Înăuntru, cerul e perfect cenuşiu. Nu există un alt decor, cu excepţia lui - dacă putem vorbi despre un om ca despre un accesoriu al peisajului aflat în discuţie - şi două maldăre de hîrtie îngălbenită. Morţii, o mie cinci sute şi ceva de hîrtii, stivuite, migălos, în teancuri. Vii, nici măcar o urmă de praf. Fireşte, nu erau altceva decît scrisorile refuzate din Arhiva poştei din Washington, pe care micul funcţionar le adusese în lumea lui, ca să nu se mai simtă atît de singur.
Cum spuneam, o siluetă longilină, subţire, transparentă, fantomatică, străjuind scrisorile morţilor. Şi cerul. Imagine simbolică, totuşi, aproape imposibil de suportat.
***
Vai ţie, omenire!Atît eu, cît şi el eram fiii lui Adam.
Aştepta(ă)m.
***
Bartleby..."Prefer să nu..."
Nu se poate să-mi spui asta, ai preferat să vin să te văd.
"Dar n-am spus că aş prefera şi să-ţi vorbesc."
Privindu-l, mai că aş fi ghicit în tristeţea sa o sclipire de umor. Avea ochi negri şi obraji supţi şi nu doar asta îl făcea potrivit pentru a intra în rolul unui veritabil personaj kafkian. Rostea puţinele cuvinte cu un aer calm, metalic, meditativ.
Presupus printre rînduri, răspunsul lui era: "La ce bun atîtea vorbe? În cele din urmă, tot acolo ajungem, de ce atîta trăncăneală şi indignare pe tema asta?". Da, clar, mi-am zis, Bartleby are umor. E temperat şi cinic. Face mişto de preocuparea altora pentru treburile minore.
"Şi dacă nu vorbim, atunci ce-am putea face?"
Ştiu, mă încăpăţînez să întreb, cînd tocmai dovedeam că înţeleg. Dar să vă văd pe voi! Cît timp aţi rezista fără să comunicaţi cu un om, aflîndu-vă faţă în faţă? Ştim cu toţii răspunsul.
Probabil, asta e încă una dintre poantele lui Bartleby.
Despre strategii, nu vreau să vorbim încă. Nu cred că el plănuieşte ceva, cred că preferă să rămînă un individualist măcinat de gînduri şi-un econom(ist) desăvîşit, de altfel - cine-ar fi crezut că poate exista aşa o combinaţie? -, un fel de concept în concept, o personificare pe care orice om întreg la minte ar lua-o de mînă - nu de alta, ci ca să se convingă că are sîngele fierbinte - şi-ar duce-o direct la spitalul de nebuni.
Numai că Bartleby tace şi, fiindcă tace, preferă şi, dacă preferă, ţi-e cam greu să-l influenţezi să facă ce presupui tu că ar prefera el să facă.
Îţi înţeleg dorinţa de izolare, mă gîndesc des la ea. E-aproape ireal să reuşeşti să faci ce faci tu, cu toate astea îmi e limpede că e posibil, căci te am dinaintea mea. De fapt, ăsta e motivul pentru care mi-am dorit să te văd: ca să fiu convinsă că exişti. Cam păcătoasă, ştiu, vei spune, însă ţineam morţiş să pot atinge o nălucă. Dacă vrei, aş putea păstra tăcerea cu privire la veridicitatea ta. În felul ăsta, ai deveni unicul meu secret. Am promite ceva, aici, deasupra cerului, apoi eu aş pleca fără zgomot, şi-aş şti că pentru a nu mai vorbi cu cineva niciodată e suficient să deschid o uşă cu un scrîşnet sinistru, am spus.
"Greşeşti..."
Zicînd acestea, Bartleby se ridică. Nu am menţionat asta pînă acum, nu ştiu de ce - poate, din complicitate? - dar mă priveşte tot timpul în plin. Adresarea lui e, evident, directă, deşi vorbele aproape lipsesc. Uitîndu-mă la cum se plimbă prin cer, luînd foi din teancul de scrisori, mi-am amintit de mesele lui Bartleby, formate din mici prăjituri cu ghimbir. O fi Bartleby iute şi condimentat?
***
Eu cred că Bartleby are mai ales gust de moarte. O fi moartea iute şi condimentată?***
Acum, aş spune, o informaţie inutilă, poate că v-am păcălit de la bun început şi, în realitate, mie nici măcar nu-mi pasă. I-am văzut mîna alegînd cîteva foi din maldărul acela. Cîtă precizie!Şi astfel, tăcutul Bartleby a început să (îmi) citească:
| "5 februarie 1942. Dragul meu Meursault, [Astăzi a murit mama.] Deşi ştiu că te aşteptai, îmi vine nespus de greu să-ţi dau vestea asta. A murit în linişte, am stat la capul ei pînă s-a dus. Zîmbea. Mi-a spus că i se face dor de tine. Voi trimite o maşină să te ia, cel tîrziu mîine. Înmormîntarea va fi marţi." [Maşina n-a avut pe cine aduce. Meursault s-a sinucis cu o zi înainte de moartea mamei lui]. |
| "3 martie 1925 Iubitul meu Josef, Am visat că am adunat scrisorile de la tine şi am construit din ele un nor în formă de avion. O aştept pe următoarea." [Despre Josef nu prea ştiu cum a murit. Ultima scrisoare conţinea şi o pasăre. Îndoită stîngace, dintr-o bucată de hîrtie. Ne mai existînd destinatarul, i-am dat foc.] |
De acum, mi-am zis, n-o să mă mai tem că, de unde pot şti?, cîndva, nu va avea cine să-mi citească scrisorile.
***
Pentru cei care vor să-l cunoască mai bine, Bartleby e de găsit pe Wall Street şi pretutindeni. Se zvoneşte că înainte de a fi copistul unui avocat de condiţie medie, ar fi fost funcţionar la Arhiva de "Scrisori refuzate" din Washington. Probabil, unul dintre puţinii sortiţi să ştie ultimele gînduri ale unora către nişte destinatari inexistenţi.Mai trebuie spus că Bartleby nu rosteşte mai mult de două-trei cuvinte într-o sută de pagini, dar provoacă întreaga poveste. Aşa cum a provocat, de-altminteri, şi întîlnirea de mai sus.
În următorul episod:
Nu le mai tace gura.
Nu-şi dau coroana jos nici la piscină.
Sunt crude, uneori, şi nu poartă şosete.
Au somnul greu şi singura soluţie e trompeta.
Ştiu dansul Sfântului Guy-guy,
Se plimbă fără mâini pe bicicletă
Şi patul lor are chiar şi 33 de metri.
Nu-şi dau coroana jos nici la piscină.
Sunt crude, uneori, şi nu poartă şosete.
Au somnul greu şi singura soluţie e trompeta.
Ştiu dansul Sfântului Guy-guy,
Se plimbă fără mâini pe bicicletă
Şi patul lor are chiar şi 33 de metri.
Jocul acestei rubrici e aşa:
dacă ghiciţi (pînă joi, ora 12.00) cine e personajul episodului viitor, scrieţi numele acestuia şi o întrebare pentru el într-un comentariu (dacă aţi ghicit, nu voi da drumul comentariului decît în momentul postării următorului episod)
cea mai interesantă întrebare va fi inclusă în dialogul cu personajul respectiv
dacă vreţi să continuaţi dialogul cu personajul oricărui episod, comentariile vă stau la dispoziţie.