivişti, singura abordare adecvată este aceea care ţine seama de rezistenţa tenace a textelor şi, bineînţeles, de natura lor contradictorie, disruptivă, apropiindu-se de ele şi respectându-le "legea" (Derrida). Nu sensul operei are importanţă pentru ei, ci "legea textului", mecanismul care îl face să funcţioneze. Iar acest mecanism este - oricât de contrariant, de bulversant ar părea din unghi tradiţional - unul autodeconstructiv.

Deconstrucţia este, prin urmare, o problemă de intratextualitate; "nu e ceva adăugat textului, ci îi este constitutivă chiar de la început". Descoperirea acestui proces intratextual autodeconstructiv e menită, desigur, să fortifice legitimitatea noii abordări şi să o apere de acuzaţiile detractorilor, referitoare la exterioritate, arbitrarietate şi agresivitate.

Să reţinem substituirea termenului de operă cu acela de text şi să remarcăm faptul că, în viziunea lui Paul de Man, literaritatea devine o proprietate a oricărui limbaj, nu doar a celui literar. Distincţia între literar şi nonliterar tinde să dispară în practica deconstructivistă. La baza acestei echivalări stă - nu fără a presupune un paradox - caracterul figural atribuit şi limbajului obişnuit, inclusiv celui ştiinţific, reputat ca fiind neutru şi riguros. Retoricitatea devine astfel un reper decisiv în analiza textelor şi chiar mai mult decât atât: pentru De Man, cauzalitatea însăşi se transformă într-o problemă de retorică. Studiile sale, ca şi acelea ale lui Hillis Miller, relevă importanţa pe care amândoi o acordă retoricii, unei retorici concepute însă, mai degrabă, ca "o cercetare asupra figurilor de vorbire decât ca un studiu al artei persuasiunii, deşi noţiunea de persuasiune rămâne".

Apropierea de texte, perspectiva aşa zicând "mioapă" adoptată asupra lor, insistenţa asupra unor detalii şi analiza lor aproape microscopică i-au îndreptăţit pe mulţi comentatori să vadă în lectura deconstructivistă o reeditare a acelei faimoase "close reading" în care a excelat New Criticism-ul. Numai că diferenţa rămâne importantă. Analiza de tip "close reading" este una estetică, adesea chiar formalistă, fondată pe un concept de operă înţeles ca "unitate organică". "Noii critici" din prima jumătate a secolului XX nu ignorau ambiguitatea inerentă textelor literare, nici ironia lizibilă uneori printre rândurile acestora. Dar respectau integritatea, coerenţa şi autonomia operelor.

Deconstrucţia, departe de a încerca să refacă o unitate organică, o respinge, demonstrând contradicţiile şi ambiguităţile insolubile ale oricărui text. Cum observă o comentatoare simpatetică, operaţia deconstructivă a criticului constă în "extragerea atentă a forţelor conflictuale ale semnificaţiei în text". Sau, cum notează în trecere Paul de Man, vorbind despre Rousseau, "o deconstrucţie ţinteşte întotdeauna să descopere existenţa unor articulaţii şi fragmentări în interiorul unor pretinse totalităţi monadice".

Nu-i mai puţin adevărat că, fără să-şi propună analiza exhaustivă a textului, precum practicanţii "lecturii riguroase", criticii deconstructivişti nu evită pasajele banale, plate ale acestuia, nici aspectele marginale, cu atât mai puţin obscurităţile din cuprinsul său. Lectura lor capricioasă pare să urmărească relaţia dintre ceea ce e explicit şi ceea ce e implicit în text sau dintre ceea ce pare ostentativ şi ceea ce rămâne subiacent. Dar niciodată spre a recompune o coerenţă, întotdeauna spre a demonstra imposibilitatea ei. Rezultatul este, cu regularitate, o răsturnare: banalitatea devine ciudată, iar explicitul se arată a fi complicat, chiar indecidabil.
Despre indecidabilitate în înţelegerea şi interpretarea textelor a vorbit mai întâi Derrida, însă versiunea pe care o dă Hillis Miller în legătură cu accepţia acestui termen se leagă de ceea ce el numeşte, într-unul din textele sale capitale, Criticul ca gazdă (The Critic as Host), "momentul lingvistic": "momentul în care într-o operă de literatură propriul medium este pus la îndoială". Autorul identifică "un nou punct de pornire" în recunoaşterea funcţiei performative a limbajului şi instituirea unei noi forme de referenţialitate, rezultată din ciocnirea între o retorică înţeleasă tropologic şi o retorică înţeleasă performativ. Se naşte astfel o mişcare interpretativă neîntreruptă, nesubordonată nici "sintezei dialectice, nici vreunei alte închideri".

Departe de a îngădui o soluţie univocă, textul, literar sau nonliterar, rămâne deschis, iar criticul deconstructivist el însuşi oscilează între două intuiţii, două viziuni - "una a literaturii în general, cealaltă a textului particular" - care se inhibă şi se subminează reciproc. Indecidabilitatea numeşte şi "această experienţă a unei mişcări neîncetate şi nesatisfăcute în relaţia criticului cu textul".

Dar această insatisfacţie nu presupune nici resemnare, nici suferinţă: e o alegere, o insatisfacţie cultivată anume, ca un mod de a "rezista oricăror tendinţe totalizatoare ale criticii în general şi, la fel, propriei tendinţe de a câştiga o anumită supremaţie asupra operei". Rezistenţa are o motivaţie şi o compensaţie: "plăcerea deloc facilă a interpretării."

Indecidabilitatea, vocaţia autodeconstructivă a textelor - inclusiv şi mai ales a celor "mari" -, împreună cu insatisfacţia convertită în plăcere a criticului, produc un fenomen straniu, ale cărui implicaţii s-ar putea să excedeze intenţiile criticilor deconstructivişti. Mişcarea nesfârşită, interpretarea infinită nu conduc, fireşte, la o elucidare, la o clarificare a textelor, ci, dimpotrivă, la o adâncire a contradicţiilor, la o agravare a ininteligibilităţii şi ilizibilităţii lor.

"Şi tot ce-i ne-nţeles se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari", spune poetul. Concepută ca o critică analitică de maximă luciditate, deconstrucţia îşi aduce o contribuţie însemnată la potenţarea misterului literaturii, la punerea în valoare a caracterului enigmatic al operelor şi chiar la denunţarea intranzitivităţii limbajului în general.