Stairway to Heaven

Am avut o zi proastă, nu-mi ieşise aproape nimic. Griji, oboseală, lume nervoasă, murdară, cu educaţia făcută la fără frecvenţă. Peste toate, senzaţia aceea că patinezi în gol. Ziua era pe sfîrşite şi nimic nu părea să o salveze, să mă salveze. Printre mizerii cotidiene, mi-am adus totuşi aminte că la Londra s-a întîmplat ceva. Ceva fără legătură cu oraşul gri din ţara întunecată. Ceva din altă lume, din alt timp. Led Zeppelin s-au urcat pe scenă pentru ultima oară, la Arena O2. Concertul de adio, despărţirea definitivă de mit, de legendă. De muzica lor.

Fals! Am ascultat Stairway to Heaven pe YouTube şi m-am salvat. Încă o dată. Da, sînt patetic, ştiu. Aşa devii, patetic, cînd se aude melodia asta. Stairway to Heaven. Scară spre cer. Poezie, frumuseţe. Robert Plant e viu, e cald, vibrează, transmite emoţie. Ştiam, îl văzusem la Bucureşti în vară. O demonstraţie de forţă. Victorie asupra timpului. Evident, sînt unele pasaje unde vocea e puţin alterată, dar esenţialul a rămas. Timbrul acela dumnezeiesc pe care nu-l poate imita nimeni. Chitara lui Jimmy Page sună la fel de bine, chiar dacă degetele nu mai aleargă pe corzi la fel de repede, iar el are părul alb, ca un bunic. Clapele orgii mînuite de John Paul Jones răspîndesc cleştar, la baterie fiul lui John Bonham nu-şi face de rîs tatăl, întreprindere nu atît de simplă cum îşi pot închipui unii.

Au fost un fenomen. Au cîntat altceva. Aşa cum altceva au cîntat toţi cei mari. Floyd, Yes, Jethro Tull. Acum ne-au lăsat singuri. S-au dus să-şi crească nepoţii, să grădinărească, să hoinărească. Să-şi consume gloria. În urma lor a rămas muzica. Şi silueta lui Plant, în cămaşă şi blugi, cu pletele blonde cîrlionţate. Dacă trebuie o imagine emblematică pentru era muzicii rock, cred că el ar fi cel mai potrivit. Zeul blond căzut pe Pămînt printre păcătoşi, care s-a mîntuit dăruind. Iar devin patetic pentru că în timp ce scriu ascult Stairway to Heaven. Încercaţi şi voi! Nu să deveniţi patetici, să ascultaţi piesa!


Ascultaţi Stairway to Heaven: